INTERVIU Maurice Munteanu, fashion editor: „«Bravo, ai stil!» e o emisiune educativă. Hai să nu mai fim ipocriţi“

Maurice Munteanu FOTO Kanal D

Maurice Munteanu (39 de ani), fashion editor al revistei „Elle România“ şi membrul juriului „Bravo, ai stil!“, a vorbit, într-un interviu pentru Adevărul, despre motivele pentru care iubitorii de modă ar trebui să urmărească show-ul de la Kanal D, dar şi cum a ajuns să lucreze pentru revista lui preferată, în urmă cu 15 ani.

Cu Maurice Munteanu, membru al juriului în emisiunea „Bravo, ai stil!“, m-am întâlnit în pauza de la filmări şi am stat de vorbă atât cât timpul ne-a îngăduit. Dar nu doar calitatea de „jurat“ e ceea ce-l recomandă. Fashion editor la revista Elle, pe Maurice l-am găsit aşa cum mă aşteptam: vesel, elegant şi sincer. A vorbit despre copilărie, discotecile din Bucureşti din vremea adolescenţei sale, mătuşa Nanette şi amintiri din „perioada de tristă amintire“. De la mamă, pe care o descrie ca fiind una dintre cele mai frumoase femei din Bucureşti şi cu care a avut o relaţie specială, a moştenit pasiunea pentru modă, teatru, filme şi cărţi. Romanul „Coline în soare“, de Constantin Mateescu, primit în dar de la mama lui, este unul dintre lucrurile pe care îl păzeşte cu sfinţenie. A descoperit gustul pentru modă şi prin filmele regizorului Alfred Hitchcock, fiind îndrăgostit de apariţiile actriţei Tippi Hedren, îmbrăcată într-un taior verde impecabil. A vrut să devină actor şi chiar a dat de trei ori admitere la Facultatea de Teatru. A terminat, în schimb, Dreptul şi Facultatea de Jurnalism. Crede, însă, că pentru a deveni un bun stilist sau un bun fashion editor nu studiile sunt prioritare, ci pasiunea, talentul, dedicarea şi seriozitatea. O adoră pe Prima Doamnă a Franţei, Brigitte Macron, îi place la nebunie Italia şi se descrie ca fiind un om normal, cu pasiuni normale. Speră să trăiască într-o Românie unde a dispărut discriminarea şi există o altă clasă politică. 

Adevărul: Cum a venit propunerea pentru „Bravo, ai stil“?

Maurice Munteanu: Propunerea pentru „Bravo, ai stil!“ a venit telefonic (glumă din emisiune – n.red.). Am fost contactat telefonic de o doamnă care mi-a propus acest proiect, apoi m-am întâlnit cu cei de la Kanal D şi am căzut de acord să facem împreună treaba asta, cum se întâmplă în mod firesc.

De ce l-au ales pe Maurice Munteanu pentru a fi membru al juriului?

Asta n-aş putea să vă spun eu, dar probabil că au considerat că mă potrivesc în acest format, că experienţa mea poate fi cumva benefică acestui show. Nu? De ce te-ai gândi la cineva dacă nu ai crede că se potriveşte pentru un show TV? Deşi a face televiziune e puţin diferit, pentru că sunt foarte mulţi oameni care au experienţă, dar care nu pot face TV, fie pentru că nu trec testul sticlei, fie pentru că nu au carismă, fie pentru că sunt timizi. Nu spun acum că sunt eu cel mai carismatic sau că dau cel mai bine pe sticlă, dar acumulând experienţă de un an, filmând aproape în fiecare zi, da, pot spune că am ajuns la această concluzie.

De ce ar trebui să se uite oamenii la această emisiune? 

În primul rând, ar trebui să se uite la această emisiune pentru că este educativă, este o emisiune care formează caractere. Eu nu sunt deloc de acord cu această zonă de hate (ură, comentarii negative - n.red.), care vine masiv din online, mă refer în special la ce înseamnă sau la ce percep ei ca zonă de „scandal“. Din punctul meu de vedere, la „Bravo, ai stil!“ nu se întâmplă „scandal“. Din fericire, comentariile pozitive sunt mult mai multe. Nu poţi face un reality-show dacă nu există acest factor de contră, factorul inedit, dacă fetele nu se iau şi la harţă de la un anumit punct încolo. Hai să nu ne mai ascundem în spatele unor false probleme şi să nu mai fim ipocriţi. Trebuie să recunoaştem că dacă ne uităm la un reality-show, mai cu seamă la unul în care apar 10-12 femei, este inevitabil să nu se ajungă aici. Dacă noi am vorbi pe un ton egal, dacă fetele ar veni spunând „bună ziua!“, azi ar prezenta o rochiţă, mâine ar prezenta o bluziţă şi noi le-am spune „Vai, ce frumoasă eşti!“ şi ar primi „bravo, ai stil“ sau nu, nu s-ar mai uita nimeni. E o ipocrizie să nu recunoaştem că e nevoie şi de patos, de o chestiune care să te ţină activ. Dar lăsând la o parte lucrurile astea, mi se pare o emisiune educativă pentru că poţi învăţa realmente lucruri despre modă, despre styling şi nu numai. Şi atunci sigur că nu ai cum să nu te auiţi, având în vedere că e singura emisiune care tratează chestiunea asta în spaţiul TV de la noi.

Va exista, totuşi, şi o ediţie ce va avea concurenţi bărbaţi? Foarte mulţi fani ai acestei emisiuni îşi pun această întrebare.

M-au întrebat şi pe mine mulţi bărbaţi chestia asta. Nu ştiu ce să răspund încă. Dar e destul de complicat pentru că în cazul bărbaţilor am epuiza destul de repede zona stilistică. Nu e o plajă atât de largă ca la femei. Putem aborda zona sport, zona casual, street-style şi business, dar cam aici ne-am opri. Adică mă gândesc totuşi câte luni poţi învârti două costume, două sacouri, trei cămăşi şi doi jeanşi astfel încât să asiguri şi un factor dinamic. Să nu uităm că e vorba de un show de televiziune, în primul rând. Dar acest lucru rămâne la decizia producătorilor. 

Ce calităţi ar trebui să aibă concurenta model pentru „Bravo, ai stil?“

Păi uite, o să mă gândesc în primul rând la ce înseamnă o tânără actriţă, la o actriţă debutantă, la o studentă la actorie, dacă vrei. Să fie un fel de tablă goală din punct de vedere al emoţiilor cu care intră în show, să aibă această abilitate incredibilă de a croşeta pe parcurs şi emoţii, şi styling-uri, şi păreri, şi tot ce înseamnă, practic, pachetul ăsta „perfect“ care te poate propulsa într-un personaj dezirabil pentru ce înseamnă sticlă, pentru ce înseamnă televiziune. Asta nu înseamnă că trebuie să fie „goală“, nu mă înţelege greşit, să fie doar neatinsă de aceste lucruri. Să crească pe parcurs, să crească odată cu emisiunea. Asta a făcut, de exemplu, în sezonul doi, concurenta Adela Tecuceanu. O concurentă la care eu am ţinut şi ţin foarte tare, o fată şi o femeie cu zvâc, cu nerv, care a intrat într-un fel în emisiune şi care pe la jumătatea ei „năucise“ foarte mulţi oameni cu zona de styling pe care o propunea. Lăsând la o parte faptul că era şi o persoană articulată. Mă refer în primul rând la ce înseamnă estetica concursului.

Membrii juriului „Bravo, ai stil!“, alături de Ilinca Vandici, prezentatoarea emisiunii FOTO Kanal D

Puţină lume ştie că numele tău din buletin este Marius Munteanu. De ce Maurice?

Pentru că aşa mi-a spus bunicul meu prima oară la vreo patru-cinci ani şi aşa mi-a rămas numele. După care, în şcoala generală, un profesor de matematică mi-a făcut cadou un disc cu Maurice Chevalier (actor francez şi cântăreţ de muzică de cabaret – n.r.). A considerat că mi se potriveşte. M-a uimit şi pe mine gestul lui, am apreciat foarte tare şi de atunci absolut toată lumea mi-a spus Maurice. Nu este un truc, nu este o găselniţă, aşa s-a întâmplat. Nu e nicio filosofie sau strategie în spatele acestui prenume.

Te-ai născut în Bucureşti. Cum a fost copilăria ta? Cum era copilul Maurice Munteanu?

Copilăria mea a fost destul de atipică, în sensul în care am crescut în comunism, sunt născut în ’78, şi am avut parte de o familie foarte OK, care m-a ferit destul de mult de ce a însemnat „perioada de tristă amintire“. Am fost un copil fericit pentru că provin dintr-o familie care mi-a asigurat întotdeauna absolut tot ce am avut nevoie. Îmi aduc aminte de nişte vacanţe superbe, de nişte petreceri superbe în casă. Ai mei erau nişte oameni care ieşeau foarte mult, cărora le plăcea să petreacă, să se întâlnească cu prieteni, călătoream destul de mult şi atunci, sigur că da, am avut o copilărie cât se poate de OK. Din păcate, am prieteni care au trecut prin chestiuni destul de triste în perioada aceea, eu am fost ferit de treaba aceasta şi aici trebuie să le mulţumesc părinţilor mei.

Maurice Munteanu, la vârsta de patru ani FOTO Instagram

Care e cea mai frumoasă amintire din copilărie?

Mama a lucrat ani de zile la Comitetul Central, după care la Ministerul de Externe. Ţin minte, în mod special, ţinutele de seară ale mamei mele. Cred că ăsta a fost şi primul meu contact cu moda, prin ea a avut loc treaba asta. Tot ea m-a făcut să mă şi îndrăgostesc de literatură, de cinema şi de teatru în egală măsură. Asta este, cred, cea mai puternică amintire. Mama a fost una dintre cele mai frumoase femei din Bucureşti, iar chestia asta era vizibilă pentru oricine, a fost o femeie extrem de curtată de bărbaţi foarte puternici, în general. O femeie foarte frumoasă, foarte sensibilă, foarte caldă.

Maurice Munteanu, alături de mama sa FOTO Instagram

Ce relaţie aveai cu bunicii? Povesteai la un moment dat despre mătuşa Nanette, sora bunicii tale, cu care obişnuiai să petreci foarte mult timp.

În primul rând, bunica nu avea nume de bunică. O chema Alexandra şi ăsta nu mi se părea un nume de bunică şi toată copilăria mea am fost fascinat că aveam o bunică pe care o chema Alexandra. Sora ei, mătuşa mea Nanette, era complet diferită: bunică-mea, de exemplu, nu se vopsea, iar mătuşa era roşie în cap ca focul. Bunica nu folosea ojă, Nanette avea unghii roşii enorme. Bunica Alexandra nu fuma, Nanette consuma vreo trei pachete de ţigări pe zi. Bunica Alexandra nu consuma alcool, mătuşa Nanette începea cu whisky-ul de pe la ora patru după-amiaza şi juca cărţi. Erau complet diferite, dar se iubeau foarte tare. Mătuşa Nanette a avut vreo opt sau nouă soţi, bunica unul singur. Complet diferite, dar cumva la fel, până la urmă. Asta conta, comunicarea dintre ele.

La şcoală îţi plăcea? Erai un elev silitor?

Da, eram un elev silitor, dar, din păcate, nu eram deloc interesat de matematică. Mi-am pierdut interesul pentru matematică în momentul în care am învăţat tabla înmulţirii în vreo şase minute. Şi pe vremea mea, nu ştiu cum e acum, erau numerotate de la A la B, C, D clasele în care erau cei mai buni elevi. Am fost mereu la A, deşi au încercat să mă mute la B, se dorea chestia asta. Profesoara de matematică şi-ar fi dorit să mă mute, dar n-avea cum, pentru că aveam mediile foarte mari şi nu putea să treacă de treaba asta.

O materie preferată aveai?

Da. Limba Română mi-a plăcut foarte mult. Mergeam la olimpiade, chestiile clasice de generală şi liceu. Mi-a plăcut foarte mult literatura. Şi-mi aduc aminte de profesoara mea de literatură din liceu, Adriana Iliescu (cea care a devenit cunoscută ca fiind cea mai bătrână mamă din România - n.r.) care era un dascăl senzaţional şi un om care chiar reuşea să te facă să te îndrăgosteşti de materia sa. Pentru mine asta înseamnă un profesor OK şi foarte bine conturat. Nu trebuie să-ţi fie frică să mergi la şcoală, nu trebuie să-ţi faci probleme că ai teză, ai lucrare, n-ai învăţat, etc. Contează foarte mult cum e profesorul în sine şi din păcate am întâlnit extrem de rar acest tip de profesor în România. O salut cu această ocazie.

Ce cărţi preferate ai?

Mi-e foarte greu să mă concentrez la un răspuns simplu. Dar dacă ar fi să vorbesc despre cartea copilăriei mele, am să-ţi spun că am crescut şi m-a impresionat foarte tare Ionel Teodoreanu cu „La Medeleni“ şi asta pentru că a existat Olguţa acolo, personajul meu preferat din literatura română. Îmi place foarte mult Anne Garréta, o scriitoare contemporană franceză, îl ador pe Dostoievski, îmi place foarte mult Cehov, îmi place Paul Auster, Martin Valser, îmi plac nemţii, dar şi americanii, dar şi francezii, dar şi ruşii foarte mult. Mi-e foarte greu să mă limitez la o singură zonă.

Adolescenţa cum ţi-ai petrecut-o? Aveai o gaşcă de prieteni?

Ieşeam foarte mult, niciodată nu mi s-a impus să nu ies, părinţii mei nu m-au controlat niciodată din acest punct de vedere. Aveam un grup de prieteni bine închegat şi ieşeam foarte mult în perioada aia. Am început să ies de pe la 13-14 ani şi totuşi sunt OK, mă consider norocos pentru că, neinterzicându-mi-se treaba asta, mi-am trăit adolescenţa firesc, pe ringul de dans, acolo unde se poate trăi într-o Capitală, în Bucureştiul de atunci, şi mi-am dat seama în timp util că trebuie să te îndrepţi către altceva, la un moment dat. Şi-i sfătuiesc pe părinţi, cu ocazia asta, să-i lase pe copii să-şi trăiască vârsta, pentru că una e să ieşi la 14-15 ani să vezi ce înseamnă şi alta e să te simţi frustrat, să fii extrem de controlat şi să erupi aşa într-o chestie anacronică pe la vreo 40 de ani. Se întâmplă asta şi e de preferat să-ţi trăieşti adolescenţa, iar fiecare vârstă să vină la pachet cu experienţele şi cu greşelile sale. E mult mai bine aşa decât să se întâmple mai târziu.

Maurice Munteanu, la 18 ani FOTO Instagram 

Care erau locurile tale preferate de ieşit în Bucureşti, în acea perioadă?

Păi am început să ies în Club A şi îmi plăcea foarte tare, ieşeam foarte mult şi la Martin. Pe la 15-16 ani am început să merg masiv la Vox, care era cea mai mişto discotecă la ora aceea din Bucureşti. La scurt timp după aceea, a apărut clubul meu preferat ever (dintotdeauna - n.r.), Clubul Web, care din păcate s-a închis. Acolo am întâlnit cei mai mişto oameni, am ascultat cea mai mişto muzică, am legat prietenii care durează până în acest moment şi simt o nostalgie atunci când vine vorba de Web. A fost locul meu preferat din Bucureşti.

Cuceritor erai? Cum era viaţa amoroasă la acea vârstă?

Da, dar nu mă interesa foarte tare treaba asta. Intram în tot felul de scenete din astea sentimentale, dar nimic care să contureze un profil de genul ăsta pentru că nu mi-am bătut capul niciodată cu asta. Dacă mi-a plăcut cineva, mi-a plăcut şi cu asta basta. Am acţionat în consecinţă. Dacă mă întrebi de prima dragoste, ţin minte şi acum numărul de telefon: 23131 mai departe nu mai spun. Liceul Caragiale, Perla Dorobanţi şi aş prefera să mă opresc aici (râde).

În perioada Revoluţiei aveai 11 ani. Ai vreo amintire din acele momente?

Nu numai că eram în Bucureşti, mama în perioada aceea era în birou, în clădirea CC-ului pentru că acolo lucra şi a trecut prin clipe de coşmar în acel moment, pentru că risca să fie omorâtă. Da, a fost o perioadă cruntă din punctul acesta de vedere, mai cu seamă că ea nu avea nicio legătură directă, era doar un om care-şi făcea treaba, îşi făcea meseria. Nu-mi aduc aminte mare lucru pentru că, repet, ai mei au avut grijă întotdeauna să mă ferească de treburile astea. Am aşa flash-uri cu zgomot de arme şi cam atât. Prefer să nu mă gândesc foarte tare la ce s-a întâmplat atunci.

Când anume ţi-ai dat seama mai exact că vrei să activezi în domeniul modei?

Când eram foarte mic. Spuneam că mă uitam la mama care era pasionată de ţinutele pentru seară, avea o colecţie impresionantă de rochii de seară. Îmi aduc aminte de un revelion în care purta o rochie verde smarald, cu spatele complet gol. Se dăduse jos din maşină, îşi uitase haina pe bancheta din spate şi îmi aduc aminte că a traversat strada să-şi ia haina şi am aşa imaginea ei traversând strada în rochie de seară în timp ce ningea ca în basme. Totul era foarte calm, mama mirosea foarte tare a L’air du Temp şi asta este o imagine care mi-a rămas extrem de bine întimpărită în memorie. După care m-am îndrăgostit de modă şi prin filmele lui Hitchcok, un regizor pe care l-am descoperit când eram foarte mic, tot cu mama, şi îmi aduc aminte de personajele lui foarte bine conturate estetic, stilistic. Mă refer în principal la Tippi Hedren şi este imaginea ei de la începutul filmului „Păsările“, în momentul în care traversează intersecţia din San Francisco, ca să cumpere o pereche de love birds, îmbrăcată într-un taior şi cu o coafură impecabile, cu o prezenţă incredibilă. Cred că ăsta este numărul doi apropo de pasiunea mea pentru modă.

Cum ai ajuns să lucrezi pentru revista Elle?

Am sunat-o pe Izabela Coman, era fashion editor la Elle în vremea respectivă, şi i-am spus, deşi nu o cunoşteam, că vreau să lucrez acolo. Ea a început să râdă la telefon şi a zis că-i place abordarea, că n-a mai sunat-o nimeni niciodată să-i spună chestia asta. M-a sunat înapoi peste vreo două zile şi m-a chemat la ea la birou. Mi-a dat pe loc un test. M-a rugat să scriu un articol despre genţi. Eu am întrebat: «OK, cum adică un articol despre genţi? Despre genţi la modul general? Despre genţi în ce fel?» şi mi-a zis: «Nu-ţi spun nimic, doar scrie un articol despre genţi» Şi eu am scris atunci pe loc un articol despre genţi care i-a plăcut foarte mult. Era joi, iar luni am început să lucrez la Elle. M-au angajat pe loc. Au trecut 15 ani de atunci.

Erai fan al acestei reviste, de ce Elle?

Bineînţeles. Primeam foarte multe reviste „Elle“ de la verişoarele mele care locuiau în Franţa, la Paris, pe atunci. Iar de când a apărut în România, am început s-o cumpăr şi era revista mea preferată. De fapt, singura revistă care a făcut performanţă în România. Mai cu seamă că a trecut cumva prin toate perioadele, prin toate epocile. Era foarte greu să faci modă atunci, era foarte greu să faci styling atunci. Gândeşte-te că erau două magazine mari şi late. Nu se întâmpla ca acum: nu exista acces la birouri de presă, nu existau atâţia designeri ca acum, nu existau magazine, nu exista nimic practic. Tu trebuia să faci faţă, să faci performanţă cu două buticuţe, două magazine, Stefanel şi Max Mara, şi cam atât.

Dacă azi ar suna cineva la redacţie şi ar spune acelaşi lucru, s-ar mai putea face angajări prin această abordare?

Sigur că da, noi tot timpul am fost deschişi în sensul acesta. Noi suntem prima revistă din România care a deschis sistemul de internship-uri şi care le permite celor interesaţi de modă şi de jurnalism, dar şi de ce înseamnă presă glossy să vină să înveţe, să înţeleagă cum se întâmplă lucrurile. Din păcate, căci şi asta este o problemă şi mă refer aici la noua generaţie, foarte puţini reuşesc să arate coerenţă, foarte puţini reuşesc să fie serioşi, pentru că planează misterul ăsta conform căruia a lucra pentru o revistă glossy e similar cu a purta pantofi Prada, a merge la petreceri glam, a bea dry martini şi a te fâţâi de la o mondenitate către o altă mondenitate. Nu este adevărat, este vorba de foarte multă muncă, muncă fizică dacă vrei, pentru că trebuie să cari haine, să organizezi, să fii un bun manager, organizator, producător. Pentru că noi la şedinţele foto facem tot, eu nu am o echipă de producţie. La un shooting trebuie să faci absolut tot. Lăsând la o parte acest lucru, a intervenit şi chestiunea online-ului, deci practic nu trebuie doar să fii stilist, trebuie să faci foarte multe alte lucruri în paralel: trebuie să ştii să scrii, să faci styling, să organizezi.

Maurice Munteanu, alături de Domnica Mărgescu (dreapta) şi Cristina Crăciun (stânga), de la Revista Elle FOTO Facebook

Şi totuşi, ţi-ai dorit să fii actor iniţial. Ai dat admitere la Teatru.

Da, de trei ori chiar. A fost destul de tristă admiterea. Am amintiri destul de triste, aş prefera să nu vorbesc foarte mult despre asta. Din păcate, pentru mine a fost destul de traumatizantă experienţa, pentru că îmi aduc aminte de nişte interviuri care s-au întâmplat după probele eliminatorii. Am fost întrebat dacă am prietenă...Eu am spus că nu, nu am prietenă, pentru că în perioada aia chiar nu aveam, şi mi s-a atras atenţia că asta este o problemă foarte mare... dacă înţelegi unde vreau să bat. Chestia asta m-a scârbit înfiorător, nu am renunţat, am mai dat şi în anul următor şi am aflat de la o asistentă că decanul de atunci a spus în faţa tuturor „câte zile voi avea, el nu va intra în şcoala aia“. Şi atunci sigur că rămâi cu o frustrare. Eram mult prea mic, nu eram copt, nu eram pregătit să lupt cu aceste hiene sinistre. 

Mergi la teatru?

Nu mai merg pentru că nu prea îmi mai place ce se întâmplă şi nici timpul nu-mi permite să ajung, din păcate.. Am prieteni care fac teatru în continuare, nu-mi place să generalizez, dar ultimele spectacole pe care le-am văzut m-au dezamăgit destul de tare şi prefer să rămân cu amintirea unor spectacole senzaţionale, pe care să le închid într-o casetă, dacă vrei. Ultimul spectacol la care am plâns şi pe care l-am văzut acum foarte mulţi ani a fost la Bulandra, e vorba de „Unchiul Vanea“, în regia lui Kordonsky, un spectacol senzaţional. Din punctul meu de vedere, nu se poate face comparaţie între acest spectacol şi un altul sau cu ce am văzut eu ulterior, aşa că vreau să păstrez amintirile astea.

Ce ai făcut după ce ai picat admiterea la teatru şi pentru a treia oară? Ştiu că ai terminat Jurnalismul.

Am terminat mai întâi Dreptul, după care am dat la Jurnalism. Nu mi-am dat licenţa la Drept însă, pentru că nu m-a interesat cu adevărat niciodată. Tata şi-a dorit foarte mult asta, chestia clasică, destul de tâmpă până la urmă, de copil care ascultă sau nu o direcţie nu neapărat impusă, dar indusă. Nu m-a pasionat niciodată Dreptul, nu mă regăsesc în asta deloc, deci e pur şi simplu o sincopă în parcursul meu profesional.

Ce îl inspiră pe Maurice Munteanu? 

Nu ştiu, mă inspiră anotimpurile, de exemplu, îmi place toamna foarte mult, luna noiembrie cel mai mult. Îmi place ploaia, mă inspiră parfumurile, mă inspiră prietenii mei, nu-mi vine în minte acum un nume care să mă fi inspirat în mod particular. Sigur că sunt foarte mulţi oameni care îmi plac. Sunt foarte mulţi oameni pe care i-am întâlnit şi întâlnirea aceea a lăsat în mine o emoţie, o chestie fluidă de care îmi aduc aminte după ani şi ani. Uite, una dintre persoanele care m-au impresionat în mod deosebit şi pe care am avut onoarea şi plăcerea să o întâlnesc a fost poeta şi traducătoarea Nora Iuga, la care mă gândesc de foarte multe ori cu mare plăcere.

Maurice Munteanu şi Nora Iuga FOTO Facebook

Ce îl face fericit pe Maurice Munteanu?

Nu prea cred în fericire. Cred în echilibru, dar nici echilibrul nu are cum să fie sută la sută, pentru că altfel ar deveni plictisitor. Cred foarte tare în momentele de care reuşeşti să te bucuri de absolut tot ceea ce ai. Pentru că nu mai ştim să ne bucurăm şi nu mai suntem recunoscători pentru aproape nimic, deşi ar trebui să fim. Am citit un interviu cutremurător zilele trecute, pe Facebook, cu una dintre persoanele care au supravieţuit incendiului din Colectiv, o chestie care m-a cutremurat, care m-a izbit de toţi pereţii. Mi-am dat seama că orice altă problemă pe care aş fi ridicat-o eu în ziua aia, ieri, azi, mâine, devine pur şi simplu stupidă. Mă întorceam acum 11 ani de la mare, fusesem de 1 Mai cu nişte prieteni, şi am avut un accident de maşină, puteam să murim toţi. OK, n-am murit, dar cel mai bun prieten al meu, un medic excepţional, pe vremea aceea avea 23 de ani, a rămas paralizat pe viaţă. E în scaun de rotile de 11 ani şi gândeşte-te că este singura persoană pe care o cunosc şi care nu se vaită niciodată de nimic, care-şi face meseria, care munceşte 14 ore pe zi în scaun cu rotile, care se loveşte de un sistem complet defect în România, din punctul ăsta de vedere şi nu numai, care nu găseşte loc de parcare, care nu poate intra în instituţii. Vreau să aduc la cunoştinţă că la Facultatea de Medicină nu există rampă pentru persoanele cu handicap, în 2017, deşi există o lege în acest sens, da? Băiatul acesta nu s-a văitat, însă, în 11 ani nici măcar că-l doare capul, nici măcar că are o migrenă. Asta înseamnă pentru mine echilibru, asta înseamnă pentru mine fericire. Atât, restul sunt detalii.

Ai fost şi la proteste, iarna trecută, în Piaţa Victoriei.

Am fost şi la proteste până în momentul în care mi-am dat seama că mai bine beau o cafea cu nişte prieteni. Aş prefera, însă, să nu comentez.

Ce-ţi place să faci în timpul liber? Ce hobby-uri ai sau tabieturi ai?

Îmi place să fumez, uite, deşi n-ar trebui să spun asta pentru că nu încurajez fumatul, dar uite că mie îmi place să o fac. Fuma şi tata, fuma şi mătuşa Nanette, se fuma foarte mult în familie. Nu e o chestie cu care să mă mândresc neapărat, dar asta e realitatea, îmi place realmente să fumez. Îmi place foarte mult şi vinul roşu. Şi-mi mai place foarte mult Italia. La nebunie.

Maurice Munteanu FOTO Instagram 

Am auzit o povestioară conform căreia canapeaua din sufrageria ta se numeşte „Doamna Popescu“. Ne poţi spune care e povestea ei?

De unde ai auzit tu povestea asta? (râde). Da, aşa este, dar am schimbat-o între timp. Era o canapea superbă, gri, foarte confortabilă, pe care o prietenă, Veronica, o botezase Doamna Popescu. Doamna Popescu era vecina noastră de la trei, fosta adresă la care am stat eu, acolo m-am şi născut, o femeie senzaţională, care locuieşte în Franţa acum. Era foarte comodă canapeaua respectivă, foarte caldă, foarte primitoare, ca şi Doamna Popescu, iar Veronica a botezat-o astfel. Din păcate, am schimbat-o pe Doamna Popescu cu o canapea mai băieţistică, din piele bleu marin, am simţit eu nevoia unei schimbări. Şi nu, n-are niciun nume, e doar canapeaua băieţistică.

Cum te-ai defini?

Ca un om normal, cu pasiuni normale, căruia îi plac chestiuni normale, repet, îmi place să beau vin roşu, să mă întâlnesc cu prietenii, să călătoresc. Nu fac asta foarte des, însă, pentru că din păcate am o fobie cumplită de zborul cu avionul. Am reînceput în vară să mă urc în avion. După accidentul acela de maşină am rămas cu atacuri de panică şi călătoria cu avionul nu e sigură sută la sută, dar va trebui s-o rezolv şi pe asta, pentru că altfel n-aş mai putea ajunge în anumite locuri.

Fanii „Bravo, ai stil“ consideră, de exemplu, că eşti o persoană cu umor. De altfel, te comporţi ca atare în cadrul show-ului şi ceri şi altora să fie la fel.

Îmi place să râd foarte mult, desigur. Îmi place să fac glume, da, se poate spune că sunt o persoană cu foarte mult umor. Mă amuză multe lucrur. Mă amuză căţeii, pisicile, tot felul de situaţii de viaţă şi-mi place să exploatez momentul.

Ce calităţi apreciezi în general la o femeie, dar şi la un bărbat?

Domnule, cel mai mult apreciez verticalitatea. Îmi plac foarte mult oamenii sinceri, care nu umblă cu scenarii. Am cunoscut suficient de mulţi indivizi care nu erau ceea ce păreau a fi, iar chestia asta a reprezentat o dezamăgire pentru mine, până la un punct, în care am înţeles eu cum funcţionează lucrurile. De asta prefer oamenii oneşti, care pot părea şi duri la o adică, care pot părea abrupţi, pot părea rigizi din cauza acestei chestiuni, dar eu prefer varianta aceasta decât o mirosoneală utilă care nu duce nicăieri. Asta admir cel mai mult atât la o femeie, cât şi la un bărbat.

Maurice Munteanu FOTO Facebook

Care sunt lucrurile la care ţii foarte mult şi de care nu te desparţi, de exemplu?

Ţin foarte mult la o carte pe care am primit-o de la mama când aveam 13 ani, e vorba de „Coline în soare“, romanul lui Constantin Mateescu, şi am păzit cartea aia, deşi am împrumutat-o multor prieteni pentru că nu prea se mai găseşte, şi a ajuns într-o stare destul de fragilă. Dar o păzesc foarte tare şi e ca un talisman pentru mine. Ţin foarte mult la un inel pe care îl port în fiecare zi şi mai ţin foarte foarte mult la un crucifix pe care l-am primit de la tata, când am împlinit 18 ani.

Spuneai mai devreme că-ţi place Italia foarte mult. Te-ai gândit să pleci definitiv din ţară?

Niciodată. Puteam să plec în Elveţia când eram mic, să mă trimită la liceu, după aceea puteam să plec în Franţa la facultate, dar n-am făcut asta niciodată, nu mi-am pus niciodată problema să plec din ţară, nu mă interesează, nu e pentru mine. Nu spun că e bine sau rău, aşa a fost să fie în cazul meu. Nu, nu m-a interesat niciodată să plec din România.

Şi totuşi, pare că ai o legătură specială cu Franţa. Călătoreşti cel mai des la Paris.

Am o legătură, într-adevăr, pentru că jumătate din familie locuieşte acolo, e vorba de mătuşa mea, verişoarele mele, naşa, sora tatălui meu. Mergând foarte des acolo, în fiecare an, de la o vârstă destul de fragedă, normal că s-a creat o legătură şi este primul oraş pe care l-am descoperit ca atare şi în care m-am simţit pur şi simplu ca acasă. Ţin minte că atunci când am ajuns în Paris pentru prima oară aveam nouă ani şi n-am avut niciun fel de reacţie, m-am simţit pur şi simplu ca acasă. Fără niciun fel de explicaţie. Nu m-am rătăcit niciodată în Paris, chiar atunci când eram mai mic şi mă plimbam singur prin tot oraşul. N-am folosit harta, n-am folosit nimic.

Îşi merită Bucureştiul denumirea de „Micul Paris?“

Nu. Pentru că vorbim de o categorie de oameni extrem de restrânsă, care beneficiau la momentul respectiv, dacă ne referim la perioada interbelică, de un anumit statut pe care nu-l meritau neapărat, adică nu era neapărat meritul lor, repet, nu înseamnă că emit o judecată de valoare, Doamne fereşte. E perioada mea preferată din istorie. Dar n-aş merge chiar până acolo. Mi se pare că, mai degrabă, în Bucureştiul acelei perioade se regăseau alte influenţe, nu neapărat cele franţuzeşti. Adică nu e suficient ca o mână de oameni să studieze la Paris, nu e suficient ca o mână de oameni să se îmbrace de la case de modă pariziene, nu e suficient ca o mână de oameni să facă un gen de vacanţe. Nu, pentru a vorbi de Bucureşti ca de „Micul Paris“, din punctul meu de vedere, era nevoie ca toţi cetăţenii oraşului sau un număr mult mai mare, un 60-65%, să fi trăit ca atare. Nu se întâmpla chestia asta, ci e un mit. Cine spune chestia asta se minte pe sine.

Spuneai la un moment dat că „în privinţa modei, în ţara noastră, lucrurile au mai evoluat, spre deosebire de numărul celor cărora le poţi spune profesionişti în modă“. Cum vezi lucrurile în prezent?

Lucrurile stau aşa cum stau, nu există o şcoală foarte bine formată în acest sens, mă refer la anumite meserii care au apărut recent, cum ar fi meseria de stilist sau meseria de fashion editor. Ce şcoală ar trebui să termini ca tu să faci meseria asta în România? Păi îţi spun eu: niciuna. Nu e suficient să termini Jurnalismul pentru că nu te învaţă neapărat să scrii, aşa cum nu e suficient să termini Actoria ca tu să devii un mare actor. Pentru că cei mai mari scriitori nu au terminat Litere, cei mai mari actori nu au terminat Actorie şi aşa mai departe. Cei mai mari stilişti nu au nicio legătură cu şcolile de modă. Cei mai mari designeri habar n-au să deseneze. Să ne gândim la Jean Paul Gaultier, care este jumătate analfabet, dar cu toate astea a făcut istorie şi este un mega personaj. Nu are nicio legătură cu şcoala din punctul meu de vedere. Şcoala îşi pune într-adevăr amprenta mai cu seamă când vorbim de meseriile astea foarte tehnice, dacă ne referim la inginerie, arhitectură, medicină, ş.a. Pe ce înseamnă meseria mea, de exemplu, n-aş putea să spun «domnule, parcursul ar trebui să fie acesta, studiază asta, fă asta pentru că», ci e o chestiune pe care trebuie şi ai obligaţia să o dezvolţi personal. Să lucrezi foarte mult cu tine, pentru că altfel nu se poate. Sigur că poţi termina UNARTE sau poţi termina la Cluj UAD (Universitatea de Artă şi Design), dar nu cred că asta te face un foarte bun stilist, nu te face în niciun caz un foarte bun fashion editor. N-are nicio legătură.

Mi se pare revoltător ca în 2017 să condamni pe cineva pentru simplul motiv că are o altă orientare sexuală, mi se pare că trecem foarte uşor peste istorie, peste repere, peste modele.

Ţi s-a propus, la un moment dat chiar să predai un curs studenţilor de la UNARTE.

Da, tot timpul mi s-a propus chestia asta, de când sunt la Elle, şi chiar am mai avut două mici colaborări. Ne-am întâlnit cu copiii de acolo şi am vorbit liber despre această meserie şi mi s-a propus o colaborare în acest sens. E ceva la care aş putea să mă gândesc în viitor şi să dezvolt treaba asta. Nu m-am gândit foarte tare la modul cel mai serios pentru că, sincer, nu am nici foarte mult timp liber, dar e ceva ce mi-ar plăcea să fac, pentru că îmi place să lucrez cu tinerii şi cred că aş avea ceva de transmis. O să mă gândesc la asta.

Ţi-ai declarat recent admiraţia pentru stilul vestimentar al Primei Doamne a Franţei, Brigitte Macron. Cărei persoane din sfera politicului din România i-ai dat un „Bravo, ai stil!“?

Da, o ador pe Brigitte Macron. Dar mi-e foarte greu să răspund la întrebarea asta. Momentan, habar n-am.

Atunci, spune-mi, te rog, ce părere ai despre stilul adoptat de Carmen Iohannis?

Consider că acolo se poate cizela mult mai mult tabloul general, adică e loc de mult mai mult. Are un look foarte echilibrat şi foarte unitar, care poate fi îmbunătăţit, totuşi, fără prea mari eforturi. O analiză stilistică concretă n-aş putea să fac pentru că nu am urmărit multe apariţii ale Primei Doamne, doar de nişte fotografii pe care le-am comentat punctual pentru „Elle“ şi care, din păcate sau din fericire, habar n-am, erau fotografii care s-au analizat prin comparaţie. De exemplu, la vizita lui Macron în România era o imagine care le înfăţişa pe Carmen Iohannis şi pe Brigitte Macron una lângă cealaltă. Aşa că, desigur că, uitându-te la Brigitte Macron, fără niciun fel de supărare, nu ai cum să compari. 

Ce părere ai, în schimb, despre stilul vestimentar al Gabrielei Firea, primarul general al Capitalei? 

Din nou, nu pot face o analiză concretă, pentru că nu am urmărit prea multe apariţii, dar dacă e să mă refer la cele şapte-zece fotografii pe care le-am văzut cu doamna Firea, răspunsul este unul destul de sincer şi de sec: nu, nu-mi place stilul vestimentar al dânsei. Şi dacă ar fi să schimbe ceva, ei bine e foarte simplu, ar trebui să-şi schimbe stilul.

Ai afirmat, la un moment dat, că „speri să ajungi să trăieşti într-o Românie unde a dispărut discriminarea şi există o altă clasă politică“.  Cum crezi că ar trebui să fie combătută această discriminare de care vorbeai?

Păi, ar trebui să se schimbe în primul rând mentalitatea, dar asta este cel mai greu. Din păcate, lucrurile astea se întâmplă într-un ritm extrem, dar extrem de lent şi este valabil pentru orice societate, nu neapărat cea românească. Acest lucru s-a întâmplat şi la americani, s-a întâmplat şi la francezi, nu suntem noi singurii sau unicii de pe planetă care au trecut prin genul ăsta de transformări. Da, e vorba de mentalitate. Din fericire, noua generaţie, în care eu cred foarte tare de altfel, este mult mai pregătită să-şi asume, să lupte şi să renunţe la un gen de inhibiţii prosteşti, tâmpeşti până la urmă, nici măcar despre inhibiţii nu este vorba, este dreptul oricui de a trăi liber şi cam atât. Dar se pare că e nevoie de nişte ani pentru a se întâmpla schimbarea la care mă refer.

De asemenea, ţi-ai declarat şi susţinerea pentru comunitatea LGBT şi vreau să te întreb ce părere ai sau cum te poziţionezi faţă de discursul şi acţiunile organizaţiei Coaliţia Pentru Familie?

Mi se pare revoltător ca în 2017 să aduci în chestiune tipul acesta de problemă, mi se pare revoltător ca în 2017 să condamni pe cineva pentru simplul motiv că are o altă orientare sexuală, mi se pare că trecem foarte uşor peste istorie, peste repere, peste modele. Ar fi foarte multe de spus, dar prefer să spun doar atât: ce s-a întâmplat acolo este un act grotesc pur şi simplu. Şi foarte periculos, în egală măsură. Şi sper ca aceşti copii care acum au 14, 16, 20 de ani să trăiască într-o Românie liberă. Chiar sper chestia asta şi sunt convins că se va întâmpla. Fără Coaliţia Pentru Familie, evident.