INTERVIU Mihai Dedu, prezentator TV: „Pe vremea comuniştilor nu am fost lăsat să intru la facultate“
0
Prezentatorul Ştirilor Pro TV Mihai Dedu (50 de ani) şi-a amintit de copilăria din cartierul Berceni, pe vremea când în spatele blocului se întindeau lanuri de porumb, de adolescenţa împărţită între pasiunea pentru fotbal şi dorinţa tatălui de a deveni inginer şi marcată de interdicţia de a urma o facultate din cauza Securităţii, dar şi de cum un bileţel lipit pe un stâlp i-a stabilit cariera.
E nedrept că suntem limitaţi de pagini, pentru că poveştile lui Mihai Dedu sunt parcă fără sfârşit. Când crezi că ai aflat-o pe cea mai interesantă, începe să-ţi povestească alta şi mai fascinantă. Deşi mulţi dintre noi ne-am obişnuit cu Mihai Dedu cel serios de la pupitrul Ştirilor Pro TV, nu a fost întotdeauna aşa şi, fie vorba între noi, şi în spatele camerelelor este alltfel, aşa cum este şi normal - un om pus pe şotii, cu o ironie fină şi o vădită plăcere de a spune poveşti.
Mihai Dedu a fost un copil groaznic, care şi-a terorizat, rând pe rând, părinţii, vecinii, colegii şi dascălii. Şi, culmea, nici la învăţătură nu a compensat. Era leneş şi nu-i păsa de coroniţă. În schimb, iubea cărţile, a devorat „Poveştile Nemuritoare“ şi romanele lui Jules Verne, şi filmele – se ascundea printre scaunele din sala de cinema şi vedea film după film. Aşa a văzut de 28 de ori „Revanşa“. De fapt, Mihai Dedu şi-a dorit mult să fie actor. Tatăl, în schimb, l-a vrut inginer, aşa că l-a obligat să dea admitere la Politehnică, dar a picat şi nu pentru că nu a învăţat, ci pentru că tatăl lucrase în Securitate, iar sistemul se răzbuna pentru „o răzvrătire“ care nici măcar nu-i aparţinuse.
Îşi aminteşte cu tristeţe, durere şi furie discuţiile părinţilor, care, după pensionarea forţată a tatălui, rămăseseră fără bani şi cu un adolescent căruia i se refuza dreptul de a intra la facultate. Revoluţia a fost salvarea, chiar dacă Mihai Dedu spune că oamenii au murit atunci degeaba. A reuşit să intre la Facultatea de Sport, iar cursurile de televiziune ţinute în aula universităţii i-au deturnat cariera de profesor de Educaţie Fizică. Nu regretă asta, dar suferă că nu mai poate juca fotbal. Şi cel mai tare îl doare că lucrurile nu s-au schimbat aşa de mult în ultimii 27 de ani.
Mihai Dedu: Deci?
„Weekend Adevărul“: Deci o să trecem...
Prin toată viaţa mea?
Da.
Majoritatea lucrurilor sunt publicate în ultimii 25 de ani. Probabil că mai există primele mele legitimaţii, cu faţa mea de atunci, plânge lumea! (râde) Nişte legitimaţii de jurai că sunt bilete de autobuz, dar viu colorate.
Copilăria bănuiesc că nu era la fel de colorată în anii ’70. În ce cartier aţi copilărit?
În Berceni, undeva în zona spitalului Budimex, care atunci nu exista. Nu-mi aduc aminte foarte multe lucruri dinainte de grădiniţă, dar ştiu că în spatele blocului nostru erau lanuri întregi de porumb, şoselele erau din pământ. Era în plină expansiune comunismul. Dacă stau să mă gândesc sunt cam bătrân (râde). Acolo am copilărit, acolo am crescut, dar în câţiva ani s-a schimbat totul, câmpul a pierdut kilometri întregi în favoarea blocurilor, magazinelor, şcolilor.
Şi care erau distracţiile?
Chiar erau, pentru că noi eram foarte mulţi. Îi terorizam pe vecini prin fotbal, prin jocurile din faţa blocului şi prin hărmălaia produsă de zecile de copii care se strângeau de la toate blocurile. Nu duceam lipsă de distracţii, eram mulţi, mulţi copii. În clasă erau minimum 45 de elevi.
Copilul care îşi teroriza învăţătoarea
Dumneavoastră ce fel de copil eraţi?
Eram timid, emotiv, dar eram extrem de zburdalnic. Am făcut atât de multe prostii... cred că i-am înnebunit pe părinţi. Până nu am fost dat la sport, să mă mai cuminţesc, să îmi mai taie din elan, cred că i-am terorizat.
Ce fel de prostii făceaţi?
Eram în permanenţă julit. Eu nu aveam un loc întreg pe picioare, acolo unde în sfârşit creştea un pic pielea, venea altă rană. Nu spun că am fost un copil problemă, dar nu stăteam o secundă locului. Nici în şcoală. În primii patru ani, pentru învăţătoare am fost un dezastru. Doamna Ionescu, învăţătoarea mea pe care mi-o amintesc ca acum, era pur şi simplu demontată de mine. Dar întotdeauna a avut câte ceva bun de spus şi îmi lua apărarea în faţa părinţilor când erau chemaţi la şcoală sau veneau la şedinţe. Nu stăteam o clipă, dădeam cu rigla în faţă, mă întorceam, îl ciupeam pe colegul de bancă, aruncam cu avioane prin clasă. Deci am fost groaznic! Groaznic!
Dar compensaţi la învăţătură?
Am fost întotdeauna de la mediu spre bun, dar puturos rău de tot, n-aş vrea să mă audă fiul meu (râde). Dar dacă eram atent în clasă, 75% din informaţii le reţineam fără nicio problemă. Mă mai chinuiam pentru restul de 25%?. Niciodată! Îmi plăcea să am note mari, dar nu am făcut niciodată eforturi prea mari. Nu am zis niciodată „nu vreau 8, vreau 9“. Când am luat menţiune, mi-aduc aminte că mă întrebam: „Bă, dar cum am învăţat în halul ăsta?“ Bineînţeles că în anul următor nu m-am mai străduit deloc, adică mi s-a părut că am pierdut prea mult timp. Niciodată nu am excelat, nu m-am bătut pentru coroniţă, dar informaţia mi-a plăcut întotdeaună, dovadă profesia. Niciodată nu am fost la primele ore, nu mă puteam trezi dimineaţa, acum recuperez (râde).
Nu aţi avut totuşi materii preferate?
Am avut. Educaţia Fizică, Desenul, Muzica erau cele mai frumoase ore din lume pentru mine. Sigur, o nenorocire când venea vorba de Matematică, Fizică, Chimie. În schimb, Limba şi Literatura Română a fost cea mai frumoasă, pentru mine a întrecut tot. Eram terminat dacă nu reuşeam să citesc într-o săptămână o carte. Iar când am început să fac sport, nu prea mai aveam timp, eram mult mai obosit, nu mai eram la fel de zburdalnic şi plin de energie.
O carieră ratată
Cine v-a insuflat pasiunea pentru cărţi?
Biblioteca părinţilor. Ai mei au avut şi au în continuare un arsenal de volume vechi, de exemplu „Vraciul“. Când am citit „Vraciul“ eram un copil, nu am înţeles absolut nimic, dar m-a captivat total. Când am văzut filmul a fost vis. Am citit foarte multe „Poveşti Nemuritoare“, le ştiu şi acum, pot să redau pasaje întregi. Am început apoi cu Agatha Christie. Am citit foarte mult Jules Verne, îmi pare extrem de rău că băiatul meu le-a răsfoit şi nu le-a citit cap-coadă, mă doare sufletul. Eu am avut parte de părinţi care s-au ocupat de educaţia mea. Mama m-a dus foarte mult la teatru. Eu mi-am dorit enorm să fiu actor şi nicidecum să fiu profesor sau să lucrez în televiziune. Actor, asta mi-a plăcut enorm. Am făcut meditaţii la Matematică de mi-au sărit capacele ca să dau la Politehnică şi să ajung inginer, apoi am ajuns în televiziune şi am şi devenit profesor de Educaţie Fizică. O nebunie!
Vă amintiţi care a fost prima carte citită?
Nu, dar îmi aduc aminte primul film, în schimb. „Veronica“, 1971, Cinema Patria, când toată lumea plângea, şi mai ales eu, că i-a furat răţuşca. Aveam 4 ani şi am rugat-o pe mama să mă mai ducă o dată la film, că poate îi dă răţuşca înapoi (râde).
Gol în reluare.
Să ştii că aşa s-a întâmplat şi la primul meci de fotbal pe care l-am văzut pe stadion. Aveam 12 ani. Atât am aşteptat reluarea golului pe care l-am pierdut, încât am fost dezamăgit că în realitate nu avem reluări. Deci mi-a plăcut mai mult să văd la televizor alb-negru decât pe viu. (Râde)
Deci părinţii s-au interesat să aveţi o cultură bogată.
Clar! Nu m-au lăsat niciodată să fiu în urma a ceea ce se descoperea, atât cât puteau şi le permitea timpul. M-au pus să citesc, m-au dus la teatru, la film, practic a fost un câştig, pentru că de la 10-12 ani am început să merg singur la cinema, vedeam câte patru filme într-o zi.
Cum aşa?
Mă ascundeam printre scaune, că nu aveam bani de bilet, aşteptam să iasă toată lumea, să intre ceilalţi spectatori şi atunci mă ridicam şi eu şi mă aşezam pe scaun. Eram nebun (râde). Mergeam la Sala Polivalentă şi erau filme de două serii, de la 21.00 la 00.00, şi aşa am văzut toate seriile cu Bud Spencer, „Winettou“, „Sandokan“. De câte ori nu le-am văzut! Ascuns printre scaune. Şi toate filmele româneşti. Am văzut „Revanşa“ de 28 de ori. Nu am cum să uit! Ştiu replici întregi pe dinafară. I le-am dat şi lui Jean Constantin acum mulţi ani, la înregistrările pentru programul de Revelion. L-am lăsat mască, fără lipsă de modestie, dar ăsta e adevărul. Şi pe maestrul Sergiu Nicolaescu la fel, şi-a dorit chiar să joc într-un film de-al dumnealui, dar nu s-a putut, lucram deja la Pro TV şi nu aveam timp.
„Tata a lucrat la Securitatea Naţională, dar a fost obligat să se pensioneze“
Cu ce se ocupau părinţii?
Tatăl meu a lucrat într-un sistem care la un moment dat l-a pus la colţ. Un sistem de siguranţă, pe care nu toţi l-au perceput aşa, dar românii dormeau liniştiţi datorită lui. Ar fi un aparat numit la vremea res-
pectivă Securitate, dar Securitate Naţională, un contraspionaj care trebuia dejucat de Serviciile Secrete Române. Aparatul ăsta a fost unul dintre cele mai bune din istoria ţării pe vremea aceea. În această ţărişoară care a fost stoarsă de mulţi, acest aparat al Securităţii şi-a făcut datoria de fiecare dată. Mama a lucrat tot felul de chestii prin Ministerul Chimiei.
Spuneaţi că a fost pus la colţ. De ce?
El şi toată familia. După ce ajuţi pe cineva şi faci numai bine, toate lucrurile ţi se întorc împotrivă. El a fost obligat să se pensioneze pe caz de boală foarte devreme. A fost extrem de afectat de faptul că uşile au început să i se închidă. Aşa a fost sistemul, erai cu ei, trebuia să faci ca ei, îi dezaprobai, erai pus la colţ şi marginalizat. Noi nu am fost împotriva lor, alţii din familia noastră au fost şi au îndrăznit să ceară azil politic în alte ţări occidentale şi atunci totul s-a răsfrânt asupra noastră. Eu eram copil, ai mei erau tineri şi aşa am dus-o până în ’89.
Ce însemna „pus la colţ“? Vă persecutau?
Nu! Dar am fost urmăriţi, nu am avut niciodată siguranţa că o să fie bine a doua zi sau mai târziu, am avut probleme cu şcoala la un moment dat, indiferent ce aş fi făcut nu aş fi putut pe vremea comuniştilor să intru la facultate. Eram din plecare azvârlit peste linie, am depus şi contestaţii, nimeni nu m-a băgat în seamă. Până în momentul în care a venit Revoluţia.
„I-am păcălit flagrant pe comunişti“
Când aţi aflat ce meserie are tatăl?
Când eram destul de mare, el lipsea foarte mult de acasă, era foarte mult timp plecat, era mereu pe urmele potenţialilor infractori care intrau în România, infractori diplomaţi, pentru că spionajul economic a fost foarte dezvoltat în acea epocă, iar România avea un potenţial economic uriaş, noi am fost grânarul Europei, noi am ţinut alte ţări occidentale cu preţul sacrificiilor făcute de acele generaţii. Munca bunicilor şi părinţilor noştri a fost folosită numai pentru a scăpa de o datorie externă imensă. Plătită până la ultimul leuţ. S-a reuşit cu sacrificii mari, groaznice să se plătească această datorie care cred că l-a angoasat teribil pe Ceauşescu. El nu a făcut nimic, din contră, el a strâns doar cu cheiţa prin trepăduşii de care era înconjurat şi toţi românii au fost nişte amărâţi. În momentul în care o mătuşă a plecat şi a cerut azil politic, apele s-au tulburat foarte mult.
Cum v-au afectat familia?
Îmi aduc aminte cu tristeţe, cu puţină durere şi furie de anumite treburi pe care le discutau părinţii mei. Să ajungi la 43 de ani, câţi avea tatăl meu, fără niciun venit, să aştepţi să ieşi la pensie...Eu eram în pragul de a termina liceul, devenisem adolescent, făceam mult sport. Eu plecam în străinătate la concursuri, dar minţeam întotdeauna în hârtiile pe care le completam. La tata treceam mereu pensionar sau casnic, pentru a nu se face legătura, aşa i-am păcălit. Eu am fost plecat în Grecia, în Germania, nu mai spun că am fost plecat în toate ţările din Est, la toate concursurile, i-am păcălit flagrant. Au aflat o dată, dar era prea târziu, m-au întors de la pod din Bulgaria. Aşa am trăit până în ’89, nu a fost deloc uşor.
Dar înainte de ruptura asta aţi avut privilegii?
Nu, niciodată, am stat într-un bloc de patru etaje, cu vecini normali, blocuri comuniste unde îi înghesuia partidul pe toţi angajaţii, că erau din MAPN, că erau din MAI, de la Miliţie, nu conta. Sigur că Uzinele Republica nu erau în acelaşi cartier cu cei care lucrau în Sistem. A fost bine dintr-un anumit punct de vedere: a fost linişte. Dar îmi aduc aminte că în familie au fost discuţii de nenumărate ori pe tema banilor. Dacă ar fi fost atât de bine, nu ar fi trebuit să existe probleme financiare în familie şi totuşi au fost, deşi tata şi-a riscat viaţa suficient de mult, a pierdut suficient de multe nopţi ca să aibă altă recunoştinţă din partea sistemului respectiv, dar nu a avut, în momentul acela i-au dat cu piciorul.
A suferit tatăl dumneavoastră?
Mult. A fost internat vreo nouă luni pentru a se reface psihic, fizic şi sufleteşte. Sistemul era condus de nişte oameni obtuzi, foarte puţini erau cei deştepţi, care vedeau dincolo de toate nebuniile astea. Ce vină ai tu pentru ce face o rudă? El a fost scos vinovat că nu a putut să-şi convingă sora să rămână în ţară şi să nu plece. A reuşit până la urmă să iasă la pensie, cu toată negura deasupra capului familiei, dar nu a putut să stea acasă, era om în putere, a muncit în continuare. Ei au cheltuit o grămadă de bani pe meditaţiile pentru Politehnică, a fost un concurs de împrejurări total nefavorabil din punct de vedere financiar, ei au rămas descoperiţi total. Îmi iubesc părinţii enorm şi nu doar pentru asta. Îi iubesc pur şi simplu pentru că au avut un mare, mare aport la evoluţia mea, le datorez enorm. Eu am muncit la rândul meu, dar dacă ei nu m-ar fi susţinut şi nu ar fi fost alături de mine, probabil că nu aş fi fost astăzi aici. Soarta omului se poate decide într-o secundă. Eu am avut şansă.
Dedu din Forţele Patriotice
Revoluţia a fost salvarea deci.
Revoluţia a fost salvarea multora dintre noi. Mulţi români au rămas cu lucruri senzaţionale şi au uitat de asta, trăiesc printre noi şi sunt plini de lucruri. Ei se ştiu foarte bine. Când se uită în oglindă, măcar faţă de ei înşişi să recunoască: „Da, frate, am avut un noroc chior că a venit Revoluţia şi am rămas cu toate roabele în curte.
Cum v-a prins Revoluţia?
Am fost în stradă, am fost printre Forţele Patriotice, dar nu m-am dus să-mi iau certificat de revoluţionar, deşi aş fi putut, pentru că eu am fost acolo. „Am tras, domne după terorişti“, spun unii. Care terorişti? Dacă vedeam pe cineva îmbrăcat în negru, puteam să fabulez, să zic că avea combinezon şi era terorist. Nu! Au fost nişte dezinformări totale, nişte lucruri care s-au vrut să fie aşa şi nu altminteri şi unde s-a ajuns? La moarte de om! Au murit oameni degeaba. Am fost în stradă pe 22, 23 şi 24 decembrie. În momentul în care mi-am dat seama că mergi acolo şi mori absolut de pomană, că degeaba e prea puţin spus, pur şi simplu am realizat că nu avea sens. Eu puteam într-adevăr să fac parte dintre cei care s-au eliberat, eram tânăr, ce trăisem în ultimii zece ani? Trăisem nişte momente mult, mult sub limita decenţei umane, pentru că am fost marginalizat. Deşi am învăţat, nici măcar nu am fost lăsat să intru la o şcoală superioară. De fiecare dată am fost tăvălit, „ăsta nu!“. Eram îndreptăţit să particip la această Revoluţie şi să mă simt eliberat, să-mi creionez viitorul, aveam deja 22 de ani. Nu am putut, însă. Mi-am spus că nu are sens să-mi risc viaţa degeaba.
De ce spuneţi că a fost degeaba?
A fost degeaba! Nu puteai să faci faţă gloanţelor trase cu mâinile goale. Şi pentru ce? Eu la staţia de control trebuia să controlez şi să găsesc arme. N-am găsit niciodată nici măcar un pistol de jucărie. La rândul meu, eram controlat când ajungeam la patru staţii mai încolo. Grupul de voluntari s-a implicat să fie linişte, dar noaptea şuierau gloanţele ca albinele. Cine trăgea? Cum să mai stai? Unde trebuia să fie puţină zâzanie, pac!, apărea o mitralieră, un zgomot, o dezinformare. „Uite acolo, la etajul 6, e unul îmbrăcat în negru, e în combinezon, clar e terorist!“ şi poate era o doamnă mai durdulie la bucătărie. Şi nu am mai ieşit în stradă.
Cum s-a simţit libertatea de după? Cât de repede s-au produs schimbările pentru dumneavoastră?
Eee, s-au schimbat greu... Dar s-au schimbat? În afară de faptul că suntem liberi şi putem să vorbim fără să ne fie teamă? Faptul că lucrăm în instituţii mass-media private înseamnă că s-au schimbat lucrurile major, şi totuşi am multe semne de întrebare. Nu sunt nostalgic, nu am cum, pentru că am avut talpa piciorului pusă pe gât. Singura chestie pe care o regret este faptul că nu mai sunt atât de mulţi copii. Atât de mulţi eram... era o frumuseţe. Astăzi mai vedem ceva? Mai vedem careuri în spatele blocurilor? Atât regret!
Cum a fost atmosfera în casă când aţi auzit că a murit Ceauşescu?
Nu am crezut! Cum să crezi? Tancurile erau afară, deja se masau forţele de ordine către centrul oraşului, voiau să iasă din garnizoane maşinile armatei, militarii, puneau tramvaie în faţa lor, se forţau barierele, adică era ca în filme. Iar la televizor erau dezinformări, „forţe care vor să destabilizeze România comunistă“. Era clar că e o gogoriţă, dar nu credeam că lucrurile vor fi atât de repede tranşate. În trei zile lucrurile s-au încheiat şi tot nu ne venea să credem. Mult timp nu ne-a venit să credem. A fost un alt fel de a percepe ieşirea din bloc. În sfârşit, plecam în străinătate fără să mă mai întrebe nimeni ce au fost părinţii mei sau dacă am simpatizanţi în Occident. Era o schimbare totală din acest punct de vedere.
„Comentam meciurile în autobuz şi auzeam călătorii: «Săracul de el, băiat tânăr»“
Înainte să ajungeţi în televiziune, aţi dat admitere la Politehnică.
Aici a fost singura inadvertenţă între mine şi tata, mama a fost mult mai înţelegătoare.
De ce ţinea aşa mult să mergeţi la Politehnică?
Voia el, avea ambiţia asta: să fiu inginer, tovarăşu’ inginer. Am avut multe discuţii, dar lucrurile s-au aşezat foarte repede odată cu momentul realizării că nu am nicio şansă să intru la facultate din cauza problemelor cu Sistemul. Am fost primul picat sub linie, nu mi s-a arătat lucrarea, deşi ştiam că scrisesem.
Şi ce aţi făcut?
Am continuat să fac sport, nu m-am oprit. Am ajuns la vârsta de seniori, am ratat două ediţii de Jocuri Olimpice, 1988 – Seul şi 1992 – Barcelona, ca în 1996 să ajung ca ziarist la Atlanta, deci a treia a fost cu noroc.
Cum de le-aţi ratat?
Înainte de prima am avut o accidentare gravă şi m-am refăcut foarte greu, am pierdut calificările, iar odată cu Revoluţia, s-au schimbat mentalităţile, am intrat la facultatea de Sport, care mi-a ocupat tot timpul, nu mai aveam timp liber deloc.
Nu v-aţi gândit niciodată să renunţaţi la facultate?
Mi-am dorit prea mult să fac facultatea, iubeam atât de mult ideea că voi fi profesor, încât nu m-am gândit nicio clipă să renunţ, dar am reuşit să le împletesc pe ambele.
Cum aţi ajuns în televiziune?
Pe stâlpii de la intrarea academiei de sport s-au lipit nişte hârtiuţe pe care scria:
„cursuri de televiziune“. Atât de simplu... puteai să ignori o foiţă lipită pe un stâlp şi să treci mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am avut curiozitatea, am citit, mi-am pus întrebări.
Şi cum de v-aţi dus la cursuri? Aţi mai cochetat înainte cu ideea unei cariere în TV?
Când eram mic devoram ziarul „Sportul“, avea patru pagini. Îmi luam ziarul de la tutungerie şi în autobuz, până la liceu, citeam tot, lăsam la sfârşit rubrica de fotbal, ca un copil căruia îi place foarte mult ceva din mijlocul prăjiturii, nu toată, dar o mănâncă pentru a ajunge la acel ceva. Deja eram măricel şi deja simţeam că am pierdut trenul în acea direcţie. Stăteam cu nasul în geam, autobuzele erau pline-ochi, se mergea cu uşa deschisă, şi îmi imaginam când vedeam câte un scor ce nebunie a fost în tribune şi pe teren şi atunci începeam să comentez meciul. Mă trezeam vorbind singur de se uitau călătorii la mine – „Săracul de el, băiat tânăr...“. Îmi plăcea mult de tot, luam numele fotbaliştilor şi comentam încet, dar uneori uitam şi mă exteriorizam. D-asta mi-a atras atenţia şi când am văzut anunţul. Au trecut 25 de ani de când am citit o foiţă lipită pe un stâlp.
Cum a fost prima transmisie live?
Groaznică! N-am să mi-o iert că am şters caseta cu înregistrarea, foarte rău îmi pare. Am citit o ştire care a durat 45 de secunde, dar aveam inima în gât. Se simţea că am emoţii, vorbeam sacadat, eram înnebunit, mi s-a părut că s-a prăbuşit cabina peste mine. Aia a fost prima dată când am vorbit în eter, când am realizat că mă aude cineva. Pe 4 decembrie 1995 m-au şi văzut, într-o zi de luni, atunci a fost prima emisie în direct a mea. Nu a fost la fel ca la radio, dar emoţii au existat şi atunci. Aveam 28 de ani. Eram măricel, dar ce conta.
Cum au reacţionat părinţii când v-au văzut la televizor?
Am momente din viaţă pe care mi le aduc aminte extrem de clar şi de limpede, dar sunt unele pe care nici nu le-am băgat în seamă. Chiar, ce întrebare! Nu-mi aduc aminte, doar că erau foarte mândri. Nu-mi aduc aminte nici eu cum am fost prima dată. În orice caz, nu m-au văzut de prima dată, nu aveam cablu atunci, ulterior ,
un prieten a tras cablu de la un bloc vecin direct prin balconul apartamentului nostru (râde). A durat ceva până am băgat cablu.
Cum a fost trecerea de la ştirile sportive la jurnal?
La început mi-a părut rău şi chiar am fost la un pas să renunţ, asta îmi aduc aminte foarte clar. Am vrut să plec şi să o fac cu uşi trântite, dar am zis că până la urmă, e bine să treci prin toate etapele. Mi-era şi teamă că nu o să mă descurc, că nu o să fie la fel. Să prezinţi ştirile înseamnă multă responsabilitate, trebuie să ai şi har pentru treaba asta, sunt multe care duc spre perfecţiune. Degeaba spui dacă te uiţi la om în casă şi el nu înţelege nimic din ce spui. E grav. Mie tocmai de asta mi-a fost teama, ca nu cumva să fiu perceput ca omul de la ştiri şi apoi să ajung să eşuez total, dar se pare că a fost o alegere bună.
Ce aţi învăţat din toată experienţa asta?
Se învaţă multe. Eu am fost o fire mai rebelă, greu de ţinut în frâu, televiziunea m-a domolit, m-a aşezat. În primul rând, trebuie să ai respect. Faţă de munca colegilor, care te ajută foarte mult, faţă de telespectator, faţă de informaţia pe care o oferi şi faţă de tine însuţi. Pe telespectator, când apasă butonul şi s-a aprins ecranul, trebuie să-l intereseze informaţia şi atunci informaţia trebuie să vină perfect, limpede, clară şi concisă. Am fost la spital şi am stat toată noaptea cu copilul, n-are nicio legătură, aş vrea să fac un împrumut să-mi cumpăr maşină cu mulţi cai putere, n-are nicio importanţă. Toate aceste lucruri rămân afară, când te-ai aşezat la pupitru pur şi simplu ar trebui să ţi se spele creierul de orice, nu trebuie să te intereseze nimic în afară de motivul pentru care eşti acolo. Nu e obligatoriu, dar dacă nu poţi, mai bine renunţi. Poate că pare o uşoară ipocrizie, dar eu zic că telespectatorul este un judecător fără de care nu am exista, el îţi arată cu adevărat ce ai făcut, ce ştii să faci, dacă meriţi şi dacă mai are sens să vii şi mâine. Să ne jucăm putem toţi. Toţi suntem mari fotbalişti, dar dăm goluri doar în spatele blocului, toţi suntem mari prezentatori, dar ne uităm în oglindă şi suntem în baia noastră proprie, toţi suntem politicieni, din nefericire stăm în Parlamentul României şi ne batem joc de cetăţeni. Trebuie să ai nişte atribute bine stabilite, altfel televiziunea te elimină rapid. Sunt foarte mulţi care au făcut televiziune, sunt foarte mulţi care cred că au făcut televiziune. Pentru mine, idolul în televiziune rămâne şi nimeni nu o să-l schimbe, domnul Cristian Ţopescu.
De ce?
El rămâne cel mai mare om din spatele ecranului pe care eu l-am admirat şi-l vor admira întotdeauna până când se încheie socoteala cu viaţa. Aşa l-am perceput, aşa l-am văzut, aşa mi-a intrat la inimă şi n-are cum să mai iasă. Poate şi pentru faptul că am deschis ochii fiind un iubitor de sport. Mi-e foarte greu să nu-l asociez cu tot ce e frumos în TV. Sigur că mai sunt şi alţi oameni pe care îi apreciez, dar el rămâne cel mai bun, asta e opinia mea şi nu mi-o poate schimba nimeni. ;
„Am câştigat titluri pentru Steaua, dar colegii mă şicanau că eram dinamovist“
Dar cum s-a născut pasiunea pentru sport?
Mi-a plăcut foarte mult fotbalul, mi-aş fi dorit din tot sufletul să joc fotbal şi să ajung mare, dovadă că-mi aduc aminte foarte multe meciuri de fotbal din anii ’70, când eram puştan. Dar pentru că stăteam la periferia oraşului şi eram departe de Ghencea, unde luase fiinţă Stadionul Steaua, de centru, unde era Dinamo, echipele reprezentative pentru Bucureşti, nu avea cine să meargă cu mine, aşa că am rămas la atletism. Acolo a fost începutul.
Aţi câştigat medalii la atletism.
Da, sunt campion naţional. La clubul Steaua am câştigat trei titluri de campion naţional, sunt chiar şi în Cartea de Aur a Stelei, există o carte foarte groasă şi undeva pe la pagina 100 şi ceva, jos, e trecut şi numele meu. Sunt mândru de chestia asta, de ce să nu recunosc. Sportul a fost o etapă în viaţa mea.
Spuneaţi că aţi fost la Steaua, dar eu ştiu că sunteţi dinamovist.
Pentru că întotdeauna viaţa noastră se loveşte de pereţii paradoxului.
Vă declaraţi simpatia pentru Dinamo?
Întotdeauna.
Bănuiesc că vă şicanau colegii pe tema asta.
Eram întotdeauna ţinta ironiilor: „Dar, du-te, mă, şi fă la Dinamo. De ce ai venit la noi?“. După ce am câştigat titlurile nu prea mai aveau ce să spună – „Du-te la Dinamo şi dă-le lor titlurile!“. Nu puteau! Am câştigat campionatele respective şi pe pieptul meu scria Steaua. Prin fapte le-am închis gura.
Ce relaţie mai aveţi azi cu fotbalul?
Relaţia cu fotbalul este doar prin fiul meu, genunchiul drept mă doare la menisc, cel stâng mă doare la ligmament, deci avem o relaţie pur platonică. Îmi place la fel de mult fotbalul, realizez că n-aş mai putea nici să dau două şuturi spre poartă. Băiatul meu joacă fotbal, el şi-a dorit mult. Acum e bine, cel puţin din punct de vedere fizic, arată foarte bine ca viitor fotbalist, să vedem cât de bine se va transpune treaba asta şi în practică. Trebuie să decidă singur dacă vrea să facă de performanţă, deocamdată e în Liga a IV-a, la 17 ani. Mă doare când merg la meciurile lui. Ce-aş face şi eu dacă aş mai putea... E greu.
Ce părere aveţi despre starea fotbalului?
E groaznic! E dezastru! Cum să ai un meniu bine pus la punct dacă îţi lipsesc ingredientele? Cum să faci o mâncare gustoasă fără sare şi mirodenii? Poţi să joci fotbal doar mimând, fără minge? Da, poţi să joci fotbal desculţ, într-un echipament mai puţin sofisticat, dar nu poţi să joci fotbal doar pe pile, pe relaţii, fără un antrenament adecvat, fără o medicaţie normală, fără o alimentaţie bine pusă la punct. Noi nu avem nici infrastructură, nu mai avem nimic, n-avem terenuri, antrenorii sunt şi ei săracii puşi în dificultate, în situaţii-limită. Uite în ce mizerie ne zbatem, cum să avem fotbal? Ici-colo mai răsare o floricică. Dar cum eram înainte? Eram pe buzele tuturor! Am rămas şi acum ne aducem aminte, avem nostalgii cu Nadia Comăneci, cu Hagi. În ultimii 27 de ani ce am avut în afară de ei? Am mai avut echipele de gimnastică, echipa de spadă. Bravo lor!
Şi pe Simona Halep.
Simona face parte din categoria sportivilor care au ajuns sus datorită lor. Ea s-a antrenat în spatele blocului şi a dat tencuiala jos de pe perete, nu a avut pe cineva din sistem care să o ajute să ajungă aici. Un copil care a muncit extraordinar şi care a mai avut şi şansă. Sunt copii talentaţi, dar ce să facă, unde să meargă dacă nu-i ajută nimeni? Nu mai avem nimic. Nu mai avem păduri. Pe cine interesează? Nu avem sănătate. Pe cine interesează? Nu avem educaţie. Pe cine interesează? Nu avem sport. Oare nu sunt trei sisteme groaznic de importante într-o societate? Sănătate, învăţământ, sport. Avem ridicări de sprâncene, umeri şi, ce-mi place mie cel mai mult, expresia: „asta e!“. Cum, nu e asta! Unde ne îndreptăm? Unde este respectul conducătorilor, autorităţilor vizavi de oamenii care plătesc impozite? Eu nu cred că există. Şi un lucru îl respecţi că e al tău. Dacă îţi baţi joc de o bicicletă tot timpul, excat când vrei să pedalezi şi să mergi la un concurs o să te lase şi vei muri de ciudă. De ce? Pentru că nu ţi-a păsat, ai ignorat total, au fost semnale, scârţâia, sărea lanţul...Mă aprind uneori, dar eu cred că nu greşesc. Aşa au trecut 27 de ani şi din nefericire vor mai trece mulţi ani, pe acelaşi calapod rămânem. Noi nu progresăm deloc... foarte, foarte puţin, ici-colo, floricele, aş vrea câmpii întregi de flori, ogoare pline. Aş vrea oamenii să radieze de fericire şi de sănătate, asta aş vrea!
Se încarcă comentariile...
