Mircea Albulescu, actor: „Singurătatea este un lucru îngrozitor“
0
Mircea Albulescu a împlinit marţi vârsta de 77 de ani. Maestrul se consideră un om iubit, deşi de câţiva ani trăieşte singur.
În apartamentul său din Romană, unde locuieşte singur, Mircea Albulescu se simte fericit. Primeşte telefoane din cinci în cinci minute de la oamenii dragi care-i urează „La mulţi ani!", vorbeşte repede şi cu pasiune despre teatru şi viaţă şi nu uită să facă câte-o glumă când se întristează.
„Adevărul": Aţi sărbătorit 77 de ani. Cum e viaţa la vârsta aceasta?
Mircea Albulescu: Anii mei au trecut la fel cum au trecut şi ai dumitale şi ai fiecăruia dintre noi care citeşte aceste rânduri. Trecerea este aceeaşi pentru toată lumea, unii spun că ar fi mai repede, alţii că mai încet, dar viteza este în raport cu un punct fix, şi atunci, din moment ce toţi ne mişcăm înseamnă că toţi avem aceeaşi viteză până la urmă. Depinde unde vrem să ajungem şi depinde unde putem să ajungem. Iată că eu am ajuns astăzi, ca tot românul, să-mi câştig independenţa. Pentru că noi românii ne-am câştigat independenţa o dată la 1877, cu luptele care s-au dat atunci, după care, după 100 de ani, în 1977, am sărbătorit dobândirea independenţei, iar eu astăzi, având cifra de 77, la rândul meu, îmi câştig independenţa.
Ce înseamnă independenţă pentru dvs.?
Înseamnă să pot să ofer ceea ce cred că pot să mai ofer în raport cu ceea ce lumea aşteaptă de la mine. Aici mă refer la mama, la tata, când au fost, la nevasta mea, la băiatul meu, la nora mea, la oamenii, pe care cu discreţie şi de departe îi mai păstoresc încă. Şi mă refer mai ales la cei mulţi, care au stat şi m-au privit în aceşti peste 60 de ani de meserie, zi de zi, ceas de ceas, noapte de noapte. E adevărat, nu chiar în fiecare noapte, dar atunci când dânşii nu mă văd eu sunt tot al dânşilor pentru că mă gândesc la ei. Noi şi ai noştri, actorii, ne gândim mereu ce am făcut şi ce putem să facem pentru publicul nostru.
Cum aţi primit cei 77 de ani?
În fiecare an când împlinesc o vârstă, obişnuiesc să sărbătoresc, prietenii, mai mulţi sau mai puţini. Acum am ieşit la un restaurant cu Marin Moraru, Ilinca Tomoroveanu, Nicolae Licareţ, Ileana Stana Ionescu, Titi Rucăreanu, Sanda Toma, oameni cu care mă mai văd din când în când, mai vorbim şi ne mai amintim. Şi pe urmă facem planuri. Mă bucur mult când cineva îmi dă telefon şi îmi spune „La mulţi ani!". Dar eu sunt sigur că dintre toţi oamenii care mă cunosc mulţi se gândesc la mine, chiar dacă nu sună, chiar dacă nu ne vedem. Mulţi spun: „Să-i dea Dumnezeu la mulţi ani, pentru binele nostru al tuturor". Tot aduc povestea asta în discuţie, cu formularea asta „noi, cu toţi". În 2011, cred că povestea asta, noi cu toţi, începe să capete o tot mai mare importanţă.
Mai există patriotism?
Da, trebuie să existe. Dacă nu mai există suntem ultimii dintre ultimii. Cred că în clipa de faţă este clar că avem nevoie de o unitate.
Cât am stat la dvs. aţi primit foarte multe telefoane... Vă simţiţi un om iubit?
Da. Aş fi măgar, chiar măgar să nu recunosc că sunt iubit. Nu de multă lume, nu de toată lumea. Dar cred că o mare parte dintre cei care m-au văzut în ăştia 60 de ani tot tropăind pe scenă mă iubesc.
Cum simţiţi singurătatea?
Singurătatea este un lucru îngrozitor mai ales pentru un actor, pentru un cântăreţ, pentru un balerin, într-un cuvânt pentru un artist. Pentru alţii cred că e mai puţin îngrozitoare. Eu nu pot să pictez un tablou care să rămână după dulapul din bucătărie şi peste 50 de ani să fie descoperit şi să se zică: „Aoleu, cine era ăsta?". Valoarea mea este câtă vreme mi-s. Câtă vreme mi-s, îs. Câtă vreme nu mi-s, nu îs. Da, într-adevăr, filmelele sau piesele de teatru sunt o mărturie, dar emoţia vie care se naşte în sala de teatru, nu este comparabilă cu nimic. Repetăm două-trei luni o piesă, ştim totul până în amănunt despre cum ar trebui să meargă, iar într-o seară ne întâlnim cu nişte dânşii care habar n-au cine e în stânga ori în dreapta lor. Ei bine, cum să faci să-i aduni pe toţi ca să simtă la fel, ca să se emoţioneze la fel? Noi, actorii, exact asta reuşim să facem. Nu e nimic mai palpabil decât emoţia. Această emoţie se întoarce către scenă şi o simţim din plin. Această traversare peste rampă a emoţiilor, a noastră către dânşii şi a dânşilor către noi, face ca să se întâmple ceea ce am mai spus eu: „Ce soir, le bon Dieu a descendu" adică „În seara asta, Dumnezeu a coborât peste noi".
Sunt şi spectacole la care nu se întâmplă asta?
Da, uneori nu se leagă. Se poate întâmpla şi aşa. Această întâlnire extraordinară este o chestiune şi de noroc. Eu am avut norocul de destul de multe ori ca spectatorii să primească din plin, în suflet, în ochi, în urechi, ceea ce am transmis pe scenă. Este o stare care trece rampa şi care emoţionează publicul, iar emoţia lor vine către noi pe scenă. Şi asta, de fapt, ce este? Viaţa.
Mai puteţi observa emoţia oamenilor din sală când sunteţi absorbit de personaj?
Vai de mine, dar cum să nu? Dacă tu ieşi acum de la mine din casă şi alte trei uşi sunt deschise, simţi că e curent. Ce e aia curent? Unde e, ai pus mâna pe el, l-ai văzut? Nu. Dar l-ai simţit. Am găsit această comparaţie extraordinară: în sală este „curent". Sufletul spectatorului se mişcă spre sufletul meu, după ce sufletul meu s-a mişcat către sufletul lui. Şi acest schimb de suflet-suflet face să se simtă emoţia. Sunt unele seri nefericite, când nu prea se simte acest schimb. El e mai obosit, e mai într-un cot, se gândeşte la nevastă-sa care i-a mai cerut nişte bani de dimineaţă şi nu se poate elibera de gândurile lui pentru noi.
Şi dvs. vă eliberaţi de gânduri pentru ei...
Regula la noi este ca un actor să vină la teatru cu o oră, o oră şi jumătate înainte de spectacol. Asta am spus-o de foarte multe ori. E o lecţie de fizică. Într-o sticlă de un litru încape un litru. Nu poţi să pui mai mult. Eu Albulescu, Ionescu şi toţi actorii ăştia, avem şi noi problemele noastre, cu care suntem plini de un litru. Personajul are problematica lui, complexitatea lui. Dacă într-un litru nu încape decât un litru, unde mai intră şi personajul? Şi atunci trebuie să vin cu o oră mai devreme la teatru, să uit de ale mele, să uit de mine ca să pot să fac loc personajului. Mă golesc, mă încarc cu problematica personajului, se joacă piesa şi pe urmă cum fac să mă întorc înapoi? Mă duc pe jos acasă. Şi mergând pe jos se goleşte minea mea de sinea personajului şi se încarcă minea mea cu minea mea, un om ca oricare om, care are o grijă, o nevoie, o mare bucurie.
"Noi pe scenă simţim până la amănunt cantitatea emoţiei venită din sală."
În replică
"În primul rând vreau să-i urez «La mulţi ani!» pentru că a fost ziua lui şi îi doresc să-i dea Dumnezeu viaţă lungă. Am avut plăcerea să colaborăm, am lucrat la piesa «Scrisori de dragoste», o piesă care pe mine m-a bucurat foarte mult. Am avut foarte multe satisfacţii după ce am jucat acest rol, al unei femei care a avut o viaţă extravagantă. Cu Mircea aş dori să ne mai întâlnim şi, dacă lucrurile merg bine, să fim colegi şi în alte piese. "
Ileana Stana Ionescu
actriţă
„Soţia mea m-a înţeles 50 de ani"
Cum a înţeles familia meseria pe care v-aţi ales-o?
Există o formulă cât se poate de clară. Înţelege, suntem împreună. Nu înţelege, nu suntem împreună. Dumnezeu s-o odihnească, ea, soţia mea, m-a înţeles. M-a înţeles 50 şi ceva de ani. Acum mai port numai verigheta de argint în amintirea ei, pe cea de aur am dat-o jos că nu mai e cazul. De foarte multe ori, ea a ştiut un lucru extraordinar şi îngrozitor de greu de făcut. A ştiut să tacă.
Ce faceţi în perioada asta?
Ce să fac...repet. Există o piesă care se numeşte „Vizita bătrânei doamne", de Friedrich Durrenmatt, în care joc acum. Doamna aia bătrână, urâtă şi criminală este Maia Morgenstern, ăla care trebuie să moară este domnul Mircea Rusu, iar idiotul, care este profesorul de muzică, sunt eu. Acum doi-trei ani a fost premieră cu „Livada de vişini", unde eu îl joc pe Firs, un lacheu bătrân, iar în piesa asta, în 1956, am jucat Lopahin, ăla tânăr, care e puternic, care sparge tot. Acum îl joc pe ăsta bătrân care moare pe scenă, mirându-se şi el de ce mai trăieşte.
Aţi jucat peste 80 de roluri în cei peste 60 de ani de teatru...
Sunt alţii care au jucat mult mai mult decât mine. Aici important nu este câte faci, ci cum faci. O bună parte din succesele noastre, din biruinţele noastre, faţă de armata asta cumplită care e sala aia plină, este să o surprinzi la un moment dat. De fapt aici este marea diferenţă între actori, unii sunt actori, iar alţii sunt oameni care se reprezintă pe sine. Marele farmec al acestei îndeletniciri este capacitatea ta ca actor de a fi mereu altul. Am văzut regizori care spun: „Fii aşa cum eşti tu, că d-aia te-am distribuit". Asta nu e actorie.
Care e relaţia cu fiul dvs.?
Ne înţelegem bine pentru că ne vedem rar. Face altă meserie, i-a plăcut maşina, mecanica şi acum vinde maşini. Asta e bucuria lui. Dar care e cămaşa fericitului? Cum să iubeşti meseria. Şi cu nepoţelul mă văd destul de rar, din motive despre care nu vreau să vorbesc. E un copil minunat, are 8 ani şi merge la o şcoală nemţească.
Cum vă amintiţi de tinereţe?
Am avut o tinereţe minunată. Am putut să fac tot ce am vrut de mic. Am vrut să fac Arhitectură, apoi am plecat după o fată la Ateneul Popular şi aşa am ajuns să fac Teatru.
Care sunt împlinirile şi neîmplinirile dvs.?
Sigur că întotdeauna litrul ăla cu necazurile mele e plin ochi, dar mai e un pic de aer acolo sus. Dacă s-ar umple sticla numai de necazuri, m-aş lăsa, cine mai pune într-o sticlă de un litru dacă e plină până sus?
Cât vă vor mai vedea oamenii pe scenă?
Poate până astă-seara, dar n-are nicio importanţă, dacă nu faci totul ca şi cum astăzi ar fi ultima întâlnire, eşti un măgar.
Obiectul Adevărului
"Este această cutiuţă pe care am primit-o de la tatăl meu şi pe care o păstrez pe biroul meu. Ţin foarte mult la ea. Şi are inscripţionat acest mesaj: „Sia benedetto chi non mi fa perdere tempo", adică „Binecuvântaţi să fie cei care nu mă deranjează."
Carte de vizită
Data şi locul naşterii: Mircea Albulescu s-a născut pe 4 octombrie 1934, la Bucureşti
- În 1952 a absolvit Şcoala Medie de Arhitectură
- În 1956 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti
- Între 1956-1957 a fost actor la Teatrul Municipal din Bucureşti
- Între 1967-1975 a fost actor la Teatrul de Comedie din Bucureşti
- De-a lungul carierei de peste 60 de ani, a avut peste 80 de roluri
- A primit Premiul de Excelenţă din partea Centrului Naţional al Cinematografiei pentru contribuţia deosebită adusă filmului românesc
Se încarcă comentariile...
