INTERVIU Teo Trandafir: „Am avut o relaţie cu un profesor american, dar Securitatea ne-a despărţit“

Teo Trandafir (48 de ani) a dezvăluit pentru ziarul „Adevărul“ de ce Nicolae Ceauşescu este singurul om pe care l-a urât vreodată şi a rememorat începuturile în televiziune.

După ce în prima parte a interviului acordat ziarului „Adevărul“ Teo Trandafir a rememorat copilăria petrecută pe holurile spitalelor şi a explicat cum a ajuns „duşman al poporului“, acum dezvăluie motivul pentru care şi-a dorit să-l omoare cu mâinile ei pe Nicolae Ceauşescu.

S-a îndrăgostit de un profesor american, omul alături de care a ascultat-o pe Suzanne Vega, „Solitude Standing“, şi a văzut „Lawrence of Arabia“. Securitatea a aflat şi le-a spart apartamentul, furându-le amintirile. S-au despărţit în Gara de Nord. Şi-au scris o vreme, dar nici asta nu le-a fost permis. Nu s-au mai revăzut.

La Revoluţie a ieşit în stradă mânată de ură: „Voiam să-l omor cu mâinile mele!“.

Deci la Socialism Ştiinţific vă „învăţau“ să-l veneraţi pe Ceauşescu.

Stai să vezi. Când am auzit de Socialism Ştiinţific mi-am zis: „Doamne, va trebui să învăţ mizeria asta.“ Şi vine o profesoară al cărei nume nu aş vrea să-l dau pentru că i-aş face mult rău, cred, care zice: „Ia spuneţi voi copii, cine ar trebui să conducă uzina?“ Şi noi, cum eram obişnuiţi, îndobitociţi, am zis: „Muncitorul!“ „Nu! Ar trebui să fie un intelectual. D-aia Socialismul este menit eşecului, pentru că asta nu se înţelege, intelectualitatea este cea care duce înainte societatea, nu muncitorii. Nu spun că muncitorii sunt proşti, dar nu au viziunea să conducă o uzină aşa cum ar putea un intelectual care să le spună ce au de făcut.“ Nici nu ştiam dacă să râdem sau nu. Era perioada în care ascultam Alexandru Andrieş, „Interzise până la moarte“, ascultam Valeriu Sterian, „Veac XX“ se numea albumul, şi înţelegeam exact ce vrea să spună. Se făcea dizidenţă în disperare. Bancurile cu Ceauşescu erau peste tot. Eram, cred, un popor mai vesel, pentru că aveam un singur om de urât. Să bagi de seama în mini societăţi, chiar şi în redacţii, dacă ai un om pe care să-l urască toată lumea, chiar şi superficial, e foarte bun, el devine un fel de recipient în care se adună ura colectivă şi atunci, ura vărsându-se în acelaşi recipient, rămâne mult mai mult spaţiu. Toată lumea se iubeşte pentru că toată lumea îl urăşte pe ăla, dacă dispare obiectul urii e foarte complicat, trebuie să-ţi inventezi un altul, pentru că altfel se disipă grupul. Funcţionează şi la nivel macro.

Aţi urât pe cineva atât de mult?

Nu am urât niciodată pe nimeni. O singură dată am urât un singur om, pe Nicolae Ceauşescu. L-am urât din adâncul sufletului meu. Nu am să-l iert niciodată pentru ce a făcut acestei ţări şi acestui popor. Ce a făcut generaţiei mele, pe care a transformat-o într-o generaţie de depăşiţi şi de bătrâni. Şi să fii tânăr într-o societate de bătrâni, iarăşi e greu, pentru că cei din jur nu te înţeleg şi consideră că eşti nebun. Eu refuz să îmbătrânesc, eu refuz să încetez să mă mir. Mă mir şi mă bucur.

Urâţi comunismul.

A fost cea mai urâtă perioadă, cea mai urâtă, şi mai neagră, şi mai nesatisfăcătoare. Oamenii erau lipsiţi de spiritul competiţiei pentru că le dădea statul casă şi pensie, ceea ce însemna că nu trebuia să performeze nicicum, ceea ce şi făceau. Totul venea, ăştia care îl regretă pe tovarăş, ăia cu bască, cea care le oferă singura circumvoluţiune de altfel, nu munceau, nu gândeau, nu aveau viziune, nu aveau scop, scopul se dădea pe linie de partid. Cum să trăieşti aşa?

Cum v-a prins Revoluţia?

La Revoluţie am ieşit în stradă în fiecare zi. Am fost la televiziune, unde Sergiu Nicolaescu ne-a pus pe sectoare. Am venit pe jos cu Răzvan Exarhu. Apoi ne-au chemat la Universitate Marian Munteanu, împreună cu profesorul Cezar Tabarcea, şi ne-au trimis în staţia de metrou Aurel Vlaicu unde erau răniţi.

Ce aţi făcut acolo?

Cu răniţii respectivi am mers la Spitalul Municipal, unde am ajuns să car morţi şi răniţi pe targă.

...

N-am simţit nimic. Nu am simţit nimic. Nu i-am văzut, pentru că stăteam cu spatele la targă şi erau şi acoperiţi. Nu m-a interesat niciodată să se ştie chestia asta, dar l-am urât atât de tare pe Ceauşescu, d-asta am şi ieşit în stradă, am vrut să fac ceva să nu mai fie omul ăla. Nu am vrut să moară, am vrut să trăiască ce am trăit eu, am vrut să vadă ce mi-a făcut. Mie mi-a făcut o chestie foarte rea, personală.

Ce anume?

M-am îndrăgostit de un cetăţean străin, american, dar ne-au despărţit. A trebuit să rupem relaţia....

De ce?

Pentru că ne-au spart casa. Securitatea a aflat imediat. L-au detaşat la Iaşi. Iniţial, era profesor în Bucureşti, la Universitate.

Şi cum s-a înfiripat?

Când a intrat pentru prima dată în sala de curs, eu am avut senzaţia că se uită la mine. Eram cam urâţică şi cam neinteresantă, dar culmea e că aveam dreptate. Ne-am împrietenit. Am văzut împreună filmele „Gandhi“, „Lawrence of Arabia“, mi-a arătat libertatea, cu el am ascultat-o pe Whitney Houston, am casetă-video cu Whitney Houston, am ascultat Suzanne Vega, „Solitude Standing“. Nu am să uit niciodată nimic din ce mi-a arătat, mi-a arătat şosete, periuţă de dinţi fără păr de porc. Venise Occidentul peste mine.

Cum a fost despărţirea?

Când a fost nevoit să plece m-am dus în Gara de Nord, eram îmbrăcată în hainele lui, pentru că-mi lăsase tot, şi a urcat în tren, nu mai aveam niciun ban, pentru că ne luaseră tot, el era profesor la University of California, Los Angeles, iar noaptea, pentru a face rost de bani era barman, şi urma să coboare în fiecare staţie a trenului şi să se angajeze barman două-trei zile pentru a strânge bani să poată continua călătoria. Îmi amintesc şi azi că prima oprire era în Stamora-Moraviţa. Şi când a plecat trenul fără mine, m-am gândit ce ar trebui şi ce aş putea să fac şi m-am gândit să mă arunc sub tren. Dar mi-am dat seama că mă fac de râs. Îmi aduc aminte exact, mi-am zis: „Trebuie să mă mişc de aici, trebuie doar să fac un pas.“ L-am făcut, şi pe al doilea, şi pe al treilea. M-am dus la florărie şi am putut să zic doar: „O cutie de creveţi, vă rog.“ După care am urcat în 93 şi îmi venea să mă tăvălesc pe jos. Şi atunci m-am uitat la femeia care stătea în faţa mea şi mi-am zis: „Poate acestei femei îi moare mama“. M-am uitat la bărbatul de lângă mine şi mi-am zis: „Poate omul de lângă mine are tatăl în comă.“ Mi-am zis că poate că sunt oameni mai nefericiţi decât mine. Şi atunci mi-am dat seama de adevăr: toţi suntem nişte pacheţele pline cu drame, cu fundiţe deasupra. Ni se pare că numai nouă ni se întâmplă, nici pomeneală. Dacă toţi ne-am tăvăli pe jos pe măsura durerii noastre, nimeni nu ar mai rămâne în picioare.

L-aţi mai revăzut pe acel om?

Niciodată. Ne-am scris o perioadă, dar nu am mai putut să facem nici asta.

Aţi spus că v-au spart casa.

Da. Eu ajunsesem să fac naveta la Iaşi pentru a ne putea vedea. Acolo am închiriat un apartament pe care într-o zi, când el era la facultate şi preda, l-au spart şi ne-au furat fotografiile, banii. Ne-au furat amintirile. Am şi acum din 1989 un post card. Atunci mi s-a întâmplat. Îţi dai seama cum am ieşit eu pe stradă. Eu când l-am văzut pe Ceauşescu mort mi-am zis: „Nu cred! Nu cred că a scăpat atât de uşor.“ Voiam să-l omor cu mâinile mele, aşa cum am vrut să-l omor cu mâinile mele pe Mark Chapman pentru că l-a omorât pe John Lennon. Asta se întâmpla în '80, când eu aveam 12 ani şi mă gândeam că o să-l aştept la uşa puşcăriei, atunci anunţaseră că va ieşi în 2005, şi o să-l omor.

...am pierdut şirul, m-aţi emoţionat.

Îţi spun eu ce urma să mă întrebi. Cum naiba aflasem de John Lennon. Pentru că uram comunismul, mi-am dat seama că există o cale de ieşire, am început să citesc şi să ascult tot de afară, discuri, benzi, tot ce prindeam. Am început să citesc în engleză şi franceză, am şi acum colecţie San-Antonio de atunci. Ne-am făcut o mafie a dizidenţilor şi făceam trafic cu cărţi.

Cum adică?

Dacă tu aveai o carte o puneai în circuit şi fiecare avea voie să o ţină o singură zi, dacă o nimereai în weekend erai norocos, o puteai ţine până luni. Aşa am nimerit eu „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“, i-am dat telefon mamei şi a venit de la Brăila şi mi-a zis: „Trei zile să ştii că eşti orfană de mamă.“ Şi aşa a citit mama, pe nerăsuflate, în franceză „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“.

Ce aţi simţit când aţi auzit „a căzut comunismul“? V-aţi simţit eliberată?

Da! Da! Da! Şi am crezut în Iliescu până au venit nişte prieteni şi mi-au explicat că nu e cazul. M-am supărat pe ei, pe vremea aia erau nişte pasiuni teribile. Dar curând am început să deschid ochii şi să înţeleg că va mai fi mult până departe. Dar măcar puteam să facem lucruri, puteam să plecăm, toată lumea a plecat atunci. Când au venit minerii eram studentă. Ne-au omorât cu bătaia, au venit băieţii chemaţi de nişte oameni care acum sunt acuzaţi de crime împotriva umanităţii. Eram acolo, nu mi-a povestit nimeni. Ne-au omorât cu bătaia, colegi de-ai mei au fugit din Filologie pe dedesubt, i-au prins şi acolo, doi dintre colegi s-au băgat sub catedră, i-au găsit şi acolo şi i-au omorât cu bătaia. Eu nu am avut nimic, dar foarte mulţi au plecat. Exod. Atunci n-am înţeles, urma să mai vină, şi încă o dată, şi încă o dată.

(Sună telefonul. Trebuie să plece) Haideţi, vă rog, să trecem rapid şi prin televiziune. Cum aţi ajuns să râdeţi cu Mircea Badea?

E o poveste frumoasă de tot. Am lucrat împreună în radio. Eu nu cred în oamenii de televiziune care n-au făcut radio pentru că nu ştiu meserie. Televiziunea e o chestie foarte uşor de făcut, să faci radio e complicat, acolo n-ai decor, n-ai echipă, tu eşti singur cu microfonul. Nu e uşor să ţi se deschidă microfonul şi să trebuiască să creezi un univers din voce, din vorbe, fără promptere, fără nimic, tu cu tine. Şi la radio l-am cunoscut pe Mircea, am făcut o emisiune împreună. La un moment dat s-a pus problema să trec în televiziune, nu am dorit, pentru că noi, oamenii de radio, îi uram pe cei din televiziune, ceea ce continuăm să facem.

Dar şi pentru că vă consideraţi urâţică.

Da, dar nu mă consideram eu, am probe. (Râde) Şi i-am spus domnului Tatulici: „Domne, eu nu pot să-mi fac mie aşa ceva.“ Eu din voce mă scoteam, eram perfecţiunea. Eu am mai multe voci, una dintre ele era mai sexoasă, am făcut şi o emisiune de profil, se numea Microfonul Roz, în '90. (Râde)  Ei bine, am opus eu rezistenţă cât am putut, până la urmă am acceptat, dar aveam o dorinţă: să fac o emisiune cu cineva care mai făcuse. Gabriela Cristea făcea atunci cu Mircea Badea. Nici nu se iubeau, nu s-ar fi împrumutat de bani ca să-şi cumpere bilete de tren să se vadă. (Râde) Asta se întâmpla în '94. Eram foarte tineri toţi. Şi mi l-au dat pe Mircea şi am început să râdem, am râs fără oprire patru ani şi jumătate la Tele7 ABC, apoi am râs la Antenă. A fost minunat, a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea.

Mircea Badea spunea la un moment dat că la Tele7 ABC au existat zile în care mureaţi efectiv de foame.

Da, eram plătiţi cu 100 de dolari pe lună, imaginează-ţi că cineva îţi dă banii ăştia azi şi trebuie să trăieşti. Eu împrumutam cămăşi de la Mircea, el lua din frigider piure şi-l punea între pâine ca să mă hrănească şi pe mine. Eu fără Mircea nu ştiu ce aş fi făcut în viaţă. Pentru mine Mircea a fost întotdeauna locomotiva, el m-a dus pe mine, deşi oamenii aveau senzaţia că eu îl duc pe el, nu e adevărat, era invers. Era inventiv, era rău, era bun, era interesant, şi e în continuare, era pasional. M-a învăţat ce înseamnă parteneriatul, loialitatea până la moarte, m-a învăţat o mulţime de lucruri. Eu sunt loială până mor, nu te trădez niciodată. Mircea nu m-a minţit niciodată, nu m-a trădat niciodată, nu ştiu ce înseamnă dezamăgire din partea acestui om.

Doina Gradea a făcut la un moment dat o serie de dezvăluiri, despre dumneavoastră a spus că la Pro TV aveaţi un salariu uriaş, dar îl cheltuiaţi ajutându-i pe alţii.

D-aia sunt făcuţi banii. Ce să faci cu banii? Uite, cu ce sunt îmbrăcată: ghetele m-au costat 120 de lei, pantalonii – 79 de lei, cămaşa – 60 de lei. Fac mai mulţi bani de atât. Să ştii că tu ai bani în buzunar şi că omul de lângă tine se chirceşte pe jos de durere şi tu să stai? Nu se poate! Noi toţi ar trebui să gândim aşa. Banii sunt făcuţi să circule între noi, să ne ajutăm la nevoie. Marea provocare e să facem distincţia între profitori şi între oamenii nevoiaşi. Sunt şi oameni care profită. Eu am păţit chestia asta la Iaşi, am botezat un copil şi i-am trimis bani foarte mult timp, iar într-o lună nu am putut, iar mama copilului s-a dus la Pro TV Iaşi să mă reclame. Eu îi trimiteam o sumă mai mare decât câştiga persoana la care s-a dus să mă reclame, deci nu a ieşit bine. Mie nu-mi place să fac asta la vedere. Nu i-am mai trimis bani niciodată.

Am vorbit de Mircea Badea, spuneţi-mi cum vi-l amintiţi pe celălalt om care v-a marcat existenţa personală şi profesională.

Nu mi-l amintesc pe Adrian Sârbu, eu îl trăiesc. Adrian Sârbu m-a construit şi m-a reconstruit ca om. Prima oară când ne-am întâlnit a fost în '92 şi după o viaţă lângă un om ajungi să gândeşti ca el. Mi-a explicat întotdeauna de ce gândeşte altfel, pentru că toţi aveam o opinie, numai el era Gică-contra, şi după ce făcea asta ţi se părea că eşti cel mai dobitoc om de pe lume şi că ai fi putut şi tu să te gândeşti la asta. De exemplu, el avea o politică - degeaba îmi vii cu audienţele de ieri, toţi proştii le au, vino cu cele de peste cinci ani.