INTERVIU Octavian Strunilă, actor: „Profesorii m-au chinuit, pentru că fiind moldovean mulţi ani a fost o problemă felul în care vorbeam“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Actorul Octavian Strunilă (35 de ani) dezvăluie ce a învăţat despre oameni datorită reality show-ului „Ferma vedetelor“, povesteşte amintirile celor două copilării, de la bunici şi dintre blocuri, dar şi cum într-o zi banală şi fără vreo intenţie a devenit actor de televiziune.

Vă dau cuvântul meu de onoare că Octavian Strunilă este şi în „viaţa reală“ la fel ca la televizor: pus mereu pe şotii. Un singur şi mare regret îi umbreşte seninătatea - că televiziunea l-a ţinut departe de marile întâlniri din teatru. „Sunt un om foarte fericit dacă nu mă gândesc la faptul că aş fi putut să fac mai multe în zona de teatru“, îmi mărturiseşte zâmbind amar. A văzut, tot la televizor, de zeci de ori piesele cu Grigore Birlic, Ştefan Bănică, Dem Rădulescu şi Victor Rebengiuc, iar după primul spectacol la care a fost s-a gândit zile întregi la Olga Tudorache.

În copilărie, în afară de teatru, nu-l prea interesau alte lucruri: de la fotbal îl alungau copiii pentru că pierdeau din cauza lui, la franceză a rămas corigent, iar după primele lecţii de acordeon a dat cu el de pământ, dar s-a reapucat în liceu pentru că fetele roiau în jurul băieţilor care ştiau să cânte la un instrument.

Tot pentru o fată a ales să se mute în Bucureşti. S-au despărţit când a intrat la Actorie. Cu primii bani din teatru şi-a cumpărat un tricou şi a dat câteva beri prietenilor. Nu s-au schimbat prea multe, pentru că azi, în 2016, un actor trăieşte aproape decent dacă se bazează exclusiv pe spectacole. „Actorul în România o duce foarte greu“, îmi spune Octavian. Şi mai e ceva care îl face să-şi schimbe tonul, faptul că mulţi nu înţeleg că teatrul nu este numai despre regi şi regine, un spectacol trebuie să lovească puţin şi în ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Aşa că Octavian vă arată „Cum se face“, duminică, 29 mai, de la ora 19.00, la Palatul Copiilor din Bucureşti.

Altfel, prietene, felul în care vorbeşti este farmecul tău. Rămâne doar dilema: eşti un om optimist sau norocos?

„Adevărul“: Ce a însemnat „Ferma vedetelor“ pentru tine?
Octavian Strunilă:
În momentul în care te întorci din „Fermă“, după aproape trei luni, totul capătă o altă importanţă şi o altă valoare. Devenise foarte important şi uimitor până şi duşul, orice lucru minor care în lumea de zi cu zi pare normal, banal. Noi nu ştiam ce se întâmplă în lume, cu excepţia zilelor în care veneau invitaţi. Eu cel puţin am fost preocupat de latura asta, pe mine mă interesează ce se întâmplă în lume, dar am văzut că nu în toţi ceilalţi a stârnit interes. Privarea asta de libertate şi lipsa de informaţie m-au marcat.


Cum te-a schimbat?
Pot spune că am mai multă grijă de mine şi încerc să mă menţin la greutatea la care am ajuns.(Râde) Înainte să plec aveam 83 de kilograme, iar când am ieşit ajunsesem la 73, dar am mai pus vreo două şi încerc să mă menţin. M-am întors alături de familie şi nu mă mai satur să-mi petrec timpul cu copiii mei. Îi simt schimbaţi, la 4 şi la 6 ani copiii evoluează foarte repede. S-au schimbat multe, au crescut, au învăţat lucruri noi. Mă simt puţin depăşit şi chiar vreau să recuperez. Faptul că am stat departe de meseria mea de bază, actoria, m-a făcut să mă întorc cu o poftă nebună de muncă. Am dat deja drumul la două proiecte de teatru, unul scris de mine.


Ce ai învăţat despre oameni în timpul petrecut în concurs?
Cred că cel mai mult am învăţat despre oameni cât am stat acolo, pentru că am conştientizat că nu toţi avem aceleaşi valori şi nu toţi preţuim aceleaşi lucruri. Nu am să-i judec acum, nici nu vreau să mai comentez nimic despre acei oameni, dar cine s-a uitat a înţeles despre ce e vorba. Dar pentru mine a contat foarte mult, pentru că mi s-a arătat încă o dată că există măşti, iar în spatele lor există diferite caractere, de multe ori îndoielnice.


Ţi-a părut rău când ai fost eliminat?
Mie nu mi-a mai părut atât de rău că am plecat, pentru că mi-era foarte dor de casă, de familie. Dar da, cum a zis şi Paul, eram jumătatea casei.


Am văzut că tu şi Paul Ipate aţi legat o prietenie strânsă. Cum s-a întâmplat?
Eu pe Paul îl ştiu de foarte multă vreme. Prima dată l-am văzut în filmul „Hârtia va fi albastră“, iar la o petrecere chiar m-am dus să-l felicit pentru acel rol. În 2009, am scris un scenariu şi am făcut un pilot pentru un serial de comedie în care l-am luat pe Paul în rolul principal. Apoi ne-am mai întâlnit la diferite evenimente, dar nu am mai lucrat împreună. În „Fermă“ am stat mult împreună şi mi-am dat seama că suntem din acelaşi aluat, am făcut amândoi Actorie, avem aceleaşi idei despre ce înseamnă să fii actor, ce înseamnă meseria asta şi ne-am dat seama că preţuim aceleaşi valori. S-a legat o prietenie având nevoie de cineva acolo. Şi eu am avut nevoie de el şi cred că şi el a avut nevoie de mine, în contextul în care erau mulţi oameni pe poziţia de atac tot timpul. Cred că în „Fermă“ eu şi Paul am ţinut cel mai mult cu ce înseamnă binele. Aşa cum într-un film există o luptă între bine şi rău, aşa cum într-un scenariu există un erou şi un antierou, un protagonist şi un antagonist, aşa şi aici. Ar fi lipsit de modestie din partea mea să spun că noi am reprezentat partea bună, dar noi am ţinut cu binele. Nu ştiu dacă noi am fost cei buni, dar am ţinut să fie bine, să fie corect tot ce se întâmplă, să aveam bun simţ în tot ce facem acolo şi să nu ne lăsăm conduşi de instinctele primare, să luptăm pentru bani şi să ajungem meschini. A fost o luptă demnă, cine a rezistat a rezistat până la final. 

image

Octavian Strunilă, alături de Paul Ipate la „Ferma vedetelor“ FOTO Pro TV


Ai vreun regret legat de show?
Regret că la un moment dat mi-am pierdut cumpătul.


Te referi la disputa cu Marcel Toader?
Da, regret acel moment. Am reacţionat la provocările respective. Nu ştiu dacă a fost bine sau rău, lumea pe stradă mă felicită. (Râde) Dar cred că nu e bine pentru copiii mei să vadă peste ani scenele respective. Aş vrea să le dau o altfel de educaţie.

Copilăria de la bunici şi copilăria dintre blocuri


Eşti din Dorohoi. Cum a fost copilăria pe malul râului Jijia?
Jijia e un pârâiaş mic, treci cu piciorul peste el, e insignifiant. (Râde) Eu am locuit la Dorohoi cu părinţii mei, acolo am făcut şi şcoala, dar bunicii mei stăteau foarte aproape, la 12 kilometri de oraş, şi în fiecare vacanţă fugeam la ei. De la un apartament de bloc mă duceam la o casă cu hectare de pământ, aveau cai, fermă, copilărie la ţară. Era foarte frumos să mergi în vacanţă trei luni la ţară, mai ales că veneau toţi copiii din zonă, Suceava, Botoşani. Copilăria mea se împarte în două lumi mari: copilăria lui Nică, de la ţară, şi cea de la oraş, din timpul şcolii, anii ’90 dintre blocuri, cu pătura şi corturile în parc, gaşca alături de care ascultam La Familia, BUG Mafia, prin anii ’97. Cred că cel mai mult m-am bucurat de copilăria de la ţară. Asta m-a făcut să fiu mai plin, să înţeleg mai multe lucruri despre viaţă, faptul că am trăit în două medii. Am ştiut să-l înţeleg şi pe cel de la oraş, şi pe cel de la ţară. Am câştigat din ambele părţi, dar niciodată nu am fost acceptat. Nu eram considerat ţăran, toţi îmi spuneau: „Du-te, mă, ai venit tu de la oraş.“ Iar dincolo nu eram total acceptat, pentru că mereu plecam la ţară.


Erai la fel de năzdrăvan ca Nică?
Nu pot spune că am fost năzdrăvan, am fost ca orice copil. A fost o copilărie cu de toate, am avut un câine când eram mic şi timp de câţiva ani am bătut câmpurile cu el, ceea ce nu era prea etic pentru lumea de la ţară, pentru că acolo câinele stă în lanţ, nu te plimbi cu el pe câmp. Eram criticat pentru asta. Am căzut de pe o căpiţă de fân şi mi-am rupt mâna.


Spuneai că bunicii erau oameni înstăriţi, aveau pământ. Te luau cu ei la muncile câmpului?
Eu am fost privilegiat la ţară, eu eram invitat acolo, nu eram pus la muncă, deşi îmi doream, dar nu mă lăsau, pentru ca nu cumva să păţească ceva copilul. Am fost mai dădăcit, pentru că eram nepot. Părinţii mei s-au jucat mai puţin cu mine decât se joacă acum cu copiii mei. Relaţia bunic-nepot e extraordinară. Eu când ajung la ţară, copiii mei nu mai au treabă cu mine şi cu Oana (balerina Oana Botez, soţia lui - n.red.). Mă bucură asta.

interviu octavian strunila
interviu octavian strunila

Octavian Strunilă şi acordeonul său au fost sufletul petrecerii în ferma din Cipru FOTO Pro TV


Părinţii cu ce se ocupau?
Mama a lucrat în bancă o perioadă lungă, iar tatăl meu este acordeonist.


Deci de la el ai învăţat să cânţi.
Eu aş vrea să subliniez că nu ştiu să cânt la acordeon, pentru că a cânta la acordeon înseamnă altceva. Eu am bunul simţ să spun că ştiu câteva melodii pe care le-am învăţat de la tata, dar nu sunt acordeonist, aşa cum mulţi ar trebui să aibă bunul simţ să admită că nu sunt actori. (Râde)


Dar cum de ai învăţat să cânţi acele puţine melodii? Te-a atras şi pe tine sau te-a îndrumat tatăl?
M-au dat la acordeon în clasa I şi după câteva luni cu portativ, exerciţii şi solfegii, l-am aruncat şi nu m-am mai apropiat de el până într-a XI-a când am văzut că un coleg cu o chitară atrăgea toată atenţia la o petrecere şi toate fetele erau în jurul lui. Atunci m-am reapucat de acordeon.


Te-ai reapucat ca să agăţi fete, adică.
Da, pentru că era foarte fain în liceu să cânţi la petreceri, fetele roiau în jurul tău.

Ai fost de mic aşa amuzant, ai moştenit umorul sau ţi l-ai dezvoltat?
Nu cred că umorul se moşteneşte genetic, dar se dobândeşte prin educaţie. Tatăl meu a fost un glumeţ, tot timpul a menţinut atmosfera vie şi plină de glume atât în casă, cât şi la petreceri. Noi nu am fost o familie posacă, o familie care să muncească cu orice preţ ca să fie bine, noi am glumit mult. Suntem o familie mai glumeaţă. Văd asta şi la băieţelul meu, face glumiţe cu scopul de a atrage atenţia şi de a se râde.

Octavian Strunilă: „La şcoală eram mediocru“


Ai fost un elev conştiincios?
La şcoală eram mediocru spre bine. Eram de nota 7, 8. Am avut şi probleme cu franceza, nu puteam să învăţ franceza asta deloc. Culmea, că am făcut franceză dintr-a III-a până într-a XII-a. Mamă! M-am chinuit cu franceza rău de tot. Cred că am avut şi corigenţă la franceză.


Şi cum de ai trecut? Ai învăţat până la urmă?
Trebuia să faci pregătire cu profesoara şi treceai. (Râde) În rest nu am avut probleme, dar nici nu am fost vreodată de 10. Mi se părea că lumea de afară e mult mai interesantă decât să stai să fii corect şi să înveţi la toate obiectele. Maturitatea asta nu am avut-o în clasa a V-a, dar prin liceu m-am gândit că nu are rost să învăţ la Chimie, la care înţelegeam şi mă interesa foarte puţin şi nu voiam să fac nimic în domeniu. Hai, pe bune, stau şi învăţ formulele chimice când eu vreau să fac altceva? Am oscilat între teatru şi zona bancară. Lucrurile au avut o curbă la un moment dat, pentru că am dat la Managment Financiar Contabil, am făcut un an şi mi-am dat seama că nu e de mine şi apoi am dat la Teatru.


Părinţii erau exigenţi?
Ca orice părinte, mă certau, dar mi se îngroşase pielea şi învăţasem să spun: „Da, o să învăţ mai bine.“
Nu am învăţat foarte bine în liceu, cât am învăţat la Actorie, pentru că aveam un program foarte bine construit de mine. Mă ocupam de dezvoltarea personală, voiam să învăţ zilnic câte o poezie, să îmi curăţ vocabularul şi să-mi exersez vorbirea, pentru că fiind moldovean a fost o problemă mulţi ani, după care a venit cineva şi mi-a zis că nu e o problemă.


Cum adică o problemă?
Nu a fost chiar o problemă, dar la Actorie se cere o anumită curăţenie, să nu sune nici a Maramureş, nici a Oltenia, nici a Moldova. Profesorii m-au chinuit, m-au pus să fac zeci de exerciţii, cu creionul în gură şi cărţi pe piept. Cântam la acordeon o oră pe zi, învăţam poezii, făceam exerciţii fizice.


Aveai şi alte pasiuni când erai mai mic? Spre exemplu, îţi plăcea vreun sport?
Nu am făcut sport în şcoală pentru că nu se lipea de mine. Ţin minte că la fotbal chiar m-au fugărit nişte copii, pentru că pierdeau din cauza mea. M-au gonit acasă de pe terenul sportiv. În schimb, aveam un talent la bicicletă, făceam tot felul de năzdrăvănii, săream. Şi am rămas cu asta în continuare, circul mult cu bicicleta prin Bucureşti.


Ai tăi şi-au dorit să te vadă ceva anume?
Tata nu a vrut niciodată să mă fac acordeonist. E acea treabă pe care o mai au şi unii actori faţă de copiii lor: „Fă-te băiatule orice, numai nu te face actor.“


Tu de ce le-ai spune asta copiilor tăi?
Ştiu prin câte am trecut şi mai ştiu că în cariera mea foarte multe lucruri au ţinut de noroc. Eu văd actori care degeaba sunt foarte buni pentru că nu au avut noroc. Lucrul ăsta poate îl regret şi eu, pentru că mie Dumnezeu mi-a dat cu o mână şi mi-a luat cu cealaltă. În sensul că am făcut foarte multă televiziune, am făcut o mie şi ceva de episoade de serial, dar fiindcă am stat foarte mult pe platourile de filmare mi-a rămas foarte puţin timp să fac teatru. Am jucat în câteva spectacole, dar nu atât de mult pe cât mi-aş fi dorit. Şi nu am avut întâlniri cu mari regizori, pentru că nu puteam. Atunci când un regizor mare m-a luat într-un spectacol şi mi-a spus că trebuie să fiu disponibil trei luni, zi de zi...Cum să mă duc la Buftea şi să le spun oamenilor că eu nu mai pot veni trei luni? M-ar fi dat afară. (Râde) Asta m-a ţinut departe de marile întâlniri din teatru şi e un lucru pe care îl regret.


Un soi de compromis.
Da. Nu spun că nu am făcut spectacole, am jucat la Teatrul Metropolis, la Teatrul de Comedie, acum joc şi în spectacolele mele, alături de oameni talentaţi. Dar la vârsta de 25-30 de ani actorul are nevoie de provocări şi de întâlniri mari, eu am pierdut acea perioadă. Acum nu înseamnă că nu voi mai întâlni sau că nu o să mai lucrez în continuare, dar acea perioadă mi-am dedicat-o televiziunii.

Octavian Strunilă: „Nu le-am spus părinţilor că am dat la Actorie“


Povesteşte-mi de acea întorsătură şi cum ai ajuns de la contabilitate la actorie.
Eu am terminat liceul cu 9,05 la BAC, am luat dosarul şi, pentru că era vară, era soare şi frumos, l-am depus la o facultate în Bucureşti, Management Administrativ, şi am intrat. Eu voiam să fac Actorie, dar nu eram pregătit, nu ştiam exact ce înseamnă. Am început facultatea şi pe la jumătatea anului mi-am dat seama că nu mai are rost să mai continui, pentru că mergeam zilnic la teatru plătind bilet. Am învăţat pentru Actorie abandonând facultatea.


Când ai descoperit teatrul?
În copilărie, tatăl meu se uita foarte mult la spectacolele de teatru de la televizor. Era o seară, cred că marţea, când se difuzau. Şi erau celebrele piese cu Birlic, Ştefan Bănică, „O scrisoare pierdută“ cu Victor Rebengiuc, „Conul Leonida faţă cu Reacţiunea“ cu Dem Rădulescu, am văzut toate aceste spectacole de zeci şi zeci de ori. A fost foarte curios, pentru că primul spectacol pe care l-am văzut în viaţa mea a fost abia în anul I de facultate, la Management. Am fost la „Regina Mamă“ şi după spectacol m-am gândit vreo două zile la Olga Tudorache. Şi am început să merg în fiecare zi din acel moment.


Dar cum de ai venit în Bucureşti la facultate şi nu la Iaşi?
Am venit pentru că aveam o iubită din liceu, din clasa a X-a, iar într-a XI-a s-a mutat în Bucureşti. Când am terminat liceul, noi eram de trei ani împreună. Normal că toţi prietenii mei au dat la Iaşi, eu şi încă un coleg am fost singurii care am dat la Bucureşti. Şi am venit în sălbăticia asta. (Râde)

Ţi-a fost greu să renunţi la tot?
Nu mi-a fost greu, pentru că era clar că vin aici pentru că o iubeam pe fata respectivă. Ne-am despărţit, bineînţeles, după ce am intrat la Actorie. (Râde) A fost greu să mă obişnuiesc cu lumea de aici. Ţin minte că într-o zi din greşeală am coborât la Apărătorii Patriei, când am ieşit eram în câmp, pustiu, în anul 2000. Şi un om s-a ridicat de pe bordură, a făcut trei paşi şi a căzut cu faţa pe asfalt. Atât de oribil mi s-a părut totul. Am rămas marcat de lumea asta de aici atât de pestriţă. După care încetul cu încetul m-am obişnuit, dar a fost greu la început.

Cum a fost ziua admiterii la Actorie? Erai pregătit?

interviu octavian strunila
interviu octavian strunila


Eu m-am apucat mereu de lucruri cam fără să ştiu de ce mă apuc. În mod normal eu trebuia să mă duc să le spun părinţilor, părinţii să-mi plătească un meditator, după care să dau la Teatru şi să fac ce mi se cere. Eu am luat-o exact invers, nu le-am spus părinţilor nimic.


De ce nu?
Pentru că eu când mă apuc de un proiect nu spun nimănui. Eu am o energie pentru acel lucru, iar dacă mă apuc să povestesc nu fac decât să-mi consum energia şi nu mai lucrez la capacitate maximă. Plus că dacă faci ceva pe ascuns, se varsă puţină adrenalină, e ceva mefistofelic aşa, mie îmi dă multă energie. Nu le-am spus părinţilor decât când am intrat, când am ajuns acasă era petrecere, toţi oamenii din oraş erau la mine acasă. S-au bucurat foarte tare, pentru că ei au fost tot timpul de acord cu deciziile mele şi şi-au dorit tot timpul să fac în viaţă lucrurile pe care mi le doresc.


Şi tot nu mi-ai spus cum a fost la admitere.
M-am dus cam nepregătit. M-am dus cum am crezut eu că trebuie, nu cum se cerea, am intrat ultimul, dar am terminat primul. Asta a fost foarte fain, că am evoluat în facultate şi am înţeles despre ce e vorba, pentru că eu credeam altceva.


Ce altceva?
Erau foarte mulţi colegi care înţelegeau teatru ca pe ceva solemn, iar eu mi-am dat seama că nu e despre asta, că teatrul nu înseamnă numai regi şi regine, şi oameni care vorbesc tare şi răspicat pe scenă. Teatrul există şi în zona undergrund şi eu mă apropii mai mult de zona asta, adică îmi place să fac teatru pentru publicul larg şi să spun într-un spectacol ceva ce se întâmplă în societate, nu să fac un spectacol de dragul de a face oamenii să râdă, pentru că atunci pleacă acasă şi nu se întâmplă nimic cu ei.

Dă-mi un exemplu.

Eu am un spectacol pe care l-am scris acum şi pe care îl jucăm, se râde, se glumeşte, dar la un moment dat lucrurile se opresc în loc şi se vorbeşte foarte serios despre ce înseamnă să fii actor. Şi în una dintre scene spun aşa: „Actoria e de prisos, e o meserie inutilă.“ Iar colegul meu îmi spune că nu e inutilă şi eu îi explic: „Dacă ai fi medic sau avocat ar înseamna ceva. «Alo, domnule avocat, e 2 noaptea, dar nu mai pot, vă rog frumos veniţi, vă dau câţi bani vreţi dvs, numai veniţi şi ajutaţi-mă» sau «Alo, domnule doctor, copilul meu e bolnav, are temperatură, ştiu că e 2 noaptea, dar avem nevoie, vă dau câţi bani vreţi dvs». Şi acum vii şi spui «Alo, domnule actor, ştiu că e 2 noaptea, dar veniţi şi jucaţi puţin aici la mine în sufragerie, pentru că nu mai pot de drag, crapă inima în mine».“ Lumea vine la teatru când are facturile plătite, când o duce bine cu sănătatea, când e linişte. Şi prima intenţie ştii care e? Să facă rost de invitaţie. În spectacolele mele întotdeauna am ţinut să şi spun ceva despre mediul în care trăim şi despre ce ne roade. Pentru că până la urmă operele de artă de-a lungul timpului au fost cele care au criticat, au fost un mod de a protesta, un act de a-ţi manifesta nemulţumirea, iubirea, tot felul de lucruri. Cred că e important ca un spectacol să lovească puţin în ce se întâmplă în jurul nostru.

image


Care mai e condiţia actorului român?
Actorul în România o duce foarte greu. Actorul în România câştigă foarte bine o perioadă, după care aproape moare de foame, trăieşte aproape decent. Vara spectacolele de teatru mor. Nu vorbim despre comedie, comedianţi, stand-up, acolo e altă treabă, acolo se câştigă bine. Vorbim despre cei care fac teatru, film şi televiziune. În momentul în care nu ai proiecte de film sau de televiziune şi trăieşti doar din teatru, trăieşti foarte greu. Noi nu suntem oameni de televiziune, noi dacă am jucat într-un serial nu am ajuns să fim cunoscuţi pe numele nostru. Eu foarte târziu am ajuns să fiu cunoscut după numele meu. Şi, în general, actorul ajunge foarte greu să fie cunoscut. Noi vedem la televizor câţiva actori, vedem „Las Fierbinţi“ şi alte seriale care s-au făcut, dar noi suntem o mână, în ţară ies 500 de actori pe an, din aceştia câţi vedeţi la televizor? Deci o duc foarte greu oamenii care trăiesc doar din teatru.

Octavian Strunilă: „Am primit bursă, dar am donat-o, mi-era ruşine pentru că atunci lucram în televiziune şi câştigam bani“


Ai făcut un master la Sibiu. De ce?
Am făcut Facultatea de Teatru, am făcut un master la Regie Film la UNATC, un master la Scenaristică, tot la UNATC, după care, împreună cu Dana Rogoz şi convins de ea, m-am înscris la masterul de Actorie, la Sibiu, pentru că acolo era profesor Marian Râlea. Noi voiam la vremea respectivă să facem un spectacol cu dânsul şi m-am trezit dus de Dana la Sibiu. Erau studenţii de la Sibiu care terminaseră facultatea respectivă şi voiau să facă masterul tot la Sibiu şi apăream eu cu două mastere. M-am dus acolo, am dat exament, Richard al III-lea am avut, şi ironia sorţii a fost că am intrat primul şi am primit şi bursă.


Pe care nu ai acceptat-o.
Pe care am dat-o cuiva, pentru că era urât din partea mea, la vremea respectivă lucram în televiziune şi câştigam bani, acum nu mai câştig (Râde). Filmam 300 de zile pe an şi era urât din partea mea să mă duc la casierie: „Ştiţi, daţi-mi şi mie bursa de şase milioane.“ Am făcut o hârtie la decan şi am donat următorului din listă bursa mea. Nu am făcut eu această chestie publică, s-a aflat la un moment dat, eu nu mi-am dorit să mă laud că am făcut gestul respectiv. Nu am mai terminat masterul la Sibiu, mi-a fost imposibil, eu filmam non-stop. Îmi pare rău acum că nu l-am terminat.


De ce? Făcuseşi deja două.
Cu siguranţă viaţa mea s-ar fi schimbat dacă făceam masterul respectiv acolo. Pentru că la Sibiu s-au pus spectacole mari, a lucrat Silviu Purcărete, era Capitală Culturală Europeană atunci. Au fost multe oportunităţi şi toţi studenţii din acel an joacă acum în spectacole mari. Dar fiecare cu drumul lui. Îmi pare rău.


Îţi aminteşti când ai primit primii bani din teatru?
Primii bani i-am luat de la teatrul Mundi, jucam într-un spectacol cu George Ivaşcu, în regia lui Mircea Marin. Am luat pe două spectacole 140 de lei, eram plătiţi la preţ de studenţi. Mi-am luat un tricou şi cu restul am dat de băut la o terasă. Trei beri. (Râde)


Cum te-ai descurcat cu banii în perioada studenţiei?
Am avut norocul că m-au ţinut ai mei, în sensul că mi-au trimis bani şi pachet de acasă. Părinţii mei au fost destul de aproape de mine, poate că trebuiau să mă pună la muncă. Nu a trebuit să muncesc pentru a mă întreţine în facultate. M-au ajutat, după care a trebuit să-i ajut eu. Exact în momentul în care eu am început să câştig bani, a început să scârţâie lucrurile la ai mei. Făceam o glumă cu nişte prieteni: La un moment dat ştiam unde e bancomatul, pentru că mergeam să ridic bani, şi de la un moment dat am început să ştiu foarte bine unde sunt ghişeele, pentru că am început să trimit bani acasă. Mă bucur că i-am ajutat, le trimit şi acum bani pentru că pensiile sunt mici.

E foarte greu pentru un anumit segment de public să înţeleagă că Stiven Killeru e personajul şi tu eşti Octavian Strunilă, care a terminat facultatea de teatru şi nu e ţigan   Octavian Strunilă, actor  

Cum ai ajuns să joci în seriale?
A fost noroc. Eram cu o colegă de la facultate, după cursuri, mă încălţam şi ea îmi zice: „Hai cu mine până la magazinul Muzica, m-au chemat să dau o probă pentru un serial la Buftea“, „Băi, nu merg, mi-e foame, vreau să mănânc. Nu am mâncat nimic, ne-au ţinut ăştia până la ora asta la cursuri“, „Hai că mergem să mâncăm împreună după ce termin.“ Pe drum nu m-a lăsat să iau nici măcar un covrig. M-am enervat, stăteam pe un scaun să o aştept, când a ieşit un băiat şi mă întreabă dacă nu vreau să dau probă. „Păi ce probă să dau, că am înţeles că e pentru fete?“, „E pentru fete, dar a fost zilele trecute şi pentru băieţi şi nu am găsit ce trebuie.“ Băiatul ăsta era Iura Luncaşu. Mi-a dat un text, nu am avut timp să citesc de două ori şi am intrat. Iura era în spatele camerei şi îmi dădea replicile celuilalt personaj şi eu citeam de pe foaie. După ce am citit o dată mi-am dat seama că e totul foarte familial, un limbaj de cartier, după blocuri. Am plecat acasă, a doua zi pe mine m-au sunat, pe fata aia nu, fata aia nu a mai făcut niciodată actorie, s-a mutat în Franţa. Eu din momentul ăla am intrat în televiziune, ăla a fost momentul în care s-au schimbat lucrurile.


Pentru ce rol ai fost ales atunci?
A fost rolul lui Terente din „Numai iubirea“, primul meu serial, în 2004. Şi a fost noroc, pentru că am fost acolo la momentul potrivit. Din primul serial lucrurile au mers mână în mână.

image


Stiven Killeru a fost un rol care ţi-a marcat cariera. Ai vreo întâmplare amuzantă? Ţi s-a întâmplat să te strige lumea pe stradă aşa?
Kileru a fost marcant pentru că prin el am fost extrem de prezent în casele oamenilor, de luni până vineri, timp de patru ani. Poate că a fost prea mult totuşi. Normal că apare confuzia între personaj şi actor. E foarte greu pentru un anumit segment de public să înţeleagă că personajul e personaj şi tu eşti Octavian Strunilă, care a terminat facultatea de teatru şi nu e ţigan. Nu aveam nimic de reproşat sau de spus, glumeam şi lăsam lucrurile aşa, nu mă apucam să le explic oamenilor. Lucrurile s-au schimbat odată cu participarea la „Dansez pentru tine“, din acel moment lumea a început să mă strige pe stradă nu numai după numele personajelor din seriale, ci şi după numele meu. Apoi a urmat „MasterChef“, acum cu „Ferma“. Cred că oamenii nu or să mai uite niciodată că eu nu sunt Steven Kileru.


Ai tot repetat că eşti şi ai fost un om norocos.
Am fost norocos pentru că am fost de multe ori acolo unde era nevoie, când trebuia. Acum uitându-mă în urmă poate că sunt optimist, nu norocos, pentru că poate era mai bine să fiu la Sibiu şi să mă întâlnesc cu nişte regizori mari. Dar eu vreau să cred că este bine ce s-a întâmplat cu mine, nu pot trăi fiind nemulţumit că nu am făcut mai mult teatru. Sunt nemulţumit, dar nu trăiesc doar cu acest gând.


Tu scrii şi scenarii. Aveai această pasiune şi când erai mic?
Nu am scris când eram mic. Eu am început să scriu în momentul în care am conştientizat că a scrie nu înseamnă altceva decât a-ţi pune pe hârtie gândurile tale. Eu credeam că a scrie înseamnă o chestie extrem de elaborată, cuvinte complicate, un anume vocabular. Şi citind „Patul lui Procust“ am văzut că acolo se explică foarte clar că orice om poate să scrie o carte, doar că trebuie să se apuce să povestească, aşa cum ar povesti unui prieten. Mai târziuam vrut să-mi curăţ şi să-mi limpezesc stilul şi să înţeleg şi din punct de vedere al regulilor ce înseamnă un scenariu şi am făcut un master. A fost un moment când eu am depus la CNC un scenariu. L-am scris într-o noapte, a doua zi l-am depus şi am câştigat. Şi atunci m-am gândit că poate sunt capabil să scriu, apoi am dat la master. După master nu am mai câştigat (Râde). Vorba lui Bill Gates, să ajungeţi în vârf, lăsaţi-vă de facultate. Nu spun asta.

Oamenii se luptau la Bucureşti pentru o viaţă mai bună şi eu mă jucam cu un băţ într-o baltă şi mă gândeam: „Băi, ce o fi Revoluţia asta? Că eu nu înţeleg“   Octavian Strunilă, actor  

Te-ai gândit vreodată să abandonezi acest drum?
Nu m-am gândit niciodată să renunţ la meseria de actor, dar m-am gândit tot timpul să o completez. Din cauza asta, drept dovadă, am început să scriu şi să regizez. Nu mă mulţumeşte şi nu-mi stă în fire să stau şi să aştept să-mi sune telefonul pentru a mă chema cineva la un proiect.

Ai făcut şi stand-up comedy.
Am făcut chiar la început. Dacă ar fi să tragem linie, eu şi cu Bobo am făcut primii stand-up în România, la CafeDeko, când Dan Chişu împreună cu Radu Gheorghe au adus acest format în România, în anul 2003. Radu Gheorghe a fost plecat în America, a venit cu ceea ce înseamnă stand-up în România şi cred că el ar putea să fie în istorie omul care a adus stand-up-ul în România. Am făcut un fel de workshop, ne-a explicat nişte reguli şi am urcat încet-încet pe scenă. Am făcut stand-up un an, după care am intrat în televiziune şi nu am mai avut timp şi nici nervi pentru asta, pentru că e un stil foarte greu. Bobo s-a ţinut de asta şi acum face la Sala Palatului. Prima dată când am făcut stand-up erau trei oameni la o masă şi patru la o alta. Acum Bobo face la Sala Palatului şi sunt 4.000 de oaemeni. Felicitări, eu nu am avut nervi să mă ţin. E mult prea personal, te pui în faţa spectatorilor tu, Octavian Strunilă, nu eşti ca într-o piesă de teatru, un personaj. Probabil am fost şi leneş, câştigând foarte bine din seriale şi apărând la televizor.


La Revoluţie aveai opt ani. Păstrezi vreo amintire de atunci?
Ce-mi aduc aminte de la Revoluţie e că eram la bunici, iar nişte vecini care nu aveau televiziuni au venit la noi să se uite şi toată lumea era adunată în jurul televizorului. Eu mă jucam cu un băţ. Îmi aduc aminte foarte bine. Oamenii se luptau la Bucureşti pentru o viaţă mai bună şi eu mă jucam cu un băţ într-o baltă şi mă gândeam: „Băi, ce o fi Revoluţia asta? Că eu nu înţeleg.“


Eşti fericit?
Sunt un om foarte fericit dacă nu mă gândesc la faptul că aş fi putut să fac mai multe în zona de teatru


 

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite