INTERVIU George Bonea, speaker demotivaţional: „Cel mai uşor e să vinzi speranţe. Asta funcţionează şi în politică“

INTERVIU
George Bonea, speaker demotivaţional: „Cel mai uşor e să vinzi speranţe. Asta funcţionează şi în politică“

George Bonea e comediant şi speaker demotivaţional FOTO Arhivă Personală

George Bonea are 30 de ani şi e primul speaker demotivaţional din România. Folosind umorul şi ironia pentru a-şi transmite mesajele, tânărul explică de ce e posibil să nu reuşeşti niciodată în viaţă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Am stat de vorbă cu George Bonea, singurul speaker demotivaţional din România. Printre atâţia specialişti şi consilieri de dezvoltare personală care „vând speranţe“, aruncă cu sofisme şi dau sfaturi nepotrivite unor oameni „trişti“, George s-a gândit că trebuie să existe cineva care să spună şi partea sinceră a poveştii. „Atunci când toţi îţi spun că poţi, eu îţi spun adevărul“. Aşa i-a venit ideea de a deveni speaker demotivaţional, în urmă cu un an. 

În pantaloni scurţi cu bretele, cămaşă albă şi papion, George îţi spune de ce NU o să reuşeşti în viaţă, de ce NU o să te îmbogăţeşti, de ce NU o să slăbeşti, de ce eşti un amărât cu un telefon scump sau de ce NU o să-ţi ajungă niciodată salariul. Pe de altă parte, dincolo de ironia şi umorul cu care îşi construieşte discursul, mesajul e întotdeauna unul serios, iar oamenii îşi dau seama de asta. „E un fel de psihologie inversă la mijloc“. 

Când nu ţine discursuri demotivaţionale, George Bonea face show-uri de stand-up, cântă într-o trupă de reggae lăutăresc, scrie pe blog, citeşte şi e copywriter într-o agenţie de publicitate. Crede că românilor le lipseşte autoironia. „Avem o doză de ipocrizie, ne place să râdem de alţii, dar niciodată de noi“. Mărturiseşte că s-a plictisit de glumele despre Dăncilă şi spune că nu a mers la vot, motiv pentru care şi-a luat deja porţia de înjurături. „Mi se pare că ne îndreptăm spre o lâncezeală mentală tot votând răul cel mai mic“. S-a gândit să plece din România, dar încă nu ştie unde. A scris o carte despre un personaj depresiv şi crede că, în România, oamenii nu sunt educaţi să meargă la psiholog. Există viaţă după depresie, iar acum se declară un om împlinit. „Am două biciclete, iar asta e deja opulenţă pentru mine“. Îl mai recunoaşte lumea pe stradă, vin oameni să-şi facă poze cu el, dar George spune despre el că e „anxios social“ şi „mega ruşinos la laude“. Singurul mesaj motivaţional pe care-l transmite este „citiţi, citiţi şi iar citiţi“. Ceea ce vă recomandăm şi dumneavoastră:

„Adevărul“: De unde ideea de a deveni speaker demotivaţional?

George Bonea: Acum vreo doi-trei ani, am fost invitat de o asociaţie pentru studenţi să vorbesc despre munca mea în publicitate şi am întrebat dacă pot spune chestii mai sincere din industrie. Au acceptat. Şi le-am zis că-mi doresc să fiu un fel de speaker demotivaţional pentru cei care vor să lucreze în publicitate. Mi-a rămas ideea asta în minte de atunci. Iarna trecută, ascultam un speaker motivaţional celebru la noi şi mi-am dat seama că omul face nişte greşeli flagrante, e analfabet ştiinţific. Plus că foarte mulţi speakeri spun sofisme şi dau foarte multe exemple şi sfaturi total nepotrivite. Atunci când toţi îţi spun că poţi, eu îţi spun adevărul. Trebuie să existe cineva care să-ţi spună şi partea sinceră a poveştii. Aşa că am revenit la ideea speakerului demotivaţional şi am început să mă gândesc cum să îmbrac treaba asta, am ţinut cont de câteva lucruri pe care le-am citit: în legătură cu discursul, cum să arăţi pe cameră, am fost atent la tot. Nu e întâmplător faptul că am ales să port pantaloni scurţi sau că am fundalul alb şi nicio formă de animaţie. Inclusiv faptul că am ales să pun subtitrare a fost o decizie gândită, în contextul în care foarte mulţi oameni se uită pe Facebook şi nu dau drumul la sonor.

Cum îţi alegi subiectele? Am văzut că ai abordat teme legate de relaţii, comunism.

Am grijă să nu fie subiecte perisabile, nu vreau să intru în hora subiectelor de zi cu zi, să devin sclavul subiectelor de tipul acesta. Subiectele despre relaţii, de exemplu, transcend timpul şi perioada pe care o trăim. Despre comunism încă se discută. Sau despre fumat. Sunt subiecte care vor fi relevante şi peste doi ani. Plus că subiectele mele vin şi din cărţile pe care le citesc, de istorie, psihologie, antropologie. 

De ce reacţii ai avut parte până acum?

Statistic vorbind, cifrele din YouTube arată că undeva la doar 2% din oameni sunt deranjaţi de ceea ce spun. Raţionamentul pentru care ei consideră că e naşpa ceea ce fac variază de la „nu-mi place faţa ta“, „ai o mustaţă de rahat“, „eşti penibil“, „n-ai dreptate“ şi multe altele. În acei 2% nu sunt oameni care spun că greşesc şi care vin cu argumente pentru a-mi demonstra asta. Restul sunt de acord sau li se pare interesant ceea ce fac. 

Dincolo de ironiile folosite, mesajul tău e unul serios.

Din ce în ce mai mulţi oameni încep să-şi dea seama de asta, că e de fapt un fel de psihologie inversă la mijloc. Eu îţi spun ce nu o să reuşeşti, dar pe de altă parte îţi spun şi cum ai putea sau de ce nu o să reuşeşti. Bine, mai sunt şi oameni care se uită pentru că e funny şi trist, căci tristeţea poate fi amuzantă uneori, mai ales dacă ai capacitatea intelectuală de a râde de propriul eşec. Când critic fumatul, îţi explic şi de ce nu poţi tu, la nivel psihologic, să te laşi. Sau la nivel psihic, emoţional, sau care ţine de context, de societate. Acum tu poţi să te uiţi şi să râzi pentru că sunt nişte poante pe acolo, sau poti să zici... „bă, are dreptate“.

Ai primit şi reacţii din partea unor speakeri motivaţionali?

Să ştii că nimeni nu m-a criticat. Am înţeles că sunt câţiva care sunt deranjaţi de ceea ce fac, dar nu îi deranjează în sensul că le iau pâinea de la gură. Pur şi simplu îi enervează că există unul care se ia cumva de ei. Dar am primit mesaje şi mailuri de la câţiva speakeri motivationali care au considerat că e foarte interesant ce fac. Unul dintre ei a încercat chiar să-şi facă reclamă pe canalul meu de Youtube. I-am explicat că nu am cum, căci din moment ce aş face chestia asta înseamnă că lui i-aş valida meseria. Şi nu pot să fac asta. E ca şi cum la bordel ţi-ar face reclamă pentru slujba de duminică. Şi au mai fost câţiva speakeri motivaţionali care au vrut un debate, ceea ce e interesant. Mă gândesc şi să ies din zona de video, din formatul acela de sufragerie, şi să merg mai mult în faţa oamenilor. Dar trebuie să fim conştienţi că un debate între un speaker motivaţional şi unul demotivaţional e o dezbatere între un spiritual şi un ateu, între un stângist şi unul de dreapta, nu se va ajunge la un consens. Pentru că de cele mai multe ori, tot ce va putea spune speakerul motivaţional vor fi nişte sofisme sau nişte exemple anecdotice, iar eu o să zic „arată-mi studiul“. Iar el o să zică, „nu, că eu o ştiu pe Maricica din deal care şi-a canalizat energia şi a putut să ajungă avocată“. Şi eu o să zic „păi nu toată lumea e Maricica din deal“. Şi cam acolo se blochează discuţia. Apoi el o să zică că sunt un hater. Şi eu o să zic „da, şi tu vinzi speranţe oamenilor, şi DVD-uri, şi cărţi, hai să fim serioşi“.

De ce crezi totuşi că speakerii motivaţionali au un succes atât de mare, implicit financiar?

Da, se câştigă enorm din asta, dar discuţia nu e despre cât câştigă sau de ce câştigă, cât despre faptul că succesul lor vine din nevoia oamenilor trişti, simplist spus, care au nişte probleme şi care nu sunt educaţi să meargă la profesionişti. În România, oamenii nu au educaţia de a merge la psiholog. Când au o problemă emoţională, psihologul e ultimul om la care ajung. Te duci la prieteni, te duci la băut, te duci la preot, la oricine, dar nu la psholog, de teama că lumea te va considera nebun. Aşa apar speakerii motivativaţionali care-şi zugrăvesc discursul: şi ei au trecut prin povestea ta, şi ei au fost unde ai fost tu, şi ei au fost părăsiţi, şi ei au fost săraci, şi ei au trăit pe străzi, şi ei au trecut prin suferinţa ta. Ceea ce e un cârlig emoţional splendid. Tot ceea ce trebuie să faci este să-i vinzi speranţe. Şi oamenii adoră speranţele. Asta functionează şi în politică. Când ai o societate de oameni doborâţi, îi ridici cu vise, cu poveşti spirituale, religioase, idealuri naţionale şi le dai şi un inamic comun. 

Eşti singurul speaker demotivaţional din România? Eu n-am mai găsit alţii. Poate mai sunt.

Am căutat şi eu alţii, dar ca naivul am făcut-o după ce am lansat treaba asta. Am descoperit că acum mulţi ani în Australia a existat un comediant care făcea show-uri de stand up demotivaţionale. Şi mai există scheciuri demotivaţionale. Dar strict sub formă de speaker demotivaţional, aşa cum este el construit, nu am mai văzut. Şi la cum funcţionează internetul, până acum mi s-ar fi zis. Nu mi-a zis nimeni că „am copiat“ pe cineva. 

Influencer fără voie

Influencer eşti?

Am ajuns inevitabil. Odată ce treci de un anumit prag, odată ce ai sărit de nişte cifre în social media, eşti automat considerat influencer. În sensul în care sunt branduri care mă abordează să le fac reclamă şi să le ţin produsul în mână şi să zâmbesc frumos la cameră. Sau sunt oameni care mă consideră influencer atunci când spun ceva cu care ei nu sunt de acord. Şi-mi spun „George, nu e frumos ce ai spus, tu eşti totuşi un influencer“. Dar dacă spui ceva cu care ei sunt de acord, nu zic nimic. Aşa funcţionează lumea.

La ce nu faci reclamă?

Nu promovez produse care ţin de tutun, oricum am scris enorm despre chestia asta şi pe blog, ar fi penibil acum să apar cu ţigara în gură şi să zic „mamă ce cool e să fumezi“. Nu fac reclamă la pariuri sau la chestii care ţin de cazino. Nici la alcool. În publicitate, alcoolul este prezentat ca băutura care aduce oamenii împreună şi nu vorbim despre cât se bea, vorbim despre faptul că se bea şi alcoolul este acel liant al prieteniei, toată lumea când bea este veselă, ceea ce nu-i adevărat. Noi, românii, în continuare transformăm beţivul în personaj pozitiv, mă refer la personajul din „Las Fierbinţi“, care a devenit aproape un erou naţional. Pentru că, dincolo de faptul că e betiv, este şi foarte comic, dar ocazional, la sărbători, are discursuri foarte înălţătoare. Şi în mentalul colectiv se construieşte această scuză. Acela e doar un personaj. În proporţie covârşitoare, beţivii ţării sunt violenţi, sunt needucaţi, sunt impulsivi şi nu sunt un exemplu. 

Tu ai studii în jurnalism. Când erai mic, asta îţi doreai să ajungi, jurnalist?

Da. Încă de prin clasa a IV-a voiam să fiu gazetar. Probabil pentru că îl vedeam pe taică-meu citind presa în fiecare dimineaţă şi-mi plăcea ideea de a scrie la ziar. Pe vremea aia, să scrii la ziar era ceva... Ţin minte că taică-miu avea preferaţii lui şi-mi ziceam „băi, ce tare e să te placă tata“. Să te citească tata în fiecare zi mi se părea mega fain. Părea grozav că un om depunea un efort fizic şi financiar să se ducă până la chioşc, să ia ziarul şi să-l răsfoiască, să stea acolo cu articolul acela, să-l dezbată cu prietenii, cu rudele. Apoi am descoperit radioul. Am lucrat vreo trei ani în radio, mi-a plăcut, n-a ţinut foarte mult din cauza unor probleme financiare. Şi apoi la Academia Caţavencu şi în continuare mai colaborez cu câteva site-uri care ţin de zona presei.

Unde ai copilărit? Ai avut o copilărie fericită?

Eu sunt bucureştean. M-am născut în Bucureşti. Am avut o copilărie fericită, stăteam pe afară, m-am jucat, am avut calculator destul de târziu şi nici nu era unul performant, n-am avut cine ştie ce jocuri, aşa că nu petreceam totuşi prea mult timp în faţa lui. Am mai citit, dar n-am fost chiar un cititor mega înrăit în copilărie. Plus că făceam sport de performanţă. Am făcut dans sportiv o perioadă, de la 7 la 14 ani, după am mai făcut şi înot, baschet. Am avut o copilărie foarte fericită, sunt încântat de ea.

În şcoală cum erai? Erai tocilar sau mai degrabă genul popular?

Nu, eram un mediocru. Adică, eram bun şi-mi plăceau româna, istoria şi geografia şi acolo eram în zona de 8, 9, 10. Matematica, chimia, fizica au fost kryptonita mea. Au mai existat nişte minuni când am luat şi eu un 10 la matematică, la funcţii (râde). Nu ştiu de ce mi-au plăcut, cred că le-am înţeles. Tocilar n-am fost, eu învăţam doar ce-mi plăcea. Şi mă mai scotea „papagalul“. Faptul că la română băteam câmpii, şi ăsta e un avantaj şi în publicitate sau jurnalism, mă ajuta mult.

Te-a ajutat umorul în adolescenţă? Cucereai fetele?

Nu ştiu cât sunt de atrase fetele în adolscenţă de tipii funny, cred că abia la maturitate fetele îşi dau seama că e bine ca bărbatul să fie şi amuzant, pentru că probabil umorul denotă ceva relaxare. Dar, în adolescenţă, în primul rând nu arătam eu a mascul alfa. În rest, nu eram foarte apreciat de o anumită categorie de colegi, pentru că îi luam la mişto. Dacă erai mai cocalar sau mai tupeist, eu eram acolo să-mi bat joc de tine. Şi cum alţii nu aveau cuvintele la ei, trebuia să fug (râde).

Cu părinţii ce relaţie aveai?

Am avut o relaţie foarte OK, m-au încurajat, au investit mereu în mine. Ai mei nu s-au uitat niciodată la bani când a fost vorba de cărţi. Şi e un lucru pe care abia la vârsta asta îl conştientizez ascultând cum alţi părinţi nu au cărţi şi nici nu le cumpără cărţi copiilor.

Ce meserie au părinţii tăi?

Tata şofer, mama bucătar. Am mâncat bine şi am învăţat să conduc bine.

Ce părere au despre ceea ce faci?

Îi afectează comentariile negative. Eu le-am explicat însă că internetul e un mare bazar în care sunt toţi oamenii ăştia care au păreri, printre care şi eu. Şi unii dintre ei au păreri civilizate şi argumentate, alţii nu. De exemplu, la început, când maică-mea şi-a făcut Facebook era foarte afectată de înjurăturile pe care le luam de la tot felul de oameni. Intra în vorbă cu ei şi se certa cu ei acolo. Dar ei sunt mândri de ceea ce fac, că-şi dau seama că nu e ceva nociv, nu e ceva care să mă facă de râs. Probabil ştiu şi ei că sunt oameni care fac în online chestii naşpa, ling cactuşi, mânâncă mâncare de câini, fac tot felul de provocări tâmpite. În esenţă, ceea ce fac nu e nici nociv şi nici penibil.

Noi, românii, avem o doză de ipocrizie, ne place să râdem de alţii, dar niciodată de noi

Tu eşti şi comediant.  Crezi că există un umor tipic românesc?

Există un umor tipic oricărei naţiuni.

La ce râd românii?

Noi nu avem umor negru, nu suntem autoironici, suntem foarte orgolioşi şi nu râdem de cele sfinte. Avem o oarecare doză de ipocrizie, ne place să râdem de alţii, dar niciodată de noi. Râdem de chestiile comune: râdem de mama care ne pune mâncare în caserole, dar nu râdem de mama care ia bătaie de la tată. Râdem de faptul că taţii noştri repară prize în casă, dar nu râdem de faptul că sunt beţivi. Râdem de tovarăşul nostru cocalar, dar nu râdem de el că fumează sau conduce iresponsabil. Avem nişte limite, iar ele vin din faptul că ne dăm seama că şi noi le încălcăm. La modul, aş râde de beţivi, dar şi eu cam trag la măsea. Acolo e blocajul.

Crezi că scena de stand up din România este afectată de corectitudinea politică, aşa cum se întâmplă în afară?

La noi corectitudinea politică nu e ca afară, din contră. La noi se râde de etnici, romii sunt la ordinea zilei luaţi la băşcălie, homosexualii, femeile la fel. Nu, nu avem treabă cu corectitudinea politică în sensul ăla. La noi încă se râde şi eu sunt OK să se râdă, mi se pare absurd să nu râzi de anumite subiecte. Problema este că nu se râde şi de altceva. Adică, OK, hai să râdem de gay, dar hai să râdem şi de homofobi. E ceva amuzant şi acolo. De ce-ţi place să râzi de alte religii? Hai să fim seriosi, religia noastră este o sursă fără fund de umor. Hai să râdem de tot.

Tu ai limite? E ceva despre care nu râzi niciodată?

Până acum nu am avut, încerc să merg pe filosofia lui George Carlin (n.r. - comediant american) care spunea că dacă există o limită, eu vreau s-o depăşesc şi să văd unde e umorul şi unde se lezează lumea. Şi de obicei când se lezează apare şi umorul. 

Ce te inspiră când îţi scrii materialele? Ce te face pe tine să râzi?

Îmi place sarcasmul, îmi place umorul negru, mi se pare că viaţa, fiind atât de crudă, uneori e foarte amuzantă, doar că trebuie să scoţi umorul din lucrurile triste. Mă inspir din ce citesc. „Consolările filosofiei“, de Alain de Botton, de pildă. Mi se pare un autor extraordinar de comic. Sau Umberto Eco, am citit o colecţie de editoriale semnate de el. E un editorialist fabulous de amuzant. Are nişte inside-uri umoristice senzaţionale. Sau José Saramago, ce minte a avut omul ăla şi cât umor involuntar, senzaţional. Poţi să-ţi iei umorul şi din cărţi, dar şi din lucrurile de zi cu zi: mergi cu metroul şi vezi oameni comportându-se într-un fel.

Image may contain: one or more peopleGeorge Bonea FOTO Facebook 

Te recunoaşte lumea pe stradă?

Da, dar nu reacţionez bine la laude, sunt foarte anxios social. Dacă vii să mă critici sunt foarte OK. Dacă vii să-mi spui „nu-mi place ce faci“ şi vrei să purtăm un dialog, super, hai să vorbim despre asta. La laude sunt mega ruşinos. Nu stiu cum să reacţionez. De departe, cea mai stânjenitoare chestie pentru mine a fost în metrou, mă duceam spre casă şi a venit un tip, se uita la  un video cu mine pe telefonul lui şi în metroul plin a urlat „Tu eeeşti George Boneeeaa?“ Era şi gălăgie. Moment în care toată lumea s-a întors să se uite la mine la modul „cine dracului e ăsta?“ (râde). „Vaaai, iubesc ceea ce faci, eşti mega tare!“, a continuat bărbatul. „Da, îţi mulţumesc frumos“, am răspuns aşa, super jenat. „Putem să facem o pozăăă?“ Şi în continuare lumea se uita: „Băi, cine dracu' e ăsta?!“ După, omul a coborât şi eu am rămas efectiv ca prostul, cu toţi oamenii uitându-se la mine. Am scos telefonul şi m-am prefăcut că mă uit la chestii. 

Ai vreun comediant preferat de la noi?

Da, sunt mai mulţi: Radu Isac, Sorin Pârcălab, Toma, Micutzu, Victor Drăgan, prin prisma materialului şi a ceea ce livrează.

Despre politică şi alte delicateţuri

Glume despre politicieni faci? Sau ţi se par aşa, prea la îndemână?

Nu prea fac. Îmi mai scapă câte o glumă, o remarcă despre PSD sau Iohannis, dar material despre asta nu fac. Ştii care e problema? Că nu suntem atât de culturalizaţi politic. Eventual ştim politică la prima mână, ce vedem la televizor şi nu prea e ceva pe care să construieşti prea multe poante. Uite, personal m-am plictisit de glumele despre Dăncilă, mi se pare că lumea a pus-o pe post de piñata, dă în ea şi aia e, ies bomboane. 

La vot mergi?

Nu. Am scris despre asta pe blogul meu, mi-am luat porţia de înjurături, s-au făcut dezbateri la mine pe blog despre de ce nu ies la vot, unii au înţeles raţionamentul, alţii nu.

Mi se pare că ne îndreptăm spre o lâncezeală mentală tot votând răul cel mai mic

De ce nu ieşi la vot?

Am votat până acum, am fost foarte activ în procesul electoral până la europarlamentare. Mi-am dat seama că m-am săturat să votez răul cel mai mic. Mi se pare că ne îndreptăm spre o lâncezeală mentală tot votând astfel.  

Momentan nu prea avem opţiuni.

Pentru că nici nu ne place să gândim opţiuni. Nu acordăm timp politicii în vieţile noastre. Noi înghiţim politica ca pe fast food. Ah, vine perioada electorală, am băgat repede nişte „concepte“ politice, am băgat în noi nişte promisiuni şi nişte imagini, credem că am înţeles, am ştampilat, ne-am făcut datoria.  Nu, tati. Politică trebuie să citeşti în fiecare zi, să te informezi, să înveţi puţin ce înseamnă doctrine, să vezi care partide nu respectă asta, să urmăreşti jocurile geopolitice mari. Îmi place că cei care îmi reproşează că nu votez sunt aceia care spun „eu sunt informat, am citit programa, am urmărit campania“. Nu, tati, ai urmărit ce ţi s-a dat până acum, asta ai făcut. În tot acest timp, pentru că îmi place politica şi o urmăresc, mă uit şi mă informez, văd derapajele şi le ţin minte. M-am săturat să văd că din patru în patru ani oamenii se aruncă să ştampileze răul cel mai mic, pe de-o parte, sau emoţional, pe de altă parte. Am ajuns la o vârstă, la o maturitate politică, dacă vrei, în care ştiu ce vreau în viaţă şi în societate. Şi niciun partid politic din România nu-mi oferă chestiile astea. Şi a vota răul cel mai mic pentru mine personal este tot un rău foarte mare. 

Şi care e soluţia? Te laşi reprezentat de un partid/preşedinte ales de ceilalţi?

Eu în calitate de non-alegător o să le pot spune oamenilor: Sunteţi OK cu ce aţi votat? Sunteţi mulţumiţi? O altă raţionalizare interesantă mi se pare la oamenii care spun: Nu ai votat, nu ai dreptul să comentezi. OK, dar tu, dacă ai votat, de ce taci din gură dacă nu-ţi convine ceva? Eu şi foarte mulţi apropiaţi am votat cu Iohannis. Foarte puţini au avut curajul să spună că a fost o alegere proastă. OK, nu zic că cealaltă alegere era bună, dar n-au avut tupeul şi tăria de caracter să spună „băă, nu prea a fost combinaţie“.

Acum există, sunt voci care-l acuză că nu a fost foart activ, mai ales în relaţia cu presa.

Acum ies şi pentru că Iohannis are talentul de a şi-o da singur la gioale. Dar sigur că pot să comentez atât timp cât plătesc taxe în statul ăsta. Asta mi se pare foarte interesant, s-a construit foarte finuţ teoria că doar needucaţii nu votează. Doar grataragii, neinteresaţii, ghiolbanii nu merg la vot. Stai puţin, cunosc oameni cu facultăţi, cu opinii politice pertinente care nu ies pentru că asta este forma lor de revoltă clară. Şi oamenii nu înţeleg o altă chestie. Nu ies la vot şi pentru faptul că nu-mi convine procesul electoral. Pentru că este gândit aşa încât să votezi răul cel mai mic. Mi se pare că e o gimnastică mentală fabuloasă procesul electoral. Dacă oamenii vor să trăiască perpetuu cu răul cel mai mic, să o facă, eu nu mă simt iresponsabil.

Te-ai gândit să pleci din România definitiv?

Da.

Şi de ce n-ai făcut-o până acum?

Pentru că momentan n-am aflat unde vreau să merg. De curând am început să învăţ spaniolă, e o limbă de circulaţie internaţională, şi se mai deschid nişte graniţe. Cu engleza stau OK, mă descurc cât să spăl parbrize, dar încă nu ştiu unde să plec. Mă gândesc şi eu că o să-mi fac o familie, o să am copii şi nu-mi doresc ca ei să ajungă în spitalele româneşti. Să cadă de pe bicicletă, să-l duc într-un spital pentru a fi pansat şi de acolo să iasă cu vreo boală. 

De cântat mai cânţi? Ai o trupă de reggae lăutăresc, Just Another Lie.

Atât cât ne preocupăm de trupă, ea funcţionează. Ne întâlnim la repetiţii, compunem piese, le tragem în studio, le punem pe net.

Tu compui versurile?

Da, eu sunt cel care scrie versurile, băieţii se ocupă de partea de reggae lăutăresc. Şi trupa merge atât cât poate fi digerat de public conceptul de reggae lăutăresc şi în funcţie de ce noroc avem şi noi ca expunere. Acum am luat o pauză de la concerte pentru a ne preocupa să scoatem piese. Ne mănâncă destul de mult timp acest proces.

Viaţa după depresie

Ai scris şi o carte despre depresie, „Miercuri 10“.

Da, e o poveste despre un personaj deprimat, depresiv.

Tu te-ai confruntat cu depresia? Există şi acest paradox al comedianţilor care sunt de fapt nişte oameni trişti.

Da. Prima dată când am mers la terapie am mers din considerentul că mă deprima nesiguranţa carierei. Plecasem din radio şi nu ştiam ce vreau să fac în viaţă. Nu ştiam ce vreau să fac şi simţeam că nu-s bun la nimic. Chiar citisem la un moment dat nişte studii din State care arătau că foarte mulţi comedianţi sunt nişte oameni foarte traumatizaţi. În unele cazuri e vorba de abandon, abuzuri, au tot felul de poveşti destul de triste. Am fost şi eu depresiv înainte, am făcut terapie, cum e normal să facă foarte mulţi oameni care au sau nu probleme de genul acesta.

A crescut numărul oamenilor care merg la psiholog.

Da, dar e o bulă mentală, din punct de vedere al educaţiei. Adică, să mergi la psiholog înseamnă că deja ai nişte noţiuni privind viaţa şi ceea ce înseamnă un psiholog. Asta e o bulă. Cealaltă bulă e aia în care îţi permiţi să mergi la psiholog. Că nu e chiar accesibil. Mersul la psiholog înseamnă vreo 15 beri. Sunt oameni care se dreg cu 15 beri sau cred că se dreg cu 15 beri. Dar da, începe să se meargă, ceea ce mă bucură, dar suntem departe. Ştii când o să fie bine? Când mersul la psiholog o să fie ceva la care oamenii se vor raporta ca la o chestie de statut: merg la psiholog pentru că am grijă de mine, ştii? Sunt atât de opulent încât îmi permit să merg să am grijă de mintea mea. Ar trebuie să fie precum mersul la dentist. Care nici ăla nu e ce trebuie încă. Aşa trebuie să ajungă şi mersul la psiholog.

Eşti fericit acum?

Dacă o luăm filosofic vorbind, că fericirea e lipsa durerii, da. Ştii cum sunt, de fapt? Împlinit. Sunt într-un moment al vieţii mele în care mi-e bine. Am două biciclete, ceea ce pentru mine este deja opulenţă, îmi permit să mănânc sănătos, să merg la medici OK în cazul în care am o problemă de sănătate. Sunt împlinit, ceea ce mă fericeşte. Simt că nu-mi lipseşte nimic, nici din chestii de bază, nici din pofte. Şi mă bucur că nu am nişte pofte absurde.

Ai un mesaj motivaţional pentru cititori?

Singurul mesaj motivaţional pe care îl pot da este să citească. Să citească ce le place, ce le suflă-n pânze, dar să citească şi din tabăra cealaltă şi să judece după. Că dacă citesc doar din bula lor, e nasol. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: