INTERVIU Mihail, cântăreţ: E deja ridicol ce se întâmplă în industrie. Eu nu vreau să fac muzică pentru bani, iar piesa „Mă ucide ea“ nu mă mai reprezintă

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mihail
Mihail

Mihail (28 de ani) a vorbit, într-un interviu pentru Adevărul, despre copilăria din Republica Moldova, cum a reuşit să dobândească succesul în industria muzicală românească, dar şi despre cum a ajuns să fie cunoscut ca artist în Italia. De altfel, cântăreţul a fost invitat să cânte la tradiţionalul concert de Crăciun de la Vatican.

Cântăreţul Mihail a vorbit, într-un interviu pentru Adevărul, despre copilăria petrecută în Republica Moldova, în satul Doroţcaia, unde hoinărea cât era ziua de lungă şi fura fructe din grădinile vecinilor, precum un veritabil Nică din amintirile lui Creangă. Îşi spunea singur „Mişulică rău“, pentru că făcea tot felul de năzbâtii şi avea atât de multă energie că mai nimeni nu-i făcea faţă. Are o soră mai mică, despre care spune că este cel mai curajos om pe care-l cunoaşte. Mama lui, profesoară de rusă şi germană, este cea care l-a îndrumat spre muzică şi „l-a forţat“ să se înscrie la Şcoala de Muzică.

Artistul ne-a vorbit şi despre hotărârea de a veni în România pentru a studia Arte la Cluj şi despre ambiţia de a deveni cântăreţ. Succesul l-a cunoscut odată cu piesa „Mă ucide ea“, despre care spune că nu-l mai reprezintă şi nu mai vrea s-o cânte în concerte, chiar dacă i se mai cere acest lucru. Mărturiseşte că nu-şi doreşte să facă muzică pentru bani şi crede că industria muzicală din România ar trebui „curăţată puţin“. Crede că artiştii moldoveni se diferenţiază prin autenticitate. Dacă n-ar fi ajuns cântăreţ, i-ar fi plăcut să fie actor, deşi cineva i-a spus că „este prea înalt pentru asta“. 

Adevărul: Ai lansat recent piesa „Dorul mă ia“. Ce te-a inspirat? Ce-mi poţi spune despre mesajul piesei? 

Mihail: În 2015 am avut o perioadă intensă din punct de vedere emoţional şi ţin minte că eram în studio într-o seară şi piesa a venit de la sine, fără să mă gândesc prea mult la versuri şi la linia melodică. Am lansat-o abia acum, după trei ani, pentru că am lucrat foarte mult la ea. Piesa în sine e mai mult o senzaţie, nu ştiu ce mesaj are. Simt că e mai mult aşa, ca un feeling care te deschide. Cumva, m-am lăsat purtat în momentul în care am scris şi versurile, m-am lăsat purtat foarte mult de... nu neapărat de dor, dar de senzaţia asta de gol, de împlinire, a fost o combinaţie de senzaţii care veneau în valuri. Eram în Italia când făceam versurile, sub palmieri (râde)

Tu îţi scrii toate versurile? 

Da. Deşi nu lucrez singur niciodată. Chiar dacă pot să fac 80% dintre versuri, vine un prieten care n-are nicio treabă cu scrisul de poezie şi mă ajută să termin cele 20 de procente. Sau mă mai ajută colegii mei de studio. 

Unde îţi găseşti inspiraţia?

De obicei, actul de creaţie nu are niciun scop, nicio miză, nicio intenţie. Este doar un mod de viaţă. Mergi la studio şi dacă ai feeling şi îţi vine să zici ceva, să cânţi, să deschizi sculele, cumva îţi vine ceva şi după, în dependenţă cu starea pe care o ai în ziua respectivă, în dependenţă cu oamenii pe care i-ai întâlnit pe stradă, cu cine ai schimbat două-trei cuvinte. Cumva te inspiră cam tot. Dar nu neapărat că te inspiră, ci te direcţionează. Ideea de inspiraţie e într-adevăr peste tot. Trebuie doar să fii foarte deschis, foarte atent la ceea ce simţi şi dacă simţi ceva anume să încerci să înţelegi de unde vine, de ce şi cum vine. 

Ai devenit cunoscut după ce ai lansat piesa „Mă ucide ea“. Cum îţi aminteşti acea perioadă? 

Din câte îmi amintesc, era exaltant şi parcă nu înţelegeam cu claritate ce se întâmplă. Şi mă tot întrebam de fiecare dată dacă asta e, dacă aşa trebuie să fie. A fost o diferenţă. Noi ne-am dorit mult să avem succes, să vedem cum e să fii expus, să fii cunoscut, etc. Dar adevărul este că toate astea vin la pachet. Nu vine doar faima şi e super frumos. Odată cu faima au venit şi zilele de anxietate. Eram super obosit şi nu puteam să dorm. Eram tot timpul într-o stare de tensiune. 

Te-ai simţit copleşit?

Eram copleşit de actul în sine, mai degrabă. De felul în care vedeau oamenii lucrurile faţă de mine, adică total diferit. Şi era ciudat să trăiesc chestia asta. Ca şi cum nici nu eram acolo. Şi mi-am dat seama că oamenii nu mă vedeau cu adevărat, aşa cum sunt eu. Îl vedeau pe cel de la televizor care cântă piesa aia şi atât. Şi era fascinant să vezi schimbul acesta de perspectivă. A fost ca o perioadă de explorare personală, emoţională, am avut foarte multe revelaţii, dar cred că a fost un drum necesar pentru a-mi da seama cum se mănâncă chestia asta (n.r - atenţia publică), ca să-mi dau seama dacă vreau să merg mai departe. A fost ca o armată, cu mai bune, cu mai rele, dar a fost, în general, o experienţă necesară şi frumoasă. 

Cum reacţioneai când te recunoştea lumea pe stradă?

La început îţi dai seama că-ţi hrăneai orgoliul la maximum, deci ego-ul râdea de fericire. „Wow, ce bine suntem noi, băi, Mihai“, „Şi ce tare, ce fain“, ziceam în sinea mea. Simţeai senzaţia aceea de putere, îţi făceai filme, aveai senzaţia că deţii un fel de control şi aveai senzaţia că ţi se cuvin anumite chestii. Dar după o perioadă, mi-am dat seama că erau doar nişte iluzii, că nu era nimic adevărat, erau doar nişte aparenţe care treceau. Deşi e foarte frumos să fii admirat, nu zic nu. E foarte plăcută senzaţia să fii admirat nu pentru ceea ce eşti, cât pentru ceea ce faci. Dar acesta e paradoxul. Trebuie să fii foarte atent cum vine, unde te duce şi ce vrei tu de la chestia asta. Pentru că, dacă ştii ce vrei şi eşti sincer cu tine, atunci eşti în siguranţă. În momentul în care te laşi dus de val şi nu conştientizezi experienţa asta, nu ţi-o explici ţie corect, atunci îţi poate fura din timp şi din energie. Şi te poate debusola foarte tare. Asta s-a întâmplat cu mine o perioadă, dar e foarte complexă urmarea asta de după succes. Pentru că noi avem senzaţia că succesul e doar aşa, fain şi curat. Dar nu e adevărat, e cu de toate.  

Ce-ţi doreai atunci? Ce însemna succesul pentru tine?

Îmi doream să am concerte, să fac bani, să-mi iau chestii, să-mi cumpăr o casă, să-mi iau maşină şi altele. Adevărul este că am realizat că banii au venit şi au plecat repede. Şi că, de fapt, calitatea timpului petrecut într-un anumit context contează cel mai mult. Dar adevărul este că am avut norocul să avem concerte, la un moment dat am avut nevoie de o pauză. Simţeam că m-am consumat foarte tare, că eram secat de energie. Am realizat că e bine să fii pregătit şi conştient cu ce ai de-a face. Şi atunci a trebuit să fac un pas înapoi, să mă adun, să-mi construiesc nişte mecanisme de protecţie, pentru că oamenii îţi fură foarte multă energie dacă tu te deschizi şi nu gestionezi bine fluxul acesta. 

Cum te-ai adunat în pauza pe care ai luat-o?

N-am făcut nimic, m-am plimbat pe străzi, am avut foarte multe ore restante de somn şi a trebuit să le recuperez. Nu făceam nimic, asta era ideea. Cumva, ideea asta de a nu face nimic am impresia că e o reţetă a succesului, reţeta păcii. E o alternativă de a te reechilibra. 

Cât a durat pauza?

O jumătate de an, după care am lansat piesa „Simt că ne-am îndepărtat“, care era o piesă nu de mainstream, nu de radio. Cumva, asta a fost şi intenţia, am vrut să respir puţin. După „Mă ucide ea“, am realizat asta. Adică, după experienţa de succes, am zis că eu nu-mi mai doresc asta. Pentru că nu e ceea ce eu vreau să fac şi nu e pentru ceea ce eu mă lupt. Nu-mi mai doresc să fac muzică doar în stilul ăsta mainstream, adică miza să fie asta, să ajung pe radio. Mi-am dat seama că eu nu vreau să fac  muzică pentru bani. Ci pentru oameni şi pentru sufletul meu. Şi am realizat că trebuie să am grijă de mine şi de muzică în sine. Pentru că muzica e mult mai complexă şi mult mai mult decât a devenit până acum. Mi-am dat seama că e o responsabilitate foarte mare să faci muzică.

Cum ţi-ai dat seama de acest lucru?

De exemplu, am primit mute filmări de la mamele unor copii care ascultau o piesă şi o cântau, erau copii care mă admirau într-o oarecare măsură. Mă rog, îl admirau pe tipul de la televizor. Şi cumva, am realizat că noi educăm generaţii şi atunci cât de iresponsabil ar fi să fac chestii în scop personal? Să fac bani şi atât, să fiu pe radio şi să fiu faimos? Mi s-a părut un gând foarte trist şi atunci am zis: OK, nu-i cinstit şi eu aleg să fac ceva bun, ceva adevărat cel puţin. Să fac muzica pe care eu o simt. Acum, dacă nu e pe radio, asta e... Eu am ajuns cumva în umbra piesei „Mă ucide ea“, experienţă care m-a ajutat foarte tare dacă stau să mă gândesc, pentru că eu eram în spatele piesei, ceea ce este în regulă, pentru că aşa cred că trebuie să fie, să nu fim noi în faţă, ci actul în sine, dar m-am simţit aşa într-un circ toată perioada aceea. Era foarte obositor. 

Cum ţi-ai defini stilul muzical?

Nu ştiu, nu mi-l pot defini, e prea devreme. E ceva într-o continuă schimbare, aşa cum sunt şi eu. Ce fac astăzi, de exemplu, mâine poate nu o să-mi mai placă. Nu mă gândesc la un stil anume, mă gândesc la ceea ce aud şi dacă îmi place, şi dacă rezonez cu sunetele în sine. Şi versurile trebuie să fie cumva într-un echilibru cu ele. Trebuie să conţină un adevăr şi să conţină ceva esenţial, ceva adevărat. 

Care e publicul tău?

Încă nu am un public. Dar la asta lucrez, pentru că, de curând, de când am început să schimbăm stilul muzical sau cel puţin filmul muzical, conceptul de live, am avut o perioadă de tranziţie. Oamenii îmi cer şi acum să cânt în concerte piesa „Mă ucide ea“, dar eu nu o mai cânt, pentru că am trecut de ea şi nu o mai simt. Am abuzat foarte mult de ea şi simt că nu mă mai reprezintă. Pentru mine piesa aceea a fost ca o poezie, m-a învăţat să vorbesc, ca să zic aşa  Şi n-o mai cânt, deşi oamenii au aşteptări şi vor să cânt piesa aia, aşteaptă tot concertul să o cânt şi ei rămân dezamăgiţi că nu o fac, nici măcar nu mai sunt atenţi la ceea ce fac, ceea ce cânt atunci. Şi atunci mulţi dintre ei pleacă în timpul concertului sau uneori sunt momente în care lumea începe să strige şi atunci eu sunt nevoit să le zic să fie puţin mai atenţi la ceea ce cânt acum, pentru că ăsta sunt eu acum. Le spun că nu o să le pot cânta „Mă ucide ea“. Unii se supără şi pleacă.

Nu te-ai gândit să faci o continuare sau o altă piesă care s-o înlocuiască, cumva? 

Păi, uite, am făcut „Dorul mă ia“ şi cred că este o continuare a piesei „Mă ucide ea“, cumva e tot în filmul acela puţin, dar e o versiune mai matură a piesei. „Dorul“ e mai complex, versurile în sine sunt foarte simple şi uşoare, dar, dacă te laşi purtat de ele, ajungi unde trebuie să ajungi. 

Cât de greu e să te integrezi în industria muzicală din România, ca tânăr artist, mai ales că tu vii din Republica Moldova?

Eu am făcut toată viaţa muzică, am cântat de la nouă ani, am făcut pian, am cântat foarte mult în trupe de copii, de cover-uri, toată copilăria, toată perioada de gimnaziu şi liceu, după asta am făcut Arte, pentru că făceam în paralel şi pictură şi după liceu am vrut să fac muzică, după aceea m-am răzgândit şi am făcut design. E greu şi nu-i greu, depinde de cum vezi tu lucrurile, depinde de ce-ţi propui şi ce vrei cu adevărat. E foarte simplu, de fapt, să ajungi la radio. Poate ai noroc, dacă ai voce şi ai puţin talent, şi perseverenţă, şi tupeu, să insişti şi să ceri anumite chestii, cumva universul ţi le dă. Important e să fii foarte sincer cu tine. Eu recunosc că am muncit foarte mult. Până am lansat „Mă ucide ea“, am mai lansat două-trei piese, care au durat doi-trei ani, dar cu toate astea, doi-trei ani să ai succes e destul de nice (drăguţ - trad.). Dar eu aşa m-am setat. Am simţit că duc chestia asta. Ţin minte că după ce am terminat Universitatea, mi-am alocat un an în care să fac tot ce pot mai bun în direcţia asta, să văd dacă dau randament şi dacă se întâmplă ceva esenţial. Şi dacă într-un an nu se întâmplă ceva semnificativ, atunci mă las de muzică. Poate o să mă reapuc în altă perioadă. Şi într-un an am cunoscut oameni, am compus o piesă, am filmat un videoclip. M-au ajutat ceva prieteni şi am semnat şi eu un contract cu o casă de discuri şi a început „armata“. Dar eu tot timpul n-am putut să las pe altcineva să-mi facă muzica, n-am simţit asta. Adică mai aveam propuneri de la alţi producători, pentru că toată lumea se uita la mine şi vedea un băiat drăguţ, cu o voce drăguţă, care s-ar fi pliat perfect pe radio cu orice piesă, dar eu n-am simţit să fac niciun compromis, niciun pact cu ei. Am simţit că vreau să mă descurc singur. Mă uitam la cei din jur şi simţeam că-s capabil să fac şi ceva mai bun. 

Te-ai născut în Rusia şi ai copilărit în Republica Moldova. Cum a fost copilăria ta? Ce amintiri ai?

Foarte frumoasă. M-am născut în '90. Părinţii sunt basarabeni, moldoveni, au plecat în Rusia când maică-mea era însărcinată, în ideea de a găsi un trai mai bun. În scurt timp m-am născut eu acolo, dar după un an, cred, au revenit în Republică pentru că bunica s-a îmbolnăvit şi trebuia să aibă cineva grijă de ea. Şi am avut parte de ierni din acelea cu – 25 de grade în care aerul era super îngheţat şi când mergeai pe stradă ziua, de la soare, aerul părea cu licurici. Am avut parte de ierni friguroase cu zăpezi mari, mergeam la săniuş, mergeam în fiecare an la colindat... Am avut parte de o copilărie din aceea „sălbatică“, toată vara hoinăream prin sat, prin grădini, prin livezi, furam prune, mere. Era toată ziua o aventură, iar din acest punct de vedere mă simt norocos pentru că am avut parte de aer, de libertate, n-am fost închis. 

Ce năzbâtii făceai?

Nu eram nici pe departe un copil cuminte, deşi acum m-am cuminţit (râde). M-am cizelat puţin, dar tot timpul mi se spunea „Mişulică rău“. Îi spuneam soră-mii să-mi spună aşa şi eu ziceam aşa despre mine. Am fost un băiat foarte energic. Şi poate eram un copil obraznic din cauza faptului că nu făceau faţă cu mine băieţii sau anumiţi oameni, nu puteau să-mi facă faţă pentru că eram plin de energie şi puteam să fac multe chestii. Maică-mea era singura care îmi făcea faţă. Poate şi taică-miu. 

Ai şi o soră, spuneai. Cum te înţelegeai cu ea?

Da, am şi o soră mai mică. De mică, ea era aceea atotştiutoare. Ea ştia tot. „Mişulică nu înţelege“, obişnuia să-mi spună tot timpul. Acum e artistă şi ei îi place să spună că „se ocupă cu viaţa“. Ea e unul dintre cei mai curajoşi oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Momentan, e în India. A făcut fotografie-video, dar a mers în India nu neapărat să facă fotografie, ci să... exploreze. Ea toată viaţa a călătorit. Maică-mea îi spune „broscuţa călătoare“, ea nu poate sta într-un loc. Vine la mine în Cluj şi stă două, trei luni, facem lucruri împreună, îmi inspiră tot felul de idei, îmi citeşte anumite lucruri din cărţi pe care le-a citit ea. Citeşte încontinuu şi călătoreşte, cu asta se ocupă ea. 

Ce profesii au părinţii tăi?

Taică-miu a fost marinar, el a fost pescar de la 18- 20 de ani. Pleca pe mare şi stătea câte jumătate de an. Şi el a călătorit foarte mult, a văzut toată lumea. Îmi povestea despre zilele în care mergea prin Antarctica, prin Maroc, prin Brazilia... Are tot felul de fotografii cu rechini, şi eram aşa fascinaţi de vremurile acelea. Dar, după ce m-am născut eu, maică-mea a insistat să rămână acasă cu noi, că el tot pleca, venea şi se vedeau foarte rar. Cumva, nu era cinstit şi atunci a trebuit să renunţe la pasiunea lui. Îi plăcea foarte tare largul, marea. Maică-mea a fost profesoară, a fost pedagog toată viaţa. Ea e acum în Germania, de câţiva ani, şi acum educă tot copii. E profesoară de limba germană şi limbă rusă. Îţi dai seama ce greu mi-a fost? (râde). 

Te-a învăţat şi pe tine germana, de pildă?

Paradoxal, eu germana n-am învăţat-o niciodată, adică preda ea limba germană şi cumva n-o simţeam, nu s-a lipit de mine. În schimb, cu rusa am dus-o bine. Părinţii mei sunt nişte oameni foarte frumoşi, sunt curaţi, au trecut prin vremuri mai grele, noi suntem mai norocoşi. Mă refer la generaţia noastră. Noi suntem cumva copiii copiilor de război. Eu au fost copiii părinţilor care au trecut prin război. Şi atunci s-a simţit chestia asta la ei. Ei n-au avut atât de multă iubire cum am avut noi, dar cu toate astea ei au conştientizat chestia asta şi au făcut diferenţa. Şi de-aia pot spune că suntem norocoşi. Acum stau în Germania, au un ritm mai lejer, au o viaţă cred eu mai bună decât aveau până acum, deşi sunt convins că duc dorul Republicii Moldova, pentru că acolo au rămas prietenii lor. 

Spre muzică când te-ai îndreptat? Când ţi-ai dat seama că-ţi place să cânţi?

De mic copil, dar ştiu că tot maică-mea mi-a educat ideea asta de a face pian. Ţin minte că eram mic, mic şi cumva ea mi-a inspirat ideea că asta ar trebui să fac. Mi-au cumpărat vreo două-trei pianine şi ea a fost cea care m-a forţat să mă înscriu la Şcoala Muzicală pentru că nu prea voiam să mă duc. Mi-era lene, era o zi însorită şi m-a forţat grav (râde). Dar după ce am ajuns acolo, mi-a plăcut foarte mult. 

Unde ai făcut liceul?

Tot în Moldova, la ţară, în satul Doroţcaia, unde am copilărit. Dar e un liceu foarte bun şi mi-a plăcut pentru că am avut parte de o directoare foarte puternică, o femeie care a avut grijă de copii şi tot timpul aveam activităţi. Satul în care am copilărit este un sat în care s-a investit tot timpul în cultură şi lumea realiza că e nevoie de activităţi culturale, pentru că oamenii duceau lipsă de asta, şi atunci am avut şi şcoli de dans, şi şcoli de muzică, şi şcoli de pictură, şi cercuri de volei, şi fotbal, şi multe alte chestii. Cu multe dezbateri. 

Ce materii preferate aveai, pe lângă muzică?

Îmi plăcea educaţia fizică, limba română. Dar asta pentru că aveam şi o profesoară frumoasă şi cred că eram îndrăgostit de ea. Adică eram îndrăgostit de felul ei de a fi, de felul în care vedea lucrurile, felul cum mă vedea ea pe mine. Am realizat că noi, în copilărie, nu prea eram auziţi, ascultaţi. Am dus lipsa, nu de a fi în centrul atenţiei, dar de a ni se da importanţă şi, cumva, la orele de limba rormână simţeam că eram toţi importanţi. De fapt, conta ceea ce spuneam cu toţii, contau părerile noastre. 

Nu vă punea să învăţaţi comentarii literare pe de rost? 

Nu, dimpotrivă, noi eram cei nesimţiţi pentru că apăruse Google atunci şi era mană cerească. Băgam cu copy-paste rezumate literare (râde). Dar ea tot timpul voia să scoată din noi cât mai mult. 

Cum ai fost ca adolescent? Te ajuta muzica să cucereşti fete?

Nu, eram varză (râde). Nu se lega cu fetele, poate pentru că eram fiu de profesor şi încercam să fiu un băiat cuminte. De fapt, nu încercam, eram, cu toate că voiam să am o alură de băiat rău. 

De la ore chiuleai? 

Da, prin liceu am început să chiulesc. Mergeam pe malul Nistrului şi, de obicei, ne îmbătam. Asta era ideea, să mergem să bem vin şi să ne îmbătăm (râde). Eram copii şi ne plăcea senzaţia aia. 

În România când ai ajuns prima dată?

În 2009. Iniţial, trebuia să fac Conservatorul la Academia de Muzică din Moldova. Dar m-a atras ideea de Arte şi Design, pentru că făcusem pictură la şcoală timp de vreo şase-şapte ani şi-mi plăcea ideea de design, de postere, panouri publicitare. În Republica Moldova n-am găsit aşa ceva, erau doar secţii de design interior, arhitectură, grafică, erau chestii mai academice. Ceea ce nu era rău, era o universitate foarte bună şi puternică, dar eu voiam ceva mai puţin academic, mai conservatoricesc, ca să zic aşa. Aşa am decis să vin în România. Câţiva colegi de-ai mei erau hotărâţi să vină aici şi mi-au inspirat şi mie ideea asta. Şi când am văzut ce facultăţi sunt în România, mi-am dat seama că asta este ceea ce vreau. Am vorbit cu maică-mea despre asta şi ulterior am fost admis la Cluj. 

Cum ţi s-a părut oraşul? Ce impact a avut mutarea asupra ta?

Mi s-a părut că eram într-un alt colţ al lumii, dar cel mai de impact a fost faptul că eu am plecat de acasă pe 13 octombrie în 2009 şi era cald. Eram în pantaloni scurţi şi tricou şi am adormit. Când m-am trezit, după nu ştiu câte ore de mers cu maşina, în România ningea. Era o zăpadă pe maşini şi pentru mine chestia asta a fost „wow, ce departe am ajuns“ (râde). Era aşa o senzaţie de copil naiv, cu aşteptări şi emoţii, era o senzaţie străină. Era pentru prima oară când părăseam casa şi era ca şi cum plecasem într-o aventură. Când am văzut zăpada, aveam o stare de Indiana Jones (râde). Am ajuns la Cluj şi mi s-a părut foarte frumos din prima zi.  

Cum ai reuşit să te integrezi? Ai simţit diferenţe mari sociale, culturale?

N-a fost greu, dar a fost un ritm natural. Nu poţi să zici că-i greu, dar durează atât timp cât ai tu nevoie. Cred că vreun an mi-a luat să mă acomodez. În al doilea an eram deja stăpân pe situaţie, dar în prima parte a anului eram foarte dezorientat. Eram foarte inhibat, pentru că la facultate aveam în mare parte colegi români şi ei vorbeau atât de fluent, atât de cursiv şi atât de smart cumva. Ţi se părea că ce bine vorbesc şi cât de deştepţi sunt toţi, dar uşor-uşor am început să mă deschid şi eu şi să mă împrietenesc cu ceva oameni. E un proces normal, natural, nimic ieşit din comun, dar ştiu că în prima jumătate de an mi-era foarte dor de casă şi încontinuu ascultam Tudor Gheorghe şi muzică din aia de Crăciun, pentru că era decembrie şi era perioada de examene şi ştiu că urma să plec acasă de Crăciun şi abia aşteptam ziua aceea. De fiecare dată când mă întorceam acasă, realizam de fapt că mă îndepărtam de ea, nu mai era la fel cum o lăsasem şi nu mai eram nici eu la fel. Şi aşa, cu fiecare an, am început să realizez că nu acolo este casa, ci în inima mea, unde te simţi tu bine. 

image

Mihail FOTO Facebook

Clujul este acum casa ta? 

Da. Ca senzaţie, ca feeling. Şi când merg în Republică tot acasă e, dar nu mai sunt părinţii mei acolo, nu prea mai ţin legătura cu prietenii mei de acolo... aşa s-au întâmplat, aşa s-au aliniat lucrurile, nu e vorba că mi-am dorit eu asta. Sunt conectat încă la locul unde am copilărit şi, evident, că acolo o să fie tot timpul casa mea. 

Te întorci des acolo, la casa părintească?

Da, mai sunt bunicii acolo. Şi acum când merg de fiecare dată, e foarte frumos. Merg în fiecare vară cu prietenii, mergem la Nistru, facem un grătar, am o curte verde cu pomi fructiferi, cu legume, e ca un mic paradis, dar mai mult de o săptămână nu pot sta acolo. Sau două, să zicem, simt că am nevoie să mă întorc la Cluj, la studio. 

Nu te gândeşti deloc să te stabileşti în altă ţară? Având în vedere că părinţii sunt în Germania, sora ta călătoreşte în toată lumea...

M-am gândit şi probabil, dacă o să fie cazul, o să mă mut. Am avut momente în care nu mă simţeam înţeles aici şi acum poate nu mă simt înţeles pe deplin, şi ceea ce vreau să fac e diferit, iar ceea ce este diferit îi sperie pe oameni. Sunt conştient că dacă e să vină acel moment, o să-l accept. 

Îţi doreşti să devii un artist internaţional? De altfel, una dintre piesele tale, „Who you are“, a ajuns în topurile muzicale din Italia. 

Da, îmi doresc să ajung un artist de talie mondială, dar nu ştiu cu ce vine chestia asta. Piesa „Who you are“ a stat într-adevăr în topurile din Italia vreme de o lună şi în Polonia am fost pe radiouri, în Chile, în Mexic, chiar şi în Australia, Franţa, pe multe radiouri, dar n-a prins aşa de tare cum a prins în Italia. Aici am avut noroc de o echipă bună care a avut o abordare foarte profi, am colaborat foarte bine cu italienii, cu o casă de discuri de acolo şi am fost peste tot, în cele mai faine locuri, pe cele mai mari scene, pe cele mai faine scene din Italia, am cântat peste tot. 

Unde ţi-a plăcut cel mai mult?

A fost cred la Arena di Verona, era aşa o senzaţie copleşitoare pentru că ieşeai pe scena aia mare, care părea mică în comparaţie cu oamenii care înconjurau scena, şi era ca-n filmele acelea cu gladiatori, e o arenă uriaşă şi oamenii erau acolo, deasupra scenei. A fost o senzaţie foarte mişto. Erau zeci de mii de oameni. A fost fain. Şi cred că peste tot unde am cântat în Italia erau mii de oameni, adică erau scene mari, dar ce mi-a plăcut în perioada aceea erau zilele înainte de concert, o zi de fapt, care era ziua noastră. Nu aveam nimic în program, nu aveam probe de sunet, interviuri, era doar o zi în care mergeam pe plajă dacă aveam noroc să fim lângă plajă şi făceam baie, mergeam la un restaurant, să jucăm volei, nu ştiu, era aşa frumos. 

Ce artişti internaţionali te inspiră?

Artiştii pe care îi ascult şi pe care îi admir şi care îmi dau cumva putere şi mă ajută muzica lor, nu numai că-s ei faini, ci muzica lor e faină, sunt Radiohead, Thom Yorke, Jonny Greenwood, nu ştiu, ascult foarte multă muzică, recunosc. Şi acum în telefonul meu am o grămadă de albume. Îmi place, sunt un meloman, ascult foarte multă muzică de stare, de obicei, muzica pe care o ascult nu e neapărat muzica pe care o scriu, o compun, e altceva. Dar Radiohead cred că-s primii pe listă. 

Trebuie să amintim şi de faptul că ai fost acuzat chiar că le-ai plagiat o piesă. 

Da, mi-ar fi plăcut. Pe mine m-a făcut să râd chestia aia pentru că era aşa drăguţ să fii cumva asemănat cu Radiohead. Deşi eu, recunosc, sunt foarte departe de ei. Adică nu foarte departe, dar mai am mult de muncit ca să sun ca ei. Piesa „Who you are“ nu are nicio treabă cu piesa lor. 

Deci, nu te-a sunat nimeni de la Radiohead să-ţi bată obrazul. 

Mi-ar fi plăcut (râde), dar nu a fost cazul. Cred că cel mai tare i-a dus cu gândul pe oameni la Radiohead figura aceea, mişcarea de dans contemporan din videoclip, care nu e patentată nicăieri, cum şi mişcarea lui Michael Jackson, the moon walk, e folosită în multe videoclipuri, preluată de mulţi artişti. Mă rog, eu îi înţeleg pe oameni, dar nu-mi place să copiez, recunosc. Ştii cum oamenii nu înţeleg o chestie, că de multe ori inspiraţia e ca aerul pe care îl respiri. Cumva, muzica e cam aceeaşi chestie, dar fiecare o interpretează personal. Dar poate fiind un foarte mare fan Radiohead, poate am emanat cumva chestia asta, într-un fel sau altul, dar n-a existat nicio intenţie de plagiat sau ceva de genul. 

Artişti români asculţi?

Nu ştiu, nu-mi vine niciunul în minte, nu prea ascult artişti români, paradoxal. Pentru că... nu ştiu. Îmi place Alternosfera, dar ei din Republica Moldova, Robin And The Backstabber, aveam câteva piese care-mi plăceau la ei. 

Există, iată, mulţi artişti din Republica Moldova care au succes foarte mare aici. De ce crezi că se întâmplă asta?

Eu cred că e doar ideea că sunt mai diferiţi puţin ca prezenţă, plus că, dacă ne gândim la Irina Rimeş, Carla’s Dreams, moldovenii au fost influenţaţi foarte mult de muzica rusească, ceea ce nu e rău. Am ascultat foarte multă muzică rusească, mult rock rusesc, rap rusesc, dar versurile ruşilor erau foarte frumoase, foarte poetice, foarte puternice şi cumva poate că aici, în contextual acesta, părem foarte autentici. Dar noi am avut norocul să avem acces şi la cultura rusească şi la cultura românească şi la cea moldovenească, care e tot românească, dar hai să zicem aşa. Cumva, suntem mai avantajaţi puţin.  Poate asta a făcut diferenţa. Nu mă pot pronunţa pentru toţi artiştii, totuşi. Fiecare are reţeta lui. 

Cum crezi că o să evolueze industria muzicală în următorii ani? Ce fel de piese vom asculta la radio?

Vai, nu ştiu, dar ar trebui să ne trezim puţin toţi şi să facem puţină curăţenie în toată industria asta, pentru că sincer e puţin trist ce se întâmplă. Şi e... nu înţeleg de ce, dar e deja ridicol. Pentru că noi nu înţelegem, noi educăm lumea, noi ne plângem de stat, ne plângem de oameni, dar noi nu înţelegem că cel mai uşor şi cel mai direct schimbă oamenii cultura. Şi cel mai uşor şi mai direct schimbă muzica. Pentru că noi ascultăm muzică în fiecare zi şi muzica, chiar dacă e poate doar aşa, la nivel auditiv şi nimic clar, educă. Sper ca oamenii să aibă curajul să facă ceva mai adevărat, să aibă curaj să nu neapărat să schimbe lucrurile, să le facă doar mai bine, mai atent, mai conştienţi. 

De unde ar trebui să vină schimbarea? 

Publicul n-ai cum să-l schimbi, pentru că publicul nu are prea multă alegere, cel puţin aici, la noi în ţară  se ascultă radiourile încontinuu şi se priveşte televizorul la maxim, şi atunci îţi dai seama că 80% din populatia asta ascultă radio şi se uită la televizor şi de acolo ei iau tot. Adică e foarte important, chestia asta vine de la artişti, de la producătorii care fac muzică, de la artiştii care interpretează muzică, cei care fac playlisturile la radio, care decid să intre piesa asta sau piesa aia pe radio, cumva acolo e mişcarea esenţială. Ideea este că personal, eu insist şi sper că la un moment dat lumea o să conştientizeze mai tare impactul fiecăruia. Pentru că fiecare artist are sute, mii sau milioane de fani şi, printre aceia, sunt copii care au 16, 11, 9, 7, 5 ani şi ei sunt într-o perioadă de formare şi în momentul în care ei repetă piesa ta zilnic, o cântă cu ţine, o fredonează şi tu ai nişte versuri mai puţin ok sau superficiale, atunci noi educăm o generaţie care gândeşte prin prisma aceea. 

Care e cea mai mare realizare a ta din punct de vedere profesional?

Nu ştiu dacă pot să zic care e cea mai mare realizare, cumva totul e aşa într-un lanţ, fiecare chestie depinde de ceva, fiecare mişcare ţine de mişcarea făcută din trecut. Nu pot să delimitez una. 

Spune-mi atunci ce ţi-ai dori să realizezi în viitor? Ce proiecte muzicale, planuri ai? 

Îmi doresc să ajung să fiu şi mai sincer cu mine, să ajung să reuşesc să am curajul să fac tot mai mult ceea ce simt şi ce-mi doresc este să lansăm un album curând, încă un single sau două anul viitor până la album şi după să lansăm şi albumul. 

Dacă nu ai fi ajuns cântăreţ, ce altceva ţi-ar fi plăcut să fii? 

Aş fi ajuns cu siguranţă un artist din domeniul artelor vizuale, poate un fotograf sau poate aş fi făcut film sau pictură. Sau poate aş fi fost actor. Mi-ar fi plăcut să fiu actor, deşi mi-a zis cineva că sunt prea înalt pentru asta (râde)

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite