E un circ sinistru. Am fost acolo împreună cu prietena mea Alice Năstase Buciuta, eram printre foarte puţinii jurnalişti români cu acreditare la Eurovision. Sigur, cei care organizează finala europeană a festivalului au o infrastructură intimidantă. Dar şi o fanfaronadă penibilă. Aveau o mie de laptopuri, pe vremea când noi credeam că laptopul e o rasă de câini.

Centrul de presă era cât NASA şi ne miram că nu trimit mai repede o rachetă şi trei ziarişti în spaţiu. Ne prindeam mâinile, minţile şi psihicul în orice buton ciudat, timp în care nouă din zece ziarişti de care ne îndrăgosteam acolo se dovedeau a fi gay. Aşa sunt şi azi. Deci, scumpe colege care v-aţi acreditat anul ăsta la Malmo ca să-l vedeţi pe Cezar Ouatu live, vă recomand să nu vă îndrăgostiţi de băiatul acela superb care e şeful centrului de presă, fiindcă e gay. Şi vă implor, nu vă îndrăgostiţi de taximetristul suedez care arată ca Jude Law, fiindcă e gay. Şi vă recomand să nu vă îndrăgostiţi de recepţionistul de la hotel care seamănă cu Brad Pitt, fiindcă e gay. Şi vă mai sfătuiesc să nu vă îndrăgostiţi de moderatorul conferinţelor de presă de la Eurovision, ştiţi voi, cel care seamănă cu George Clooney, fiindcă e gay. Şi în principiu nu vă îndrăgostiţi de nimeni din staff şi de niciun ziarist, fiindcă – aţi ghicit! – toţi sunt gay.

Vă spun toate astea fiindcă în Suedia m-am îndrăgostit de cel puţin cinşpe bărbaţi care mi-au dovedit la scurt timp că aveau priorităţi erotice aparte, iar eu şi colegele mele mult mai frumoase decât mine nu intram în tentaţiile lor imediate. Poate într-o altă viaţă.

Dar să revenim la şansele noastre la finala Eurovision din acest an. Dacă TVR nu i-a dat lui Dan Manoliu (şeful Divertismentului din televiziunea publică) şi vreun săculeţ burduşit cu cocoşei de aur, mă tem că vocea lui Ouatu va face doi bani - şi nici ăia de aur. Acolo, dacă nu organizezi petreceri ca-n ”Marele Gatsby” înainte de show, eşti ca un urs mascul care adulmecă o ursuleaţă de pluş. Mi-aduc aminte ce petrecere a făcut Olanda înainte de finala din anul 2000. A fost ca şi cum ai fi în Irlanda, după ce ai divorţat şi te-au iertat părinţii pentru asta, iar copiii sunt prea mici ca să priceapă ce tâmpit eşti. Aveau miliarde de bunătăţi şi băuturi în culori despre care nici nu ştiam că există. Era superb, toate celelalte ţări erau seduse, fără a fi şi abandonate.

România n-avea bani, a făcut un bufet auster, ceva gen şuncă de Praga şi biscuiţi şpriţaţi, cum era să câştige trupa Taxi, deşi avea o melodie bună? Acolo se împrietenesc şefii delegaţiilor şi îşi promit voturi reciproc.

Iar Iuliana Marciuc, membră de onoare în opulenta delegaţie a TVR (transmitea şi ea nişte bla-bla-uri cinci minute pe zi, avea o sarcină grea, săraca), ne-a bârfit pe mine şi pe Alice că nu eram îmbrăcate suficient de elegant pentru atare circumstanţe. Doamnă, aţi mers la Stockholm pe banii contribuabililor, rochia dumneavoastră era plătită din taxele pe care le-am născut eu şi alţii ca mine, deci umflăciunea crinolinei dumneavoastră de prinţesă provenea din bani publici. Noi eram venite acolo pe banii sponsorilor, vă rog să ne scuzaţi.

Pe scurt, Ouatu câştigă (ceva, un loc onorabil cât de cât) doar dacă Manoliu are bani pentru protocol, altfel suntem un fel de păpuşi cărora lumea le va zâmbi, fiindcă e un reflex. Dar dacă nu declanşăm un lanţ al slăbiciunilor şi puterniciunilor, o facem lată.