INTERVIU Roxana Ciuhulescu: „După prima emisiune Pro Motor am vrut să-mi dau demisia“

INTERVIU Roxana Ciuhulescu: „După prima emisiune Pro Motor am vrut să-mi dau demisia“

Fosta prezentatoare a emisiunii Pro Motor Roxana Ciuhulescu (39 de ani) ne-a povestit ce năzbâtii făcea pe vremea copilăriei, care a fost cea mai mare pierdere a vieţii ei, dar şi despre deciziile pe care le regretă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Prezenţă optimistă şi cu zâmbetul pe buze, cunoscută pentru pasiunea ei pentru sport şi maşini, vedeta de televiziune a atras atenţia asupra ei prin înălţimea sa şi prin lungimea picioarelor, postură care pe vremea copilăriei a stârnit şicanele colegilor.
 
Când era copil, avea o afinitate pentru broscuţe, motiv pentru care mama ei o dădea afară din casă şi o „cârpea“ atunci când i le găsea uitate prin buzunare, după ce le aduna din balta din faţa blocului. 
 
Încă din vremea copilăriei, îşi dorea să zboare cu paraşuta, aşa că încă o năzbâtie descrie momentul în care a decis să îşi construiască singură una, dintr-un cearşaf, cu care era pregătită „să zboare“ de la etajul unu al apartamentului în care locuia, însă planul a eşuat, din fericire, la venirea fratelui ei. 
 
În clasa a opta, după ce fusese prezentă ca spectator la o prezentare de modă a unei prietene, a avut o întâlnire neaşteptată cu Zina Dumitrescu, care i-a spus că „Paris scrie pe fruntea ei“, însă a refuzat această oportunitate de carieră în modeling din dragoste pentru pasiunea ei, sportul.
 
Cunoscută pentru prezenţa sa pe micile ecrane, în cadrul emisiunii Pro Motor, ea a povestit că s-a integrat foarte greu în această lume şi că mediatizarea de după debutul său a speriat-o, crezând că acest job nu este pentru ea. 
 
Recent, s-a căsătorit şi a devenit mămică pentru a doua oară şi se declară o femeie extrem de fericită, cu o familie la care de mult visase, după cum ea declară.
 
„Adevărul“: Am citit că te-ai născut la Sinaia. 
Roxana Ciuhulescu: Nu sunt născută chiar în Sinaia, sunt născută în Pucioasa şi a fost accidental. Părinţii mei au făcut baschet de performanţă şi tatăl meu era în cantonament acolo. Mama mea era cu burta la gură, s-a dus să îi facă o vizită şi mi-a venit sorocul acolo. Deci eu am fost un pasager clandestin şi livrat acolo. Nu am copilărit acolo, adică imediat după maternitate, la câteva zile, m-au adus în Bucureşti. 
 
Deci ai crescut în Bucureşti. În ce cartier ai copilărit?
Am copilărit în Dristor, exact unde a fost Fabrica Miraj, pe Răcari, în mare parte. Bine, înainte am stat în Baba Novac, dar cea mai mare parte acolo am copilărit, în Dristor. 
 
Ce amintiri te leagă de cartier? Cum era pe atunci?
 
Ţin minte că erau blocuri în construcţie, era o mare băltoacă în faţa blocului, de unde eu veneam mereu cu broaşte în buzunare. Mama mă dădea afară şi mă şi cârpea (râde). Deci, când eram copil eram înnebunită după broscuţe şi le prindeam şi le băgam în buzunare şi de foarte multe ori uitam de ele, iar mama, când îmi curăţa hainele, îţi dai seama, îmi sărea câte o broască din buzunar şi mă certa. Zicea: „ieşi afară cu broaştele tale“. Mi-a mai rămas puternic impregnat în minte mirosul de parfum de la fabrica de cosmetice Miraj şi mai ţin minte iernile, că aveam derdeluş şi ne adunam 30 de copii. Era o hărmălaie! Pe vremea aia, oricum erau foarte puţine maşini, nu exista risc de accident şi ne jucam, mamă, mamă…
 
Ţin minte că într-o iarnă am pierdut cheia, că fac parte din generaţia copiilor cu cheia de gât. Am ieşit cu fratele meu, el fiind cu şase ani mai mare decât mine, la derdeluş şi am pierdut cheia. Am căutat cheia, am stat amândoi până seara, am îngheţat amândoi şi am răcit.
 
Îmi mai amintesc că acolo am fost prima dată la şcoală, la Şcoala Nr. 84, şi îmi era aşa de ruşine, cum adică să mă duc cu părinţii la şcoală. Ai mei m-au dus până în faţa clasei şi de acolo le-am spus că nu e OK să meargă cu mine în clasă. Îmi era ruşine, adică mi se părea că sunt un copil mare, cum să vină cu mine… Şi când am intrat şi am văzut că toţi copiii erau cu părinţii mă simţeam atât de singură, dar noroc că părinţii mei au intuit asta şi n-au plecat, iar câteva minute mai târziu au intrat şi ei în clasă.
 
Ce fel de copil erai? Înţeleg că ai fost mai independentă, rebelă…
Am fost un copil rebel, o fetiţă mai băieţoasă. Eram toată ziua călare ori pe bătătorul de covoare din cartier, ori pe termocentrală.
 
Ce năzbâtii mai făceai? 
Aaa, câte n-am făcut… În afară că aduceam în casă toate animăluţele pe care le găseam, de la căţei, la pisoi, le făceam cazemată în spatele blocului cu fratele meu… Într-o zi aşa mi-am luat o bătaie de la frate-meu, că m-a prins că îmi făcusem paraşută. Stăteam la etajul unu şi îmi făcusem dintr-un cearşaf paraşută, deci eu plănuisem să sar cu paraşuta de la etajul unu. Îţi dai seama, mă schilodeam. M-a prins şi m-a cârpit. Nu mi-a mai trebuit paraşută decât foarte târziu. Oricum, ştii cum e, fraţii între ei se bat. Şi noi ne-am bătut toată copilăria.
 
Şi acum care e relaţia dintre voi?
Cea mai frumoasă relaţie. Plus că, pentru mine, fratele meu nu este doar frate, este şi tată, pentru că noi ne-am pierdut tatăl când eu aveam 10 ani şi el 16 ani. 
 
Când erai mică ce îţi doreai să devii când vei fi mare?
Cosmonaut. Aveam camera plină de cosmonauţi gonflabili, nu ştiu de unde îi procura maică-mea, că pe vremea aia era greu să fi găsit aşa ceva. Ţin minte că aveam pe tavan tot felul de steluţe, planete fosforescente, din alea care se încarcă de la lumină şi le vezi noaptea. Eram fascinată şi nu visam decât Cosmos.
 
Îţi plăcea la şcoală?
Da, da, da, mergeam de drag, eram chiar un elev conştiincios. Nu pot spune că am fost un elev premiant tot timpul, nu am fost în linia întâi tot timpul, cu coroniţă, plus că eu, mai târziu, în clasa a IV-a, m-am apucat de sport de performanţă şi învăţam în acelaşi timp. Învăţam şi de frică, pentru că antrenorul venea tot timpul la şcoală şi ne verifica notele. Pe vremea aia, sportul de performanţă era chiar de performanţă. Nu aveam timp să batem străzile… Pe mine m-a format şi m-a educat sportul.
 
 
De unde pasiunea pentru sport? Cine ţi-a insuflat să faci asta?
Părinţii mei au făcut baschet de performanţă şi culmea este că şi-ar fi dorit să facem şi noi, copiii, tot baschet, dar eu am făcut hanbdal, iar fratele meu hochei. Eu am făcut de performanţă, am ajuns până în lotul naţional. 
 
Cum a fost perioada de handbal?
A fost foarte frumoasă. Să ştii că nu m-am gândit nicio secundă că îmi doresc, că vreau să mă apuc de handbal. De fel, eu îmi doream să fac volei. Însă, a venit la un moment dat în şcoală un antrenor. A venit la mine şi mi-a zis: „Păpuşa, pe tine cum te cheamă?“, „Roxana“, „Am văzut că ai aruncat mingea de oină peste gardul şcolii“. Zic: „S-a întâmplat. Îmi cer scuze“, „Nu, nu, nu. Acesta este un lucru foarte bun, nici băieţii nu au aruncat peste gardul şcolii. Ai sărit cel mai mult în lungime dintre băieţi, nu dintre fete“, eu îi zic „da, vedeţi, eu sunt mai înaltă“. Mi-a spus: „Mai ai două colege în clasă care sunt aproape la fel de înalte, dar niciuna nu a sărit nici jumătate din cât ai sărit tu. Nu vrei să vii să faci handbal? Uite, eu sunt antrenor la clubul Antilopa şi sunt în căutare de viitoare talente“. Şi m-a încântat cu povestea asta, plus că era o perioadă în care mama muncea foarte mult, lipsea foarte mult, sufeream foarte mult de singurătate, fratele meu deja crescuse, era în anturajul lui, prietenii lui, fete, treburi, eram mai mult singură. Şi m-am apucat de handbal. Aşa m-am apucat de handbal, din singurătate.
 
După vreo doi ani, mi-a zis „Ciucurică, vreau să te duci la trial“, „Eu? Domnu’ Lazăr, Lazăr Mihalache îl cheamă pe antrenorul meu, la trial? Pentru ce? Pentru lotul naţional?“, „Da, eu cred că eşti pregătită pentru lotul naţional“. Mi-a fost o frică... M-am dus, în primul rând, din respect pentru el şi am fost selecţionată din prima rundă. Vreau să spun că a fost o experienţă aşa de dură pentru mine şi îmi aduc aminte, doamne, cât de frică îmi era, ce timorată eram şi cât de greu, ce activităţi intense, trei antrenamente pe zi, cu program de somn, cu program de mâncare, program de suplimente, bătaie, că pe vremea aia se aplica bătaie, astăzi, nu prea, imediat vine Protecţia Copilului. Pe vremea aia, nu nene.
 
Din ce cauză primeaţi bătaie? 
Dacă nu făceam cum spuneau ei, dacă nu ne ieşeau pasele, dacă nu ne concentram, jap. Aveam un antrenor care ne dădea şuturi în fund.
 
Perioada comunismului cum ţi-o aminteşti? Erai copil...
Da, eram copil. ’89 a fost anul care m-a marcat din două puncte de vedere, că în ianuarie a murit tatăl meu şi în decembrie a fost Revoluţia. Am fost foarte speriată, îmi era foarte frică, plus că noi, pe vremea aia, aveam un apartament în Otopeni şi mama mi-a zis: „în secunda asta facem bagajele şi plecăm. Te duc la ţară la bunici“. Şi m-a dus la ţară la bunici şi eu am văzut, practic, la televizor ce se întâmplă în Bucureşti şi mi-a fost foarte frică pentru mama, pentru fratele meu, pentru bunicul meu care venise şi el la Bucureşti să îi ia. Dar mai ţin minte că eram de-o şchioapă, eram în autobuz cu mama şi auzisem eu o discuţie ceva, că uite Ceauşescu ăsta ce face şi uite cât de... şi m-a luat gura pe dinainte şi am zis în autobuz „dar cine e, domne, Ceauşescu ăsta şi de ce suferim toţi din cauza lui?“. Şi m-a luat mama şi m-a smucit imediat de mână şi mi-a zis „taci din gură, că vorbim acasă“. Cred că îi era şi frică, săraca… 
 
Ai simţit anumite lipsuri în familia ta?
Sincer, nu am avut lipsuri materiale, nu. S-au străduit ai noştri să ne ofere tot ce ne trebuie, să nu ne lipsească nimic. Dar cea mai mare lipsă care m-a marcat a fost a tatălui. Şi astăzi îmi lipseşte, după atâţia ani, 30 de ani, cum au trecut 30 de ani… dar mi-l aduc aşa de bine aminte. Era un bărbat înalt şi frumos, 2,02 înălţime, o pereche perfectă pentru mama mea, 1,80, amândoi baschetbalişti. S-au cunoscut jucând baschet. Au jucat la Galaţi împreună. 
 
Ce relaţie ai avut cu ei?
Foarte bună. Cred că pe vremea aia am fost mai ataşată de tata, dormeam cu el...
 
Făceaţi activităţi împreună?
Da, mă şi răsfăţa, fiind fetiţă, beneficiam de mai multă atenţie, eram mai delicată, pe Felix (fratele Roxanei – n.r.) îl certa mai mult. Eu eram protejată. Săracul Felix şi-o lua de multe ori nevinovat, şi-o lua şi pentru mine. 
 
Povesteşte-mi cea mai mare nebunie a adolescenţei.
Prima dată am vrut să fac Academia Militară şi mama s-a opus, am insistat şi m-am rugat de ea... Am plecat în Australia să fac Şcoala de Aviaţie Militară. Maică-mea cred că a regretat că s-a opus să fac Academia Militară, pentru că am plecat mult mai departe şi pentru o meserie mult mai riscantă. A fost o perioadă grea, dar am spus că dacă nu încerc acum, nu voi mai încerca niciodată.
 
Cum a fost acolo? Ţi-a fost greu?
Mi-a fost greu, da. E foarte greu printre străini, ştii? Mai ales când eşti tânăr, eşti singur, nu ai pe nimeni… 
 
Şi revenirea în ţară?
Revenirea a fost lejeră. Adică am plecat în 2001, în 2000 intrasem la Pro TV. M-a şi întrebat Sârbu, zice „eşti sigură că vrei să pleci? Îţi dai seama că postul ăsta va fi în continuare la fel de căutat şi că este foarte posibil să îl pierzi“. Şi i-am zis că da, că sunt dispusă, că e visul meu şi că acum am primit dosarul de înscriere. 
 
Te-ai simţit vreodată complexată de faptul că erai cu mult mai înaltă decât colegii tăi?
Oho, toată copilăria am fost complexată, toată copilăria mea. Din girafă, prăjină, doi şi-un sfert, cămilă nu mă scoteau. Plus că eu când am intrat la liceu, în clasa a noua, măsuram deja 1,92. Toţi copiii mi-au zis „Bună ziua“ când am intrat în clasă, au crezut că sunt profesoara. 
 
Şi te-au afectat toate aceste insulte?
Da, eram timorată. Dar să ştii că am scăpat aproximativ în aceeaşi perioadă, în clasa a opta. Am scăpat de acest complex în momentul în care, ţin minte că aveam o prietenă care era model şi avea ceva o prezentare de modă la Hilton. Şi mi-a zis să merg să o văd şi pe ea în prezentarea de modă şi m-am dus. M-am dus ultima şi am plecat prima. M-am dus cât să o văd pe ea şi am tăiat-o prima, am zis să nu mă remarce nimeni, să nu cumva să îmi zică cineva ceva.
 
Te fereai de o eventuală carieră?
Nu, nici nu mă gândeam la asta. Nu-mi trebuia mie o carieră în modelling, eu iubeam prea mult handbalul. Plus că mi se părea că sunt prea slabă, că sunt prea urâtă, că sunt nu ştiu cum, numai defecte îmi găseam. Şi ţin minte că în seara aia mi-am pus o fustă scurtă, un dres negru mat, nişte ghetuţe, o bluzică şi o hăinuţă de blăniţă aşa în sus, o poşetă, cu un minim de machiaj, m-am dus să văd prezentarea şi când să o tai, eram la garderobă, ceream haina, aud că strigă o voce de femeie. „Domnişoara de la uşă!“, eu am zis că nu sunt eu… „Domnişoara de la uşă!“. Eram pregătită să plec, îmi dăduse haina, mi-am pus-o pe umeri şi s-o tai afară. Şi strigă încă o dată „Domnişoara înaltă de la uşă, stai pe loc!“. Şi zic doamne, oi fi furat ceva, ce se întâmplă.. şi mă întorc, alerga efectiv spre mine o femeie la vârsta a doua şi mă ia de mână „păpuşa, tu câţi ani ai?“. 13 sau 14 ani aveam. „Păpuşa, Paris scrie pe fruntea ta!“. Ştii cine era femeia? Zina Dumitrescu. Zice „neapărat să vii la Venus să mă cauţi“ şi am fost la Venus. Venea un fotograf foarte mare, căuta modele pentru Paris să facă nu ştiu ce cataloage. Şi vreau să spun că nu am vrut să mă ia la Paris. Nu aveam niciun fel de experienţă, m-am speriat atât de rău, iubeam atât de tare handbalul. 
 
Dar ai stat să te gândeşti la asta? A fost grea decizia?
A fost foarte grea decizia, dar nu aş fi plecat în primul rând de lângă familie, iar pentru mine handbalul era a doua mea familie. Mai târziu, am regretat un pic. Adică, ştii cum e… un astfel de tren vine o singură dată în gară. 
 
Crezi că ar fi fost altfel viaţa ta?
Probabil, dar fiecare avem un destin. 
 
Mi-ai spus că pasiunea pentru sport ţi-au insuflat-o părinţii tăi.
Da, plus că am făcut sport de la patru ani, am făcut gimnastică ritmică, dar eram la patru ani cât fetiţele de 10 ani. 
 
Dar pentru maşini? Erai genul de copil care prefera să se joace cu maşinile în loc de păpuşi?
Asta cu maşinile am descoperit-o când aveam patru-cinci ani, cred, şi mă ţinea bunicul meu pe genunchi. Ţin minte că, acolo în faţă la Miraj, era o parcare foarte mare şi erau trei maşini cred. Una dintre ele era a bunicului meu, o Dacia 1300. Şi mă lua tataia pe genunchi pe acolo prin parcare şi ţineam de volan - brum brum brum. Mi s-a părut o chestie atât de fascinantă şi am fost atât de îndrăgostită de maşini, încât am zis că atunci când o să cresc mare, o să îmi iau şi eu carnetul. Şi am crescut mare şi mi-am luat toate carnetele pentru toate vehiculele posibile şi toate atestatele, tot alfabetul. 
 
FOTO Facebook
 
În vacanţe mergeai la bunici la ţară? 
Bunicii mei, când s-au pensionat, şi-au cumpărat o casă în Ialomiţa şi în fiecare vară şi în fiecare iarnă şi nu numai, chiar şi în vacanţe d-astea mai scurte, mergeam acolo. Era şi mai confortabil pentru maică-mea, mai ales când eram mai mititică, pentru că, pe urmă, când am început să am cantonamente nu mai puteam să merg acolo. Dar când aveam vacanţe şi erau pauze competiţionale, mă duceam acolo.
 
Ce amintiri te leagă?
Ţin minte că aveam un vişin preferat în curte şi tataie mi-a făcut un leagăn acolo, deci eram fascinată. Mi-a prins un cordon d-ăla gros şi mi-a pus acolo o pernuţă. Şi aveau tot felul de jivine, de lighioane, găini, curcani, iepuri, purceluşi, numai capre nu aveau. I-am zis lui tataie la un moment dat „cumpără dumneata o căpriţă să am şi eu cu ce mă juca“ şi el mi-a zis „dar n-avem una? Nu e suficientă?“. 
 
Ce ai făcut înainte de a apărea la TV? Ce joburi ai mai avut?
Am început aşa: Primul meu job a fost la Gelsor, compania lui Sorin Ovidiu Vântu. O prietenă foarte bună de-ale mamei mele zice „ai terminat acum, până te hotărăşti tu cu facultatea unde vrei, ce vrei, ia vino cu mine“. Şi am ajuns la Gelsor, am avut un scurt interviu cu Sorin Ovidiu Vântu şi mi-a zis „Mă fată, eşti foarte crudă, dar uite, te bag la departamentul de Marketing şi Publicitate, că am fete acolo care te vor instrui şi în câteva luni o să înveţi tot ce trebuie şi poate că pe viitor o să fii unul din oamenii de bază ai companiei sau o să te pun pe făraş“. Şi am muncit, am lucrat acolo câteva luni, dar am plecat pentru că programul era mult prea... 
 
Ţi-a plăcut ce făceai acolo?
Nu, nu prea. 
 
Aa, deci nu numai programul. 
Nu, pentru că eram timorată de colege, eram cea mai puştoaică, munceam destul de mult şi îmi impuneau tot felul... nu aveam voie să vin în pantaloni, trebuia să vin în fustă peste genunchi, regulă pe care o impusese una dintre ele, şi tot felul de şicane şi am plecat. După care am făcut contabilitate primară la un magazin. Am învăţat într-un timp foarte scurt să fac contabilitate primară, că nu aveam studii, după care am fost şi barman într-un bar, iar apoi am ajuns la agenţia de impresariat a Pro-ului, că practic, de acolo am plecat şi am dat castingul pentru Pro Motor. Eu, înainte de Pro Motor, asta făceam, impresariat. 
 
Şi cum a fost prima apariţie la TV? Cum a fost experienţa? 
Deci mie nu mi-a venit să cred că am trecut de fiecare treaptă, de fiecare selecţie şi am ajuns în finală. Ne-a zis producătorul „aţi rămas şapte în finală, o să intre pe TV probă televizată şi vă votează telespectatorii“. Adică... eram convinsă că nu am nicio şansă, pentru că mă băteam cu nume grele şi celebre la vremea respectivă: Delia Matache, Nicoleta Luciu, Gina Pistol, Diana Munteanu, eu şi mai erau încă două fete, Helga, care a prezentat vremea şi a mai fost încă una pe care nu mi-o amintesc. A intrat proba pe post şi timp de o săptămână, telespectatorii votau telefonic. Următoarea săptămână, când s-a termiant cu votul telespectatorilor, eu mă aşteptam să mă sune producătorul şi să îmi spună că Nicoleta sau Delia sau că Gina Pistol, mai ales că pe vremea aia, din câte ţin minte, Nicoleta fusese Miss România. Şi era pe mare val şi ea, şi Delia Matache, care cânta în N&D şi era una dintre cele mai faimoase trupe, din puţinele trupe care existau la vremea respectivă. Când m-a sunat producătorul să îmi spună că am câştigat eu, am crezut că nu am înţeles bine şi am zis „bine, dar cine, totuşi, cine a câştigat?“, zice „de asta te-am sunat, ca să îţi spun că tu ai fost aleasă“. Şi eu stau şi mă gândesc şi zic „Mă dar, stai, ceva nu înţeleg, totuşi, cine va prezenta Pro Motor?“. Zice „Mă, eşti nebună? Eu te-am sunat să îţi dau o veste bună şi tu nu mă crezi. Nu înţeleg reacţia ta“. Şi am rămas mută... „Le-am sunat pe celelalte şase, aproape că au izbucnit în plâns şi te sun pe tine ultima ca să îţi spun că tu eşti câştigătoarea şi tu nu ai nicio reacţie?“ Zic: „Scuză-mă, dar mie nu îmi vine să cred“. Nu am fost deloc pregătită pentru toată mediatizarea care a urmat şi toată lumea care mi s-a deschis...
 
 
Aveai emoţii?
Prima emisiune pe care am înregistrat-o a fost la Salonul Auto de la Paris. Am avut un super producător care m-a ajutat enorm, Adrian Cheltuitoru, care acum lucrează la Antena şi la Dolce. În prima emisiune, când am fost pregătiţi în salon pentru filmare, mi s-a încleştat gura de emoţii, deci nu reuşeam să scot două cuvinte. El s-a prins imediat. M-a ajutat. Am depăşit. Am avut trei zile de filmări. Pe vremea aia primele trei zile de filmări de la Salonul Auto de la Paris erau dedicate presei. Ulterior s-au făcut doar două, pentru că în a treia zi nu mai era nimeni şi şi-au dat seama că pierd bani cu expoziţia. Pe drum, pe avion, la întoarcere spre România, m-a văzut că eram foarte tăcută şi m-a întrebat ce am. I-am zis „Să ştii că eu îmi dau demisia când ajungem acasă“. Reacţia a fost „Ce? Te omor, săptămâni întregi am căutat prezentatoare, am făcut atâtea castinguri, eşti nebună“. Zic „Adi, eu nu sunt făcută pentru lumea asta“, „nu e adevărat, e greu la început, dar o să vezi că o să fie bine. Să nu te prind că te duci la Sârbu să îţi dai demisia, că te omor cu mâinile mele“. Deci m-a încurajat.
 
Dar ce te-a speriat? Ce nu ţi-a plăcut?
Mediatizarea. Dintr-o dată, dintr-o fată înaltă pe care o remarcau oamenii pe stradă şi se mirau toţi, am mai apărut şi pe TV. Eram pe toate ziarele. Ţin minte că am fost la o tarabă, că îmi spusese un vecin să mă duc să îmi cumpăr nu ştiu care ziar în care apărusem. Şi m-am oprit la o tarabă şi am întrebat-o pe doamna de acolo şi zice „Dumneavoastră!“, „Ce, doamnă?“. Şi începe „ia uitaţi aici, ia uitaţi aici. Zic: „Doamnă, eu ştiam de un ziar“. „Doamnă, sunteţi pe toate ziarele. Ce aţi făcut de aţi ajuns celebră peste noapte?“, îmi spune.
 
Cum te–ai simţit?
Într-o lume în care nu îmi aparţine. Nu a fost simplu. 
 
Te-ai simţit agasată de celebritate pe atunci? 
Nu aş putea spune că agasată. Eram speriată pur şi simplu, că nu eram într-o lume care să îmi aparţină, ci una cu care m-am obişnuit foarte greu. Mi-a luat vreo trei-patru ani să mă obişnuiesc. Şi toţi anii ăştia, eu am rămas un om la fel de simplu ca atunci. Pentru mine, asta mi se pare atât de relativă. Uite, au fost n persoane publice pe val la un moment dat şi acum nu mai ştie nimeni de ele. Plus că eu vedeam să fac o carieră într-un cu totul alt domeniu. Adică eu sunt ataşată de armată, de militari. Eu acolo mă vedeam, dovadă că în continuare mă duc. Am fost în Afganistan, este primul an în care eu nu am participat la defilare pe 1 Decembrie şi asta pentru că am avut etapa de Off Road. Eu am fost organizator la ultima etapă a campionatului internaţional de Off Road, cu soţul meu şi cu clubul nostru Corb 44.
 
Te opreau oamenii pe stradă după apatiţiile de la TV? Ce îţi spuneau?
Cei mai mulţi voiau să facă poză cu mine. Bine, asta mi se întâmplă şi acum. Mai ales în alte oraşe. Oamenii din alte oraşe sunt mai involubili şi mai deschişi şi mai dornici decât cei din Bucureşti, că cei de aici s-au mai obişnuit, s-au mai văzut cu unii, cu alţii în mall, în benzinărie, cafenea. Pentru alţii, din alte oraşe, sunt o apariţie, o noutate. 
 
Ce proiecte mai ai?
Păi pot spune deocamdată de cele pe care le-am încheiat şi anume de cupa mondială de culturişti şi de fitness, pe care am prezentat-o la Cluj. Anul trecut am fost şi organizator. Anul trecut am avut Campionatul Mondial de culturişti şi de fitness la Bistriţa, unde am fost principalul organizator şi prezentator. Anul ăsta nu am făcut decât să prezint cupa mondială. Anul trecut, în timpul Campionatului Mondial de Culturişti şi de Fitness, am făcut testul de sarcină, care a ieşit pozitiv şi de care m-am speriat foarte tare. 

Dar de ce te-ai speriat? 
Pentru că nu mă aşteptam, pentru că eram în anul în care divorţasem, în care mă mutasem, în care îmi făcusem o relaţie nouă, nu eram pregătită, toate s-au întâmplat într-un timp scurt. Adică a fost aşa de la agonie la extaz, ştii? Cât de mult mi-am dorit eu încă un copil, mi-am dorit întotdeauna doi copii, nu a fost să fie. Şi la un moment dat, nici nu m-am mai gândit la treaba asta. Am zis, bă, e clar că nu e să fie... 
 
Şi cum l-ai anunţat?
Şi asta a fost mişto, că luni eram la o discuţie, eram cu Silviu, actualul meu soţ, Gabi şi Simona, soţia lui, şi mai erau unii din Federaţie. La un moment dat i-am zis lui Gabi că vreau să vorbim câteva lucruri, dar nu vreau să fie toată lumea. Înainte de Campionatul Mondial, noi am avut fitness maraton în mai multe oraşe. Ne-am aşezat la o masă şi zic: „Uite, tre’ să mai scazi ceva pe Federaţie, sunt nişte cheltuieli care sunt pe Federaţie“, „Da, despre ce e vorba?“, „Tre’ să decontezi nişte scutece, că s-a întâmplat în timpul maratonului de culturişti“. Şi dădea aşa din cap serios şi la un moment dat ochii i-au fost invadaţi de lacrimi. Deci eu nu am văzut niciodată o reacţie atât de sensibilă la un bărbat, m-a luat în braţe şi îmi spune „dacă nu am să botez eu acest copil, o să mă supăr foarte tare pe tine“. Perioada următoare i-am zis „uite, Silviu mi-a pus inelul pe deget“, asta s-a întâmplat în Thailanda, mă rog, el mă ceruse mai demult, dar mi-a pus inelul pe deget în Thailanda. Noi am fost de revelion, am plecat a doua zi de Crăciun, am stat trei săptămâni acolo. Am luat şi copilul şi am plecat toţi trei. Exact la ora 00.00 noaptea mi-a pus inelul pe deget. Zic: uite, mi-a cerut mâna. „Aa, deci nu facem doar botez, facem şi cununie“, zice el. Şi aşa a rămas.
 
Dar Silviu cum a reacţionat când a aflat?
Eram la restaurant şi ştia că m-am dus să fac testul. Eram în restaurantul hotelului, când am văzut testul, mă înmuiasem, începuseră picioarele să îmi tremure, să mi se înceţoşeze privirea, să mă ia cu transpiraţii, să tremur, să mi se usuce gâtul, numai burta nu mă apucase, că în rest aveam toate simptomele posibile. Am zis că leşin în cameră. M-am dus, m-am uitat o dată la test, m-am întors în cameră, deja transpiram, mă uitam pe pereţi. Mă duc din nou, am zis că poate mi s-a părut, credeam că privirea îmi joacă feste. Mă duc, era clar, două linii. Iarăşi ies din baie, trăgeam hainele de pe mine, m-am despuiat, „ce fac?“, mă duc iarăşi, mă uit, îi fac o poză. Am zis că poate aşa mi se pare, dar mai târziu, pe telefon, poate că nu or să mai fie două, va fi o singură linie. Şi mă duc la restaurant şi mă întreabă Silviu: „Eh, cum e?“, „Nu“, zic, „nu a ieşit“. Mă întreabă „nu?“, „nu, nu e“. Şi au început să îmi tremure mâinile, ştii? Uitându-mă la telefon, îmi tremurau mâinile. Şi mă uitam şi mâinile m-au trădat. Cică „la ce te uiţi? La ce îţi tremură mâinile?“ şi mi-a căzut telefonul din mână şi s-a uitat… 
 
Atât de şocată ai fost?
Da. Şi s-a uitat şi a venit, s-a aşezat în genunchi şi mi-a pupat mâinile şi cu lacrimi în ochi m-a luat în braţe şi mi-a zis „e cel mai frumos lucru care mi se poate întâmpla“. Tu îţi dai seama că mie îmi e frică? 
 
De ce îţi era cel mai frică?
Îmi era frică pentru că eu trecusem în anul ăla, erau doar câteva luni de când divorţasem. Plecasem de acasă cu copilul. 
 
Îţi era teamă de ce ar spune oamenii?
Nu, nu mi-a păsat niciodată de ce spun oamenii. Adică, eu trăiesc viaţa mea, nu trăiesc viaţa altora şi nici ei pe a mea. Cred că îmi era frică de singurătate. 
 
Te-ai simţit singură înainte cu un copil?
Oho, singurătatea în doi este mai rea decât singurătatea cu adevărat. 
 
Şi ţi-a fost teamă că se va întâmpla din nou asta?
Da.
 
Ai pozat în Playboy. Ţi-au fost aduse critici?
Ştii cum a fost cu Playboy? Când am fost prima dată în redacţia Playboy, m-a dus un prieten, numai că la prima vedere eram prea slabă, nu eram ce trebuia pentru Playboy. Era înainte de Pro Motor.
 
 
Dar îţi doreai tu asta? Sau prietenul…
A fost aşa o conjunctură, nu ştiu dacă neapărat mi-am dorit. Ei, după ce am intrat la Pro Motor, au început să mă caute ei, dintr-o dată eram perfectă. Nu mai eram prea slabă, şi am apărut pe copertă şi bineînţeles că am vorbit de cu totul alte cifre. 
 
Şi după ai fost criticată? Ai fost afectată?
Nu, nu am avut nicio treabă, dar nu pot să zic că este o chestie cu care mă mândresc. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, poate că nu aş mai face-o, sincer.
 
A fost o nebunie de moment?
Da, a fost… Nici nu ştiu cum să îi spun. Valul de celebritate care a venit şi pe care poate că nu am ştiut să îl gestionez cum trebuie. Cred că dacă tatăl meu ar fi trăit, nu aş fi pozat, nu m-ar fi lăsat. 
 
Ce alte pasiuni mai ai?
Să ştii că, aparte de imaginea mea rebelă, cu maşini, cu avioane, sunt o femeie de casă foarte bună, sunt o soţie foarte iubitoare şi foarte drăgăstoasă, îmi place să am grijă de casă, de familie, de copii.
 
Găteşti?
Nu ştiu să gătesc, nici nu îmi place să gătesc. Sunt cu două mâini stângi la bucătărie. Mai gătesc, că na... Ştiu să gătesc lucruri elementare, însă dacă intru în fineţuri... mă pui să fac sushi, sarmale, mai bine spăl, mai bine calc, curăţ casa, dau cu aspiratorul. 
 
Cum eşti tu ca mamă?
Sunt îngăduitoare, dar nu foarte,  nu sunt o mamă foarte aspră, dar sunt foarte atentă, mai ales la fetiţă, fetiţa deja este la o vârstă, face 11 ani în februarie, deja. Sunt pe urmele ei, sunt foarte atentă cu social media, că are cont pe tick talk, este valul ăsta cu teenagers pe tick talk şi sunt foarte atentă cu tot ce postează. Am aplicaţie de urmărire, are un ceas cu ajutorul căruia pot să o văd tot timpul unde este. 
 
Să o ţii tot timpul sub control… 
Da, da, da, că dacă nu o ţii sub control, scapă şi îi verific temele tot timpul, vorbesc cu învăţătoarea, o duc la volei, o duc la gimnastică, adică tot timpul are activităţi sportive, nu admit să lipsească de la sport, pentru că sportul înseamnă sănătate şi din moment ce eu am fost crescută şi educată aşa, la fel am să îmi educ şi eu copiii. 
Ce relaţie ai cu ea? E ascultătoare?
Da, e un copil tare bun. E foarte ataşată de mine, aşa a fost dintotdeauna. Taică-său a fost o fiinţă mai rece, acum este şi mai rece. 
 
E şi mai rece… Ce vrei să spui? 
Da, că ea nici nu vrea să meargă la el, nici nu vrea să îi răspundă la telefon, ceea ce nu e vina ei, cred că e vina lui, pentru că nu a ştiut să gestioneze relaţia cu ea.
 
De ce crezi asta? A văzut anumite scene care au afectat-o?
N-aş vrea să intru în subiect. Da, dar aici el trebuia să ştie cum să gestioneze situaţia asta, pentru că el este adult, ea copil, iar copiii pot fi câştigaţi destul de uşor. Să meargă la şcoală la ea câte cinci-10 minute, în condiţiile în care şcoala este la 400 de metri de casa lui… Eu am lăsat-o la şcoala asta, că am zis că e aproape de el, să nu o desprind de mediul ei, de colegii ei, de fostul meu soţ. 
 
Cu cel mic cum e?
Este înnebunită după Cezar, este foarte ataşată de el, am chiar nişte filmuleţe de ieri, când vorbeşte cu el… e lipită. Zice „iubitul meu“, „dragul meu“. 
 
A fost fericită când a aflat că o să aibă un frăţior?
Nu, când i-am dat prima veste a făcut ca indienii, a fost un circ în casă… 
 
Ce zicea? „Nu îl vreau“?
Da, daa, s-a speriat, a început să urle „nu, nu!! Să nu!“. Era exact cu o zi înainte de ziua mea, pe 22 noiembrie anul trecut. 
 
Voia să fie doar ea pentru tine… 
Da, ea care şi-a dorit ani de zile un frăţior şi o surioară, acum… şi i-am împachetat povestea asta, adică nu i-am zis „vezi că o să ai un frate“. Nu, am luat-o în braţe, i-am zis „ştii că tu eşti cel mai important copil din lumea asta, că mami te iubeşte, rămâi importantă şi eşti tot timpul în sufletul ei şi al lui tati, pentru că, pentru ea, tată este Silviu. Ea i-a spus foarte repede tată. Şi nu i-a impus nimeni.
Şi am creat o poveste foarte frumoasă, i-am spus uite, mami mai aşteaptă un bebeluş. Noaptea aia a fost… Şi când s-a culcat plângând şi i-am zis „cred că o să fie cea mai tristă zi de naştere din viaţa mea“.
 
I-a luat mult să înţeleagă?
Nu i-a luat mult, nu, iar a doua zi de dimineaţă, Silviu s-a trezit la 7.30 pentru că îmi comandase un buchet imens de trandafiri, veneau cei de la florărie să îl aducă şi atunci s-a trezit şi Ana. Eu încă dormeam şi era foarte morocănoasă. Silviu a întrebat-o „Dar ce ai, Ana, de ce eşti supărată?“. „Că mama a zis că o să fie cea mai tristă zi de naştere din viaţa ei“. Şi i-a zis „Păi de ce? Uite, hai să i-o facem cea mai frumoasă din viaţa ei. Vin acum florile, pregătim amândoi cadourile“, că ei fuseseră la cumpărături, mi-au pregătit tot. Când m-am trezit, erau amândoi lângă patul meu, el cu florile, ea cu cadourile, au sărit amândoi să mă pupe. Parcă nu îmi recunoşteam copilul, nu mai avea nicio legătură cu copilul de acum câteva ore, cu o seară înainte. Şi uşor uşor a acceptat ideea, a început să îmi mângâie burta, să îmi pupe burta, să vorbească cu bebe, să îl asculte, când a început să se mişte să simtă mişcările. Am luat-o la prima ecografie, pe 14 februarie, de ziua ei, şi l-a văzut pentru prima dată ecografic. Era fascinată şi i-a explicat doctoriţa, a luat-o doctoriţa în braţe, era cu ecograful pe burta mea şi îi spunea „Uite, vezi, aici sunt mânuţele, aici este capul. Fii atentă, că acum îşi suge degetul“. A început să râdă, „cum suge degetul?“. „Da, uite, suge degetul în burtă. Uite, fii atentă, copilul ăsta o să semene foarte tare cu tine“. Aa, când i-a zis asta... dar chiar aşa este, pe cuvântul meu, seamănă foarte bine cu ea când era mică. Deci, ea care seamănă cu mine, bebeluşul cu ea. Când o să crească, probabil că o să semene şi el foarte tare cu mine.
 
Ana şi Cezar FOTO Facebook/Arhivă personală
 
Te-ai măritat recent pentru a doua oară. Cum eşti ca soţie?
Nu aş putea să zic să sunt soţia perfectă, că nu există perfecţiune, însă cred că mi-am găsit sufletul pereche. Ne înţelegem atât de bine, mai avem şi noi momentele noastre când ne certăm, ne ciondănim, că, na, sunt tensiuni, sunt tot felul de evenimente, însă ne completăm foarte bine. Suntem cu adevărat un echipaj, asta este o expresie care se foloseşte în raliuri, când pilotul şi copilotul îşi adună toate forţele şi se completează foarte bine. Aşa suntem eu şi Silviu.
 
După o comparaţie aşa frumoasă, spune-mi cum e el ca soţ.
Este absolut adorabil, este cel mai mişto lucru care mi se putea întâmpla în viaţa asta. Este un om pe care îl iubesc atât de mult şi stau să mă gândesc câte a trebuit să îndur ca să îl găsesc. Şi era lângă mine omul ăsta şi nu îl vedeam. Bine, în anii ăştia am fost tot timpul înconjurată de bărbaţi, pentru că lumea auto e dominată 99% de bărbaţi, foarte rar găseşti câte o muiere. Dar ştii? A trebuit să se întâmple treaba asta, să divorţez, să pun punctul pe „i“, să mă rup de trecut, pentru că nu mai mergea de mulţi ani şi ce s-a întâmplat în ultima vreme... nu vreau să intru în detalii, ca să mi se deschidă toate orizonturile. În momentul în care am plecat, mă gândeam... Când am plecat de acasă aveam bani de chirie pentru trei luni, am plătit casa pe trei luni, nu ştiam mai departe ce o să fac, cum o  să fac, cum o să mă descurc, cum o să reuşesc să îmi acopăr cheltuielile, să îmi educ copilul, să nu îi lipsească nimic. Pur şi simplu am luat-o de la zero. Am mai văzut şi alte cupluri care s-au despărţit, ele au rămas cu copiii, foştii lor soţi au rămas în continuare taţi pentru copiii ăia. Ei au avut un suport din partea cealaltă, pe când la mine nu a existat aşa ceva. Nu am avut parte de niciun suport din partea fostului meu, nu a existat. 
 
A fost una din cele mai grele perioade din viaţa ta, după moartea tatălui?
Da. 
 
Dar ca tată cum este Silviu?
Mi-a fost frică la început că odată cu venirea celui de-al doilea copil, nu o să îi mai acorde atâta atenţie, atâta iubire şi atâta dragoste şi protecţie Anei. Pe când nu s-a întâmplat asta. Când ajunge acasă, primul lucru pe care îl face este să o ia pe Ana în braţe şi să o pupe şi o mângâie „ce face fetiţa lui tata?“. Şi abia pe urmă se uită şi la celălalt mic, după ce rămâne cu Ana în braţe, vorbeşte cu ea, ce face, cum a fost la şcoală, cum a fost acolo... 
 
El e tatăl de care avea nevoie?
Da, exact. Şi el o ţine pe Ana în braţe şi eu pe Cezar. Să ştii că părinte nu e ăla care te naşte, e cel care te creşte. 
 
Roxana, Silviu, Ana, Cezar FOTO Facebook
 
Ai divorţat, totuşi, după 10 ani de căsnicie. Ce crezi că a fost greşit? Ce nu a mers?
Nu ştiu, am fost în primul rând două firi total diferite. Noi oricum am început cu stângul căsnicia asta şi noi era să divorţăm după un an, încă de la început, avea Ana nici un an când eu am vrut să divorţez de el. Atunci a fost prima dată când eu am vrut să divorţez de el. El era foarte implicat cu munca, e unul dintre cei mai vechi oameni ai domnului Ţiriac, genul de workaholic, şi noi, familia, eram acolo, nici nu mai contam. Eu oricum am fost femeia trofeu din viaţa lui, pe care a luat-o ca să se mândrească la prieteni. Nu cred că au existat sentimente cu adevărat. Dar na, fiind mai în vârstă, uns cu toate alifiile, vulpoi...
 
Şi ce ai învăţat din căsnicia precedentă?
Că nu trebuie să facem compromisuri, pentru că am făcut un compromis de dragul copilului, că de asta am rezistat atâţia ani, că mi-a fost teamă să nu sufere copilul. Şi am stat până când Ana, care deja crescuse mi-a zis  „mama, cât mai poţi îndura“. 
 
Atunci ai înţeles că poate să treacă şi ea peste asta. 
Da, şi eu am vorbit foarte deschis aşa cu ea. I-am zis: uite, ,mama, discutăm amândouă ca două fete mari. Pentru mine eşti o fetiţă mare deja şi vreau să discut cu tine ce părere ai dacă am închiria o căsuţă şi am pleca şi ne-am muta noi două, o luăm şi pe Iaia, Iaia fiind maică-mea, pentru că aveam nevoie de ajutor, şi l-am avut din partea ei, chiar m-a ajutat enorm, că am plecat când intra Ana în vacanţa de vară. Adică am plănuit să nu fie în timpul şcolii, să nu sufere, să nu îşi ia gândurile de la lecţii, să aibă un timp de linişte de trei lun. Da, şi a fost foarte pozitivă din primul moment. Nici nu mă aşteptam la aşa ceva. Am fost cu ea, am văzut casa, am plănuit să ne luăm un căţel. 
 
Ce greşeli încerci să eviţi în actuala căsnicie?
În primul rând, să nu mai accept orice, să îmi impun întotdeauna punctul de vedere, că într-o relaţie sunt doi. 
 
Cum ţi s-a schimbat viaţa de când ai devenit mamă? 
Prima dată, acum 11 ani, a fost pentru mine.... Ca să încep aşa mai din trecut, într-o dimineaţă, nu eram căsătorită, nu aveam nici măcar un prieten pe vremea aia, eram singură şi într-o dimineaţă m-am trezit cu dorinţa de a avea un copil. Stăteam pe marginea patului şi mă gândeam, mă, ce naiba, am visat ceva, ce se întâmplă cu mine? 
 
Câţi ani aveai atunci?
27. Şi m-am trezit cu dorinţa asta, ştii că aşa se întâmplâ la femei, puţine sunt alea care sunt surprinse, au rămas însărcinate fără să îşi fi dorit. Multora, într-o zi, li se instalează acel sentiment matern. Şi mă rog, la scurt timp am legat o prietenie cu fostul meu soţ, în scurt timp mi-a cerut mâna, apoi ne-am căsătorit întâi civil, am rămas însărcinată cu el, astfel că până la cununia religioasă deja eram cu burtică, eram în cinci luni. Şi a venit pe lume prinţesa, 3,450 de kg, s-a născut pe 14 februarie, de Valentine’s Day, la 14 şi două minute, asistată de Dr. Profesor Conferenţiar Nicolae Poiană. Ţin minte că eram pe masă şi, după ce am auzit-o plângând, a zis asistentei să noteze ora 14.02 şi ele comentau, „domnu’ doctor, astăzi suntem pe 14.02“, pe 14.02 fiind născută şi fata domnului profesor. Mă rog, am născut-o la 39 de săptămâni şi două zile, frumoasă foc, era roz , deci avea o piele roz... copiii născuţi prin cezariană sunt mai frumuşei decât ăia care sunt născuţi natural, că sunt mai chinuiţi. Sunt avantaje şi dezavantaje. Avantajul este că e mai sigur pentru copil, că este o naştere mult mai uşoară pentru el, nu există cazuri de displazii de şold şi de alte traumatisme, pentru că mulţi, la naşterea natural, sunt scoşi cu forcepsul şi sunt mai chinuiţi. Mă rog, îşi revin pe urmă, dar pot rămâne cu sechele. Prin cezariană, procesul de vindecare este mai greoi pentru mamă, multe îşi revin foarte greu, lactaţia vine mai târziu decât la naştere naturală şi na, acum decizia aparţine fiecăreia. Eu am vrut să nasc natural, mă şi pregătisem toată sarcina să nasc natural, dar când Nicu Poiană mi-a zis „Roxana, copilul este pelvian“. Adică copilul era cu picioarele în jos, nu era cu capul în jos şi „e riscul şi mai mare de displazie de şold, dacă nu ieşea trebuia să tragă cu forcepsul şi să am complicaţii şi părerea mea este să naşti prin cezariană, nu natural, să nu avem, doamne fereşte complicaţii. I-am urmat sfatul şi am născut prin cezariană de Valentine’s Day, cadoul meu pentru soţul meu. Şi cel de-al doilea copil este cadou pentru soţul meu, pentru că este născut în aceeaşi zi cu soţul meu. 12 iulie, e o diferenţă de doar câteva minute între ei. 
 
Şi cum ţi s-a schimbat viaţa după ce ai devenit mămică?
A fost pentru mine o minune, mai ales primul copil. Mi-o doream foarte tare, am simţit din primul moment că este fetiţă şi dintr-o dată eram femeie, dacă până atunci eram o puştoaică. M-am trezit dintr-o dată femeie, responsabilă, mamă, m-am speriat, am trecut câteva luni de zile şi prin depresia post partum, nu eram pregătită mintal, eram şi foarte obosită, nu dormeam, îmi era frică, foarte greu mi-am revenit după naştere, dar pe urmă a fost super ok şi a venit gâgâlicea drăguţă. Aşa de mult mi-am dorit... fotul meu soţ îşi dorea băiat şi când i-am zis că o să fie fată... el, de exemplu nu a venit la nicio ecografie. 
 
Îţi mai doreşti copii?
Sincer, fizic aşa nu mă mai simt în stare, toate se fac la timpul lor. Dar, dacă mai e să ma vină un copil o să îl primesc cu braţele deschise, dar nu fizic nu mă mai simt în stare. 
 
Ai zis că l-ai cunoscut pe soţul tău într-o perioadă dificilă...
Eu îl ştiam de patru ani, relaţia am început-o după ce m-am mutat anul trecut. Oricum, nu m-am sfiit să recunosc că sunt pregătită şi că nu am să stau singură, am zis de la bun început că viaţa e frumoasă şi merită trăită în doi. Şi că eram pregătită de o relaţie, pentru că eu în definitiv eram singură de mulţi ani, chiar dacă eram căsătorită în acte.
 
Ce simţeai înainte de noua relaţie şi cum te-ai simţit după?
După ce am plecat de la fosta casă, m-am simţit ca un câine fugit din lanţ, am fugit în lumea largă şi a fost o perioadă minunantă din viaţa mea, chiar dacă sufleteşte era zob şi învăluită de gânduri, de frici şi de temeri. 
 
Relaţia cu Silviu te-a făcut să treci peste?
Da, m-a ajutat foarte foarte mult. Şi îmi era frică şi pentru că Ana se ataşase foarte tare de el şi îmi era teamă că dacă nu merge între noi, va suferi. Încercam să îl ţin aproape, dar totodată să îl ţin departe de copil, să gestionez foarte bine situaţia, că acest copil este copil, nu este un adult în miniatură. 
 
Silviu şi Roxana FOTO Facebook/Arhivă personală
 
Cum te menţii în formă?
Fac sport. De dimineaţă am fost la cycling. Acum m-am apucat zdravăn de sport. Cât am alăptat nu am făcut sport, că eu sunt adepta claselor cardio, să lucrez cu pulsul ridicat, poate că ăsta este şi secretul siluetei mele. Am aceeaşi greutate de la 18 ani, pentru că lucrez cu pulsul ridicat. Şi dacă lucrezi cardio dispare lactaţia. Şi cât am alăptat, nu m-am dus la sport. 
 
Ai declarat recent că te gândeşti la o operaţie de mărire a sânilor. 
Nu am declarat, asta a fost o joacă… Am fost la Capatos invitată şi reporteriţa căuta cancan. Şi nu i s-a părut interesant să discut despre cupa mondială sau despre etapa de off road. I s-a părut interesant, ca oricărei piţipoance, să vorbesc despre silicoane. Şi m-a întrebat „te gândeşti să îţi faci vreo operaţie?“ şi i-am zis „momentan nu“, „dar mai târziu te gândeşti?“, „mă, recunosc că poate mai târziu să îmi fac o operaţie de rejuvenare, dar acum trebuie să las oricum şase luni de zile să treacă şi vreau să văd la finalul acestor luni cum se comportă. Totuşi, sunt o femeie care am trecut prin două naşteri şi două alăptări, dar cu toate astea, pielea mea este în continuare foarte fermă, pentru că am grijă de mine. 
 
Ce părere ai despre blamatele operaţii estetice ale vedetelor?
Din păcate, am văzut foarte multe exagerări, sunt fete care nu mai seamănă cu ele şi nu se gândesc la repercusiuni şi cred că mai târziu vor fi ceva de nerecunsocut în cel mai negativ mod. Adică pot să înţeleg un botox, dar nu ştiu de ce o fată la 30 de ani îşi face lifting facial, când astea se fac la 50-60. Mi se pare că ar trebui să punem mai mult accentul pe întreţinere acasă.
 
Tu la ce apelezi?
Eu în fiecare săptămână îmi fac tratamente faciale acasă singură. La mine nu e dimineaţă şi seară să nu îmi pun după duş ulei de măsline pe corp, eu am textura pielii aşa fină pentru că ma întreţin şi pentru că fac sport, pentru că sportul eliminpă toxinele, dar îmi dau cu creme, cu ulei de măsline mă dau de peste 10 ani. Pentru faţă îmi fac tot timpul măşti de curăţare şi apoi de hidratare, folosesc creme hidratante, seruri. 
 
În afară de îngrijirea asta, ai apelat şi la altceva la faţă?
La botox, îmi fac botox de două ori pe an, recunosc, şi ce mi-am mai făcut de trei ori, mi-am mărit buzele, dar foarte puţin, adică nu bot d-ăla de raţă.
 
Crezi că banii aduc fericirea?
Cineva ar zice că nu, doar numărul lor. Nu, eu zic că nu aduc banii fericirea, ba din contră. Însă trebuie să recunoaştem şi că bunăstarea îţi dă o stare de spirit. Nu am conturi cu zerouri multe, sunt un om destul de modest, dar nu îmi lipseşte nimic şi suntem fericiţi.
 
Oricum ai spus că ai plecat doar cu banii pe trei luni… 
Da, aveam doar hainele şi lucrurile personale, atât, şi acum ne judecăm pentru un apartament pe care nu vrea să ni-l dea, dar până la urmă, în instanţă o să i-l iau. Şi nu numai, sunt multe lucruri materiale şi lupt pentru ele, chiar dacă o să mai dureze, şi ştie foarte bine că sunt încăpăţânată. Poate am pierdut o bătălie, nu am pierdut războiul. 
 
Din ce ţi-ai câştigat primii bani şi ce ai făcut cu ei?
Primii bani i-am câştigat din handbal, pentru că aveam prime de joc, avema mai târziu şi salariu. Toţi banii îi aduceam în casă. Întotdeauna mi-am ajutat familia. Iar pe urmă, la Gelsor, a fost primul salariu pe care l-am câştigat şi ţin minte că am cumpărat ceva tot pentru casă, să rămână. Pe urmă mi-am luat prima mea maşină, o Dacia 1310. Am strâns ceva şi am fost şi ajutată. 
 
Tu eşti un om fericit?
Da, foarte fericită, şi să ştii că fericirea vine din lucruri mărunte.
 
Ce te supără în viaţă?
Mă supără aroganţa, mă supără mizeria umană pe care o văd în jur, parşivenia mă supără, artificialul. 
 
Un exemplu poţi să îmi dai?
Da, artificialul, viaţa mea artificială pe care am avut-o sau, mă rog, relaţia. 
 
Te-ai gândit vreodată să te muţi din ţară?
Da, mă gândesc şi acum. Şi am emigrat o data, am fost în Australia. 
 
De ce ai vrea asta?
Pentru că vezi şi tu de cine suntem conduşi şi nu cred că se îndreaptă lucrurile în următorii ani în România şi e trist. Mă bate gândul să plec, dar asta înseamnă să depun armele şi încă nu sunt pregătită să depun armele şi să plec.
 
Unde ai vrea să pleci?
Nu m-am gândit, dar dacă aş pleca ar fi într-o ţară nordică, cred că acolo m-aş regăsi. Dar e doar teoretic, practic, nu sunt pregătită.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: