INTERVIU VIDEO Tudor Chirilă: „Trăim într-o lume în care clasa politică ne vrea aşa cum suntem, de «ne-liberi»“

INTERVIU VIDEO Tudor Chirilă: „Trăim într-o lume în care clasa politică ne vrea aşa cum suntem, de «ne-liberi»“

Tudor Chirilă FOTO Pro TV

Actor, cântăreţ şi membru al juriului „Vocea României“, Tudor Chirilă (43 de ani) ne-a vorbit despre cum vede societatea actuală şi clasa politică, despre motivele pentru care crede că iubirea nu a învins şi ne-a explicat de ce nu crede foarte tare în conceptul de libertate.

Ştiri pe aceeaşi temă

Trupa Vama a lansat al treilea album, „Better“, care conţine 12 piese în limba engleză, şi va susţine un concert special pe 12 octombrie, la Sala Polivalentă din Bucureşti. Aşadar, ne-am întâlnit cu Tudor Chirilă să vorbim despre muzică. Aşa am ajuns să discutăm despre singurătate, amintiri, trecut, fericire, iubire, depresie, oameni, prieteni, societate, libertate, bunătate. Pentru că despre toate astea (şi multe altele) este muzica de pe noul album Vama. Şi aşa am ajuns să descoperim un altfel de Tudor Chirilă, un om de la care, dacă ştii cum, poţi învăţa o mulţime de lucruri despre viaţă.
 
„Adevărul“: De ce „Better“?
Tudor Chirilă: El este sigur cel mai bun disc Vama, din punctul nostru de vedere. Cred că întotdeauna perspectiva artistului şi a publicului e diferită şi e foarte bine să fie aşa, nu mă deranjează. „Better“ pentru că, încercând să găsesc un numitor comun tuturor cântecelor din punct de vedere al versurilor, mi-am dat seama că fiecare poveste de pe discul ăsta, fiecare subiect se învârte în jurul ideei că protagonistul sau povestitorul încearcă să analizeze o experienţă de viaţă cu consecinţa de a fi o persoană mai bună. Sunt cântece mai introspective câteodată, sunt poveşti de viaţă care ar trebui să te ajute să găseşti nişte soluţii pentru ca viaţa ta să fie mai bună, din punct de vedere al dezvoltării sinelui. E un fel de căutare, o căutare către mai bine, de fapt ce vrem toţi să facem. Pe măsură ce înaintăm în vârstă ne dăm seama că unii vor să fie alţii, alţii vor să fie altfel, alţii vor să dezvolter ceva ce li s-a părut bun la eri, toţi vrem mai bine. „Better“ pentru că e dorinţa omului de a fi mai bun, noi toţi vrem „better“ şi „better“ nu e „the best“, e mai bine, „better“ e un proces ongoing şi subiectiv. Cumva albumul ăsta este un astfel de demers din punct de vedere al versurilor.
 
Este şi un nou început şi ştim cu toţii că începuturile sunt frumoase, dar în acelaşi timp riscante. 
Da, dar începuturile, oricât de riscante ar fi, sunt reconfortante şi îţi dau un grad de prospeţime, care e absolut necesară în viaţa unui artist. Noi suntem conştienţi că afară nu suntem nimeni şi, deşi avem o vârstă la care în general nu te mai gândeşti să începi, ci să continui, considerăm că dacă am merge tot aşa, făcând ce facem în România, ne-am blaza. Ar trebui, chiar şi în România, să reinventăm puţin forma de expresie a muzicii noastre. Asta te face să te simţi mereu foarte tânăr şi e un lucru bun. E riscant, da, dar nu e ca şi cum părăsim tot ce avem aici, ne luăm bagajele şi ne mutăm într-o ţară străină. Încercăm, într-o lume care se deschide din ce în ce mai mai mult şi în care graniţele par să fie din ce în ce mai simbolice, să ieşim cu un produs către o bază mai mare de fani. 
Singurătatea e o substanţă, în doze echilibrate poate fi un lucru foarte bun, în doze exagerate poate să ducă la depresie sau la altfel de contorsiuni ale sufletului. Cred că cel mai rău este să-ţi fie frică de singurătate şi cred că trebuie să ai puterea să o priveşti foarte tare în ochi şi să ţi-o şi asumi. 
Fiecare piesă de pe noul album are o poveste diferită, dar există şi elemente comune, pe lângă ideea de a fi un om mai bun de care aminteai, apare des tema singurătăţii, fie că fugi de ea sau încerci să o accepţi, să faci pace cu ea. Ce înseamnă pentru tine singurătatea?
E o întrebare bună. Singurătatea e o substanţă, în doze echilibrate poate fi un lucru foarte bun, în doze exagerate poate să ducă la depresie sau la altfel de contorsiuni ale sufletului. Cred că cel mai rău este să-ţi fie frică de singurătate şi cred că trebuie să ai puterea să o priveşti foarte tare în ochi şi să ţi-o şi asumi. Pe de altă parte, oamenii nu sunt făcuţi să fie singuri sau sunt făcuţi să se adune. E foarte greu să operezi cu acest concept într-o singură direcţie. Există şi celebra singurătate în doi, există şi nevoia de singurătate în cuplu. Mi se pare absolut important ca oamenii să-şi poată lua timp cu ei, dar cred că e o treabă de operare, de cum jonglezi cu singurătatea. 
 
Tu te împaci bine cu ea?
Da, eu sunt un individ care se simte destul de bine singur, îmi e şi frică de chestia asta. Nu sunt un tip care să aibă nevoie de public în afara scenei, există genul ăsta de oameni care au nevoie de public oriunde se duc, oameni care vor să fie în centrul atenţiei. Eu nu simt aşa. Pe de altă parte, nici nu sunt atât de disperat după singurătate încât să fac totul ca să ajung în situaţia asta. Am fost foarte mult timp singur, în sentimentul clasic în care nu am avut o relaţie. Au fost perioade lungi în viaţa mea în care am fost singur din punctul ăsta de vedere, a fost şi greu, dar cred că singurătatea te ajută cumva să te raportezi la tine într-un mod mai profund. Până la urmă, când şi-a luat decizia de a merge mai departe, Iisus s-a dus în pustie 40 de zile. Ce ne spune chestia asta? Că de fapt marile decizii le luăm singuri. Asta este esenţa: în faţa marilor alegeri suntem foarte singuri. Fie că e vorba de alegeri profesionale, fie că e vorba de alegeri de viaţă, singurătatea nu poate fi evitată.
 
 
Mai ales că există mai multe tipuri de singurătate. 
Da, există o singurătate fizică, care vine odată cu bătrâneţea când unul din parteneri moare, şi este extrem de grea. Cred că acea singurătate este oribilă: în finalul vieţii să stai singur într-o casă, să nu te mai viziteze nimeni şi să începi să vorbeşti singur doar ca să-ţi auzi vocea... Dar există şi acea singurătate în faţa marilor decizii, când oamenilor, la oricine ar face apel, nimeni nu le-ar putea fi de ajutor. Cred că din acest motiv s-a inventat psihologul, să te duci şi să fii singur cu tine, dar să ai sentimentul că nu eşti. De fapt, la psiholog, când te aşezi pe canapea, eşti singur, cineva îţi mai punctează nişte lucruri, dar este un timp pe care îl petreci cu tine, ţi-e dedicat ţie. N-ai putea să faci chestia asta la birou sau cu prietenii. Prietenii mi se par cea mai proastă formă de psihologie. 
 
De ce spui asta?
Prietenii nu pot fi obiectivi. Se spune că o relaţie importantă cu un psiholog se parcurge în trei paşi. Prima dată când mergi la psiholog doreşti să-l faci prieten, pentru a-i plânge pe umăr, şi un psiholog bun trebuie să te refuze. Când ai păţit chestia asta, urmează faza a doua: negarea. Începi să-l negi şi să-l renegi până la a pleca de la el, pentru că ajunge să te enerveze, a refuzat să-ţi întindă mâna stând acolo obiectiv pe canapea şi neintrând în jocul tău. Şi dacă treci şi de negare, ajungi la raportul ăsta foarte cool şi obiectiv cu omul care stă în faţa ta şi pe care nu-l mai vrei nici de prieten, nu-l mai percepi nici ca pe un duşman. Este un raport cumva incolor, inodor, insipid. Este un raport 0 şi acest tip de raport nu-l poţi avea cu un prieten. Prietenul vine şi te bate pe umăr şi-ţi spune: „Bine ai făcut“, „Aşa trebuia să faci“ sau „Hai să bem ceva“. Prietenul n-are nicio treabă acolo, doar te asigură că nu eşti singur, când tu de fapt trebuie să fii singur pentru a lua decizia cea mai bună. 
 
Spuneai că îţi place să fii singur în afara scenei, asta înseamnă că ai tendinţa de a respinge interacţiunile cu fanii?
Nu resping pe nimeni, dar nici nu sunt foarte... eu am nevoie de timp cu mine. Îmi place să fiu singur în mijlocul oamenilor, cred că aşa pot să mă definesc cel mai bine. Îmi plac marile aglomerări, dar unde aş putea să fiu singur. E ciudat, adică nu vreau să mă duc pe Muntele Athos, dar în acelaşi timp îmi place să fiu în oraşul ăsta, să pot să stau pe o băncuţă şi să citesc ceva, să mă gândesc, să scriu. De exemplu, versurile discului cel mai mult le-am scris pe o bancă,  pentru că îmi plăcea cum trec oamenii pe stradă, simţeam că nu sunt singur, dar că în acelaşi timp că sunt singur. Au fost momente foarte bune şi am scris foarte bine. Nu prea îmi place să scriu acasă, de exemplu. 
 
Îţi place să delimitezi spaţiile?
Da, mi se pare că acasă nu e un loc în care trebuie să munceşti. În casă trebuie să asculţi muzică, să citeşti, să stai cu ai tăi. În plus, casa nu-ţi oferă rigoare, întotdeauna apare o distragere. Acum, cel mai greu lucru în creaţie este să te concentrezi într-o lume a tehnologiei. E greu să închizi telefonul şi să te deconectezi, dar cine reuşeşte să facă asta este mai eficient. 
Îmi place să fiu singur în mijlocul oamenilor, cred că aşa pot să mă definesc cel mai bine. Îmi plac marile aglomerări, dar unde aş putea să fiu singur. 
Tu ai fost eficient, ai scris versurile pentru „Better“ într-o lună. Te macină acest proces de creaţie?
E groaznic, este oribil. Mai ales că procesele de scris cu deadline sunt groaznice, mi se par moartea creativităţii. Dar n-am avut ce să fac, producătorul pleca şi ar fi trebuit să plece cu toate imprimările, cu toate materialele înregistrate, pentru că el mixa la Londra discul. Pe el l-a deranjat puţin, pentru că noi am fost destul de nepregătiţi, pe noi ne-a avantajat că el a fost cu noi, ne-a însoţit în procesul de creaţie. El m-a încurajat foarte mult la versuri şi mi-a şi făcut la un moment dat un compliment. Mi-a spus că scriu la fel de bine ca un nativ, iar chestia asta s-a putut întâmpla cu ajutorul tehnologiei. Foarte mult m-am ajutat de tehnologie, să verific expresii pe care eu credeam că le inventez sau pe care nu le mai folosisem, am consultat foarte multe dicţionare de sinonime, de antonime şi de expresii. Deci, dacă vrei şi dacă ştii să-l foloseşti, internetul este o unealtă incredibilă. Fără internet nu aş fi putut scrie versurile. Sigur că eu le verificam şi cu James, câteodată el mă cenzura, când accesele de licenţă poetică erau exagerate. El a avut un rol foarte important. Englezii folosesc limba cu parcimonie şi nu sunt înclinaţi către ornamente şi către baroc, aşa cum suntem noi în Sud. Chiar eram ieri la Ateneul Român şi ascultam un bas-bariton galez şi mi-am adus aminte de o remarcă a lui Tudor Vianu, nu pot să o reproduc ad litteram, dar spunea ceva de genul că limba engleză s-a format din ciozvârtele de cuvinte care ajungeau de la marinarii de pe catarg la mateloţii de pe bord. În limba engleză ai capacitatea de a spune lucruri extrem de bogate în cuvinte extrem de puţine. Dacă te uiţi, orice traducere de Shakespeare în limba română va avea mai multe cuvinte decât în original şi în acelaşi timp va fi mai săracă. 
 
O întrebare ce ar putea părea un clişeu, dar ce te-a inspirat să scrii versurile albumului? Te întreb pentru că despre piesa „Memories Now“ spuneai la un moment dat, pe blogul tău, că a fost un fel de consecinţă a unei scene din filmul „Once Upon a Time in America“.
Da, e o scenă senzaţională. Filmul ăla e extrem de mare, eu i-aş zice aproape cult. M-a inspirat o scenă în care protagoniştii, doi mafioţi, cei mai buni prieteni, au ajuns în situaţia tragică în care unul dintre ei îi fură iubita partenerului lui de-o viaţă şi toţi banii. Mult mai târziu când cei doi au în jur de 60 de ani şi cel deposedat de iubire, viaţă şi bani îşi credea prietenul mort (acesta îşi înscenase moartea) există o scenă în care el se vedea cu ea, celebră actriţă acum, cea pe care a iubit-o şi care a făcut un copil cu prietenul lui şi după o conversaţie în cabina ei are două variante: să iasă din cabina ei pe uşa din faţă sau pe cea din spate, o uşă de incendiu. Şi atunci ea îi spune: „Noodles, în viaţă nu rămânem decât cu amintirile. Dacă o să ieşi pe uşa aceea n-o să le mai ai nici pe ele.“ Dar el alege să iasă pe uşa din faţă şi vede că ea a făcut un copil şi mai vede că acel copil seamănă incredibil cu prietenul lui. Şi atunci se întâmplă ceva fabulos: asemănarea izbitoare a tânărului din faţa lui cu fostul lui partener şi prieten îl aruncă în nostalgia trecutului şi asta concomintent cu prăbuşirea unei lumi. Aceea în care prietenii nu trădează. Să trăieşti o viaţă care să nu mai însemne nimic, dintr-o dată.
 
Tu ţi-ai dorit vreodată să-ţi pierzi toate amintirile?
Nu, nu mi-aş putea dori aşa ceva. Eu cred că trebuie să facem pace cu trecutul tot timpul şi trebuie să fim foarte conectaţi în trecut. Am avut o perioadă în care am refuzat să mă conectez cu o parte din trecutul meu din diverse motive., că Iîncerci să pui la spate nişte lucruri, că vrei să nu regreţi, dar cred că şi regretul face parte din normalitate. La cum privesc lucrurile acum, trecutul este foarte important, e o fundaţie extraordinară în tot ceea ce suntem, bun sau rău, noi trebuie să ni-l asumăm până la capăt în fiecare moment, altfel etajeule doi şi trei se prăbuşesc. Trecutul e o fundaţie şi e bine să fim foarte legaţi şi conectacţi în trecut. Nu înseamnă să trăim în trecut, dar să ni-l asumăm şi să înţelegem că suntem ce suntem pentru acel trecut şi că e un lucru normal. 
 
   
Care este cea mai veche şi cea mai dragă amintire?
Sunt foarte multe. Una dintre cele mai puternice amintiri ale mele, poate prima, e de la trei ani, de la cutremurul din 1977. Când a început cutremurul, tata a venit şi m-a luat în braţe şi am mers sub uşa de la apartament. Îmi aduc aminte sentimentul ăla că tata m-a ţinut foarte strâns în braţe şi în acelaşi timp îmi amintesc cum casa se mişca şi a căzut un casetofon foarte vechi, un Phillips, şi pe care îmi pare foarte rău că nu-l mai avem. Şi cred că îmi amintesc că am ieşit şi cu tata în stradă, unde nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat. În schimb, îmi amintesc sentimentul ăla că tata m-a ţinut în braţe şi felul în care erau poziţionate în casă lucrurile, aveam o canapea Bitermaier, aveam o bibliotecă pe un perete întreg, o oglindă pe care mama încă o are acasă... Asta e cea mai veche amintire. Îmi mai aduc aminte şi de unul dintre primele spectacole de teatru la care am fost ca spectator, „Hamletul“ lui Tocilescu. Aveam 10-11 ani şi am avut răbdare să văd spectacolul ăla lung de patru ore şi ştiu că după spectacol m-am gândit eu cu mintea mea că de fapt nenea care îl juca pe Horaţiu era mai potrivit să-l joace pe Hamlet şi s-a şi dovedit că nenea care îl juca pe Horaţiu l-a jucat, după vreo 30-40 de ani, pe Hamlet, dar în regia lui Liviu Ciulei. Aşa mi s-a părut mie atunci...
Cred că datoria noastră este să încercăm să fim mai buni, dar datoria noastră este să ne mai şi iertăm, pentru că dacă ne batem cu biciul pe spate zilnic, dar în acelaşi timp suntem şi victime ale slăbiciunilor noastre, nu ajungem nicăieri. 
Revenind la ideea de a fi mai buni, în piesa „Burning Man“ vorbeşti despre iluzia de a fi un om mai bun. 
Da, eu cred că datoria noastră este să încercăm să fim mai buni, dar datoria noastră este să ne mai şi iertăm, pentru că dacă ne batem cu biciul pe spate zilnic, dar în acelaşi timp suntem şi victime ale slăbiciunilor noastre, nu ajungem nicăieri. Dacă muzica ta sau cântecele tale pot da de gândit unui alt om e foarte bine. La fel cum pe mine mă schimbă o lectură, poate că şi cuiva într-o măsură mică să zic, fără aroganţă, un vers de-al nostru îi poate da de gândit sau îl poate schimba şi ăsta e un lucru bun. Măsura în care fiecare dintre noi se poate schimba depinde de foarte multe lucruri, de experienţe. Dacă e să mă duc foarte departe în timp, am cunoscut oameni care au făcut Siberia şi care erau alţi oameni când au plecat în Siberia şi cu totul alţi oameni când s-au întors. Dar astea sunt nişte experienţe traumatizante, nu cred că e bine ca o persoană să mai treacă prin genul ăsta de experienţă, dar voiam doar să spun că un anumit tip de a trece prin viaţă, foarte light, e posibil să nu te ajute. Oamenii care suferă au întotdeauna o înclinaţie spre a fi mai buni, din nefericire. Oamenii care au totul de la viaţă uită să şi preţuiască chestia asta, iarăşi din nefericire, şi devin mai răi. 
 
Ce înseamnă pentru tine a fi un om mai bun?
Ştiu ce înseamnă a fi un om rău. Un om rău îi răneşte pe ăia de lângă el. Asta e important, să nu-i răneşti pe ăştia de lângă tine. 
 
Uneori îi poţi răni fără să-ţi dai seama. 
Da, dar e cel mai important lucru la care poate munci cineva, nu la o casă, nu la un copac, nu la o fabrică, nu la o multinaţională, nu la a construi castele de nisip. Până la urmă cred că cel mai frumos lucru e să fii un om mai bun. Dar este şi cel mai greu. Ce înseamnă să fii bun? Să nu-i răneşti pe cei din jurul tău şi să trăieşti în aşa fel încât oamenii să-ţi poarte o amintire frumoasă. Oamenii din proximitatea ta, familia ta, prietenii tăi, oameni cu care ai intrat în legătură şi pe care i-ai schimbat cumva. Dacă însemni ceva important pentru câţiva oameni în viaţa ta, când închizi ochii e o chestie super tare. 
   
   
Faptul că eşti o persoană publică te-a forţat cumva să îţi doreşti să fii o persoană mai bună şi astfel să dai un exemplu celorlalţi?
Presiunea publică nu m-a determinat niciodată să-mi doresc să fiu mai bun. Mi se pare o tâmpenie să trăieşti în funcţie de presiunea publică, atunci viaţa ta unde mai e? Nu, singurul meu motiv pentru care vreau să fiu un om mai bun sunt copiii mei. Este şi un cântec pe disc, „A Better Man For You“, pare un cântec de dragoste, dar e un cântec inspirat de fiul meu mai mare. Niciun tată pe lumea asta nu-şi doreşte să-şi dezamăgească copilul. E un tip de relaţie şi de iubire care se manifestă într-un mod total diferit de iubirea pentru partenera de viaţă sau pentru părinţii tăi. Iubirea ce pe care i-o porţi copilului tău te poate determina să fii mai bun pentru el. Pe de altă parte, poţi ajunge să fii mai bun pentru copilul tău, dar în continuare să fii rău pentru cei din jur. 
 
Vorbeşti şi despre libertate, în piesa „Riding High“...
Băi, „Riding High“ este un imn al celor care fac kitesurfing, eu asta îmi doresc să fie. Mi-aş dori să facem un videoclip fix pe o plajă, cu  felul în care kiterii sunt şi cum e această comunitate, care e foarte mişto, cu aceşti oameni, printre care mă număr şi eu, care îşi fac vacanţele în funcţie de vânt şi care fug după vânt când toată lumea fuge de pe plajă pentru că a început să bată vântul. Şi pentru că am avut nişte momente extraordinare oferite de sportul ăsta, pentru că am cunoscut oameni şi am avut seri minunate şi amintiri foarte tari, am vrut să întorc un cântec către sportul ăsta. Şi nu există sentiment mai mare de libertate decât atunci când te desprinzi cu placa şi eşti tras în sus de vânt. Este momentul ăla de elevare, în care tu te duci în sus şi după aia momentul de cădere, iar libertatea aia este aproape definită sonor. Adică toată perioada dintre urcare şi aterizare este linişte, nu se mai aude nimic şi ăla e un moment de libertate....Deşi nici atunci nu eşti liber, e iluzoriu, pentru că eşti legat de un zmeu, pe care tu-l conduci, e adevărat, dar tot eşti legat de el.
Presiunea publică nu m-a determinat niciodată să-mi doresc să fiu mai bun. Mi se pare o tâmpenie să trăieşti în funcţie de presiunea publică, atunci viaţa ta unde mai e? Nu, singurul meu motiv pentru care vreau să fiu un om mai bun sunt copiii mei. 
Şi atunci cum putem defini libertatea, pentru că mulţi se raportează la acea libertate câştigată în '89.
Este o diferenţă între a-ţi câştiga libertatea şi a-ţi câştiga nişte libertăţi. Libertatea este un concept filosofic mult prea larg ca să-l putem acoperi şi ca să mă mai hazardez să fac un statement. Nu cred foarte tare în libertate, nu cred foarte tare că o poţi atinge, dar cred foarte tare că merită să lupţi pentru ea. E cam acelaşi lucru ca în sintagma „fericirea e un lucru pe care nu-l găsim niciodată, dar în căutarea ei  merită să alergăm toată viaţa.“ Libertatea este un ideal şi în drumul spre acel ideal poţi să acumulezi nişte libertăţi. Sigur, poţi să priveşti şi aşa: în 1989 eram liberi să nu putem mânca nimic, acum suntem liberi să putem mânca orice şi să ne putem cumpăra orice, dar nu suntem liberi să avem banii cu care să ne cumpărăm chestiile astea. Ce e mai greu: să vezi rafturile goale şi cozile interminabile din vremea lui Ceauşescu sau să te uiţi bălind la nişte vitrine de supermarket şi să nu ai un ban în buzunar? Unii nostalgici îţi vor spune că era mai bine înainte, că preferau să aibă bani în buzunar cu care să cumpere tacâmurile de pui la care stăteau patru ore la coadă, de la 1.00 noaptea. Alţii îţi vor spune că preferă să se uite la supermarketurile pline de produse din ziua de astăzi şi să trăiască cu speranţa că într-o bună zi vor avea bani să-şi cumpere orice din supermarketurile astea. Unii or să spună că preferau să aibă ce mânca, să nu aibă grija zilei de mâine şi un acoperiş deasupra capului garantat de stat. Alţii vor spune că preferă să poată înjura şi să se poată exprima liber în orice fel, chiar dacă asta presupune să ajungă pe străzi. Bine, astea sunt extreme. Oamenii tind să creeze modele de viaţă, să creeze paradigme. Noi toţi trăim în şabloane de viaţă, ne trezim, ne spălăm, plecăm la birou, muncim până la o oră, de la o anumită oră unii vor să mai muncească pentru că le place, alţii vor să rupă uşa pentru că vor să fie liberi. În principiu societatea înregimentează.
 
 
Şi de ce crezi că se întâmplă acest lucru?
Pentru că, până la urmă, modelul arhaic este o utopie şi noi încercăm să creăm un model de viaţă care să funcţioneze. Unii spun că am ajuns în neoliberalism extrem, alţii spun că neomarxiştii vor să reînvie trecutul şi tot aşa, ideologiile sunt din ce în ce mai amestecate şi nu mai duc către niciun fel de rezultat eficient. E clar că în ultimii 60 de ani orânduielile sociale şchioapătă, e clar că democraţia, în lume în general, are nişte mari probleme şi toate astea înseamnă că de fapt noi nu suntem liberi. 
Iisus se îndoieşte, dar în spatele întregii lui îndoieli există siguranţa că fără iubirea aproapelui noi suntem nimic şi aici noi eşuăm ca omenire, aici este eşecul nostru şi eşecul iubirii.
În „London Feeling“ sunt câteva versuri pe care nu ai cum să le uiţi, „We are anguished butterflies converting fluttering to reason...Considering the world, it doesn’t look like love has won“. Aşadar, compari oamenii cu nişte fluturi care dau frenetic din aripi, dar nu reuşesc să zboare şi mai spui că dragostea nu a învins în lumea asta. De ce crezi că nu a reuşit?  
Unii pot spune că dragostea câştigă în fiecare zi, cu fiecare copil care se naşte într-o relaţie fericită iubirea face un fruct. În cartea lui Eric Emmanuel Schmit, „Evanghelia după Pilat“, este un moment în care Iisus, înainte să se decidă să apuce pe drumul propovădirii şi să aibă conştiinţa că este fiul lui Dumnezeu şi că menirea lui pe pământ este să practice o filosofie a iubirii, stă la masă cu iubita lui de atunci într-un han. La un moment dat, un cerşetor vine şi le cere bani, dar ei sunt într-un moment de iubire atât de puternic încât nu vor ca momentul ăla superb de iubire supremă să fie întrerupt de un cerşător, aşa că Isus îi spune cerşătorului să plece. După care, tot El are o revelaţie şi spune: e clar că oamenii când sunt fericiţi sunt egoişti, pentru că eu trebuia să am putere şi să mă opresc din acel moment extraordinar şi să am două cuvinte pentru cerşătorul ăla care avea nevoie de mine, dar pentru că eu eram izolat în propria mea fericire nu mai aveam ochi pentru cel de lângă mine. Şi cumva Schmitt vrea să spună că fericirea hrăneşte ego-ul şi că fericiresa nu creează altruism, nu creează dedicare. Şi ăsta e răspunsul de fapt pentru care eu cred că iubirea nu câştigă, pentru că şi iubirea creează, în formele ei primitive de manifestare, egoism. Ori Isus a propovăduit o iubire mai importantă decât cea care se creează din potrivirea dintre doi oameni, care de fapt şi aia este o anulare a singurătăţii de care vorbeam mai devreme. De fapt, Isus vine şi spune: „Iubiţi-vă între voi, să vă aveţi ca fraţii.“ Asta e problema, că nu prea înţeleg de ce avem mare nevoie de Biserică. Mi se pare că volumul domnului Pleşu, „Parabolele lui Isus“, pe care l-am citit acum doi ani în preajma Postului Paştelui, face un bine religiei, rostului ei în viaţa noastră şi credinţei, mai mult decât ar face toată Biserica Ortodoxă la un loc.
 
Ce te-a impresionat atât de tare?
Interpretarea este minunată, pentru că parabolele lui Isus au mereu final deschis, te îndeamnă tot timpul la revizitare şi la regândire, pentru că Isus nu este un personaj radical, el nu vorbeşte ca pastorii adventişti, care se prezintă în faţa publicului şi spun exact cum stau lucrurile. Isus se îndoieşte, dar în spatele întregii lui îndoieli există siguranţa că fără iubirea aproapelui noi suntem nimic şi aici noi eşuăm ca omenire, aici este eşecul nostru şi eşecul iubirii. Asta spun şi în piesă: „You never break the pattern, you foolish Freudian clown. He died for all our sins, but I still wear the thorny crown“. El degeaba a murit pentru noi, pentru că noi nu am învăţat nimic din chestia asta. Asta îl va face pe Isus permanent un ideal, însă este atestat istoric că acest personaj a existat şi atunci frumuseţea e că există speranţă. Însă istoria ne învaţă că noi nu învăţăm din filosofia iubirii pe care acest om a propovăduit-o, şi nici din filosofia budistă a iubirii, şi nici din filosofia musulmană a iubirii. Nu învăţăm, nu învăţăm, nu învăţăm. Oamenii îşi trag din Noul şi din Vechiul Testament exact lucrurile care să le hrănească slăbiciunile, nu care să le hrănească virtuţile. 
 
   
Mă întreb dacă am avea şansa de a alege dacă vrem sau nu să ne naştem ce am face.
Frumuseţea vieţii este în momente. Nu mi se pare OK să privim totul ca pe o eternă alegere, viaţa este un cadou care ni s-a făcut şi e important să-l privim aşa. Toată lumea spune: „Vai, ce vremuri grele să mai vii pe lume.“ Dar hai să ne gândim că, statistic, 2016 a fost anul celor mai puţine conflicte şi războaie de la începutul lumii, deci nu e chiar atât de grav. Nu e chiar atât de grav. A, că noi suntem într-o ţară şi într-un moment în care ura pare să domine societatea românească, ura şi abuzul lingvistic, da, asta e nasol pentru noi ca popor, dar una peste alta, dacă te uiţi aşa în lumea asta largă, nu stăm chiar atât de nasol. Sigur, avem provocările astea groaznice, de tipul ameninţărilor teroriste, dar sunt lucruri care sunt consecinţe ale unor comportamente mondiale din trecut, sunt lucruri pe care dacă reuşim poate să le înţelegem, începem să le evităm. Dacă te duci într-un oraş precum Copenhaga, începi să înţelegi că de fapt viaţa este extrem de frumoasa, şi că dragostea pentru om şi pentru comunitate există acolo, şi că de fapt mesajul creştin e mai aproape acolo, unde tehnologia e folosită să ajute omul, unde oamenii sunt obişnuiţi să trăiască împreună, unde sunt blocuri la distanţă de 20 de metri cu ferestre enorme şi fără perdele, dar nimeni nu se uită în casa vecinului, pentru că e un sentiment de comunitate, dar cu respectarea intimităţii. Ce vreau să spun e că mi se pare exagerat să zici: „Domne, nu mai aducem copii pe lumea asta, nu mai merită să se nască.“ Hai să fim serioşi! Nu ţi se pare o formă de aroganţă să spui aşa ceva? Cine eşti tu să decizi că lumea este mai bună sau mai rea decât acum zece ani? De ce se propovăduiesc eu chestia asta? Eu sunt un băiat care face nişte cântece, încerc să fac nişte bani din muzica şi din teatrul meu, încerc să nu-i deranjez pe cei din jurul meu, să mă exprim frumos, corect. 
 
Îmi place foarte mult şi piesa „Karma Game“, în care spui că libertatea este o târfă pe care migranţii nu şi-o permit. 
Şi mie îmi place cântecul ăsta. Uite, „Karma Game“ este un exemplu foarte bun pentru a vorbi despre libertate. Englezii se nasc cu nişte drepturi şi libertăţi cu care noi românii nu ne naştem. Ceea ce pentru noi înseamnă libertate pentru englezi este normalitate. Asta am vrut să spun cu cântecul ăsta. Noi care vom merge acolo întotdeauna vom fi migranţii. În momentul în care mergi în Anglia, mai ales acum, orice ai face, oricât de bine te-ai integra, eşti în afara lor. Şi nu putem uita, eu nu pot uita că această ţara a fost vândută la o întâlnire şi scrisă pe un şerveţel, în care Stalin a spus „Eu vreau asta“ şi Churchill a spus „Da, dar eu vreau Grecia“ şi atunci Stalin a zis „Bine, dar România, Ungaria, Bulgaria, toate astea vor fi regimuri comuniste dictate de sovietici“, „OK, te-am pupat.“ De atunci vorbim despre libertate şi despre orice fel de libertate, despre copilul care este bătut de educatoare şi care nu este învăţat să gândească liber, despre adolescentul care învaţă comentariile pe de rost, pentru că nu e învăţat să gândească liber. Despre asta e vorba în „Karma Game“, care are şi acea copertă în care toţi omuleţii sunt albaştri şi unul singur este roşu. Ăia roşii suntem noi şi roşii o să fim tot timpul, oriunde ne-am duce, oricât de bine am vorbi engleză, chiar dacă am vorbi fără accent, ori de câte ori am merge pe Oxford Street, noi suntem migranţii şi da, pentru noi libertatea este o târfă pe care nu ne-o putem permite, nu putem să o plătim, nu ne putem permite libertăţile cu care englezii şi occidentalii sunt gratificaţi din naştere. În loc să fim eliberaţi noi trăim într-o lume în care clasa politică ne vrea aşa cum suntem, de «ne-liberi». Şi multă lume nu înţelege că se fac eforturi propagandistice enorme pentru ca oamenii să fie convinşi că în momentul de faţă tot ce ne vine rău ne vine de la Uniunea Europeană şi de la America, dar de fapt tot ce ne vine bun e de la Uniunea Europeană.
Dar de ce autorităţile române să nu fie criticate? De ce dacă spui ceva şi nu eşti de acord cu ei, înseamnă că vrei să faci politică, că eşti drogat, că te plăteşte Soroş? Nu mi se pare OK şi pentru chestia asta am de gând să spun ce vreau pe contul meu de Facebook. Pentru mine nu este un efort atât de mare, nici intelectual, nici de timp, să-mi spun părerea. 
În ultimii doi ani generaţia tânără s-a implicat, a dovedit că îi pasă de ţara asta. 
Da, dar tot parchează pe trotuar. E un cerc vicios, statul nu creează infrastructură pentru o viaţă mai bună şi oamenii se adaptează la lipsa de infrstructură şi creează din ce în ce mai mult haos. Nu poţi condamna omul pentru chestia asta până la un punct. Mie mi se pare emblematică o discuţie pe care am avut-o odată cu un poliţist, care mi-a spus: „Tudore, ei dacă au treabă la Cocor, vor să oprească la ieşirea din pasaj, la Unirii, să pună maşina pe avarii şi să intre la Cocor.“ Românii nu vor să meargă 600 de metri pe jos. O să vezi că oricine parchează aiurea, dacă te duci şi-l întrebi de ce a parcat aşa,  o să-ţi spună: „Păi, stai mă, că am avut şi eu treabă cinci minute.“ Nu e OK!
 
Eşti foarte vocal când vine vorba de problemele societăţii.
Pentru că sunt plătit de Soroş. (Râde) Nu, frate, dar e vorba de Speakers' Corner, în Hyde Park, în Londra, există aceste locuri în care cetăţenii îşi pot exprima părerile în mod democratic. Ei, Facebook-ul îţi oferă ocazia de a avea un Speaker Corner şi eu am de gând să mă folosesc de acest Speaker Corner din Hyde Park-ul românesc şi să spun ce mă deranjează, pentru că nu putem progresa decât dacă suntem criticaţi. Adică nu văd de ce e diferit de faptul că eu pun o muzică şi cineva vine şi spune că e mişto sau că e de căcat. Dar de ce autorităţile române să nu fie criticate? De ce dacă spui ceva şi nu eşti de acord cu ei, înseamnă că vrei să faci politică, că eşti drogat, că te plăteşte Soroş? Şi de ce trebuie să ajungi, mă întreb, să fii înjurat şi să se manipuleze imaginea ta de către nişte maimuţe de la nişte televiziuni de propagandă? Maimuţe e cam mult spus, că de fapt ele nu sunt maimuţe, sunt nişte păpuşi. Nu mi se pare OK şi pentru chestia asta am de gând să spun ce vreau pe contul meu de Facebook. Pentru mine nu este un efort atât de mare, nici intelectual, nici de timp, să-mi spun părerea. 
 
 
Nu te afectează în niciun fel reacţiile negative la adresa ta?
Mă afectează un singur lucru: dacă ar fi mai mulţi artişti care şi-ar spune părerea în mod constant, nu să intre în politică, ci doar să-şi spună părerea, eu n-aş ajunge să fiu terfelit de două păpuşi şi să se acrediteze ideea că, de exemplu, eu sunt imoral pentru că am concerte la o primărie şi după aia mă duc să strig împotriva PSD-ului. Sesizaţi manipularea? Banii publici sunt banii PSD-ului şi cum îmi permit eu să muşc mâna stăpânului care mă hrăneşte? Dar de fapt adevărata manipularea stă în faptul că ei uită să menţioneze că atunci când o primărie de la PSD cheamă Vama face un act practic de dezamorsare în oraşul respectiv. Pentru că se arată a fi o primărie europeană, care, iată, îşi invită criticii să cânte şi asta pe banii contribuabililor, nu pe banii PSD-ului. Deci, primăria aia în realitate are de câştigat la capitolul imagine. Pe de altă parte, cam cum e chestia asta să acreditezi ideea că de fapt partidele politice nu sunt administratorii, ci sunt proprietarii taxelor noastre? Cam ce fel de om eşti tu dacă vrei să acreditezi ideea asta lovind într-un om care nu te-a înjurat şi care îşi spune părerea? Propaganda este ieftină şi nu ţine, iar pe mine mă atinge fix ca zăpada de anul trecut. Am să-mi spun părerea pentru că este un exerciţiu pe care l-am obţinut în 1989. Şi nu e o chestie pe care o fac de azi, de ieri, am fost la 16 ani în Piaţa Universităţii cu toţi oamenii care strigau împotriva regimului Iliescu şi împotriva a ceea ce era FSN-ul atunci. A fost o mână de oameni şi atunci care a înţeles ce se întâmplă şi este în continuare în România o mână de oameni care înţelege ce se întâmplă. Că sunt foarte puţini, asta-i drama acestui popor, a fost întotdeauna drama asta. 10-15% sunt cei care au vrut să împingă ţara înainte şi în perioada interbelică, şi înainte. 
 
Da, poate că dacă mai multe persoane publice şi-ar spune părerea...
Există foarte mulţi artişti de partid în România, nu poţi să spui că nu se implică. Nu se implică într-o analiză obiectivă a vieţii sociale, cum ai vrea tu, dar există artişti de partid, există manageri de instituţii de spectacol care nu se mai dau duşi, există oameni care partizează, există actori membri marcanţi ai PSD, deci sunt foarte mulţi artişti implicaţi politic. Actorii care sunt membri PSD nu sunt atacaţi, dar eu care nu sunt membrul niciunui partid sunt atacat. 
 
În încheiere, să revenim la muzică. De ce ar trebui să venim la concertul Vama de pe 12 octombrie, de la Sala Polivalentă? 
Pentru că e ceva ce nu au mai ascultat de la noi, pentru că eu cred că e un album diferit în peisajul industriei muzicale din România, pentru că, dacă au ascultat vreodată vreun cântec de la Vama şi le-a plăcut, ar trebui să aibă curiozitatea să vadă ce am mai făcut şi pentru că e o premieră din multe puncte de vedere. Cred că James e unul dintre cei mai titraţi producători care au lucrat până acum cu o trupă pop rock din România. 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările