INTERVIU Gianina Corondan: „Am fost un pionier rebel şi am simţit cea mai mare umilinţă la o coadă“

Gianina Corondan FOTO Antena 1

Prezentatoare radio şi TV, actriţă şi cântăreaţă, Gianina Corondan (47 de ani) ne-a vorbit despre oamenii care i-au insuflat stilul nonconformist, ne-a povestit ce sarcină a primit la Revoluţie, de ce are fobie de cozi şi cum a ajuns să lucreze în televiziune.

Gianina Corondan este o prezenţă atipică, o pată de culoare în lumea divertismentului românesc. Are o personalitate ieşită din tipare, este energică, jovială şi într-o continuă evoluţie. Doar câteva minute alături de ea sunt de ajuns pentru a râde cu gura până la urechi şi a te încărca de energie pozitivă. 

Gianina a avut o copilărie fericită în ciuda comunismului. A fost un pionier rebel, şi-a iubit atât de mult învăţătoarea încât îi ducea din puţinele banane pe care le primea după ore în şir la coadă. Tot la o coadă a învăţat ce înseamnă umilinţa, când şi-a dat seama că se bucura pentru ceva banal. 

Încă din copilărie i-a plăcut să exploreze şi să experimenteze mai multe domenii de activitate. Şi-a dorit să fie toate rolurile pe care le-a avut în jocurile copilăriei: omul de pe stradă, prietena din imediata apropiere care prezintă emisiuni, cântă, se joacă, te amuză, se costumează, se deghizează şi care se întreabă. A vrut să fie şi prinţesă, vânzătoare la bold, pilot, ciurdar, brutar şi taxatoare de bilete. Îşi aminteşte cu drag de vacanţele de la bunici din satul Lompirt, dintr-o zonă minieră. 

Viaţa a purtat-o în muzică şi teatru, dar nu i-a luat mult până să îşi dea seama că locul ei este în televiziune. Cel puţin deocamdată. În prezent face parte din echipa show-ului de succes „Te cunosc de undeva!“, difuzat sâmbătă de Antena 1, şi a reuşit să-şi transforme şi proiectul personal, „Vizită de lucru“, într-o emisiune ce va fi difuzată de TVR 1. 

Printre lucrurile care o deranjează şi o supără se regăsesc: nedreptatea faţă de reporteri, răutatea, megalomania, superioritatea şi sforăiala afişate fără merite, lipsa de toleranţă şi de răbdare, sedentarismul. Gianina spune că este cea mai fericită atunci când întâlneşte oameni zâmbitori, deschişi, constructivi şi creativi.

„Adevărul“: Eşti din Bucureşti. În ce cartier ai copilărit? 

Gianina Corondan: Ahh, foarte complicat. Ştiu că prima copilărie, „bebeluşeala“, a fost prin Ferentari şi a doua copilărie, 2-4 ani, prin Berceni, iar de la 5 ani am locuit în Militari. O fată de cartier.

Ce amintiri păstrezi din acele perioade?

Nu-mi amintesc de Ferentari, dar din ce mi-au mai spus ai mei, stăteam într-un apartament confort doi, măsuţele erau pliabile, se chinuiau ca în tren.

Şi copilăria în Berceni?

Îmi amintesc că ieşeam în faţa blocului şi scoteam câte un ţignal când cineva mă deranja sau când voiam să îmi aducă mama sandviş. Mama imediat mă recunoştea, aveam o voce tare stridentă, care pare că nu m-a părăsit nici până în ziua de azi. (Râde) Îmi făcusem o mică gaşcă. La grădiniţă mergeam de luni până sâmbătă. Spre deosebire de fratele meu, mie îmi plăcea foarte mult la grădiniţă. Noroc că eram în aceeaşi creşă, mă vedea pe mine şi se mai liniştea. În schimb, eu, dacă mama venea mai devreme de sâmbătă să mă ia, îmi foloseam iar ţignalul şi îi ţineam teorie.

Copilul Gianina Corondan FOTO Arhivă personală

Ce fel de copil erai?

Eram un copil foarte curios, un copil activ, destul de dinamic, nu îmi scăpa niciun copac, alergam şi inventam jocuri. Ne jucam cu prietenii noştri maghiari, că eram jumate-jumate în satul ăla în care a copilărit şi tata. Cel mai mult îmi amintesc de vacanţele de la bunici din satul Lompirt, dintr-o zonă minieră, comuna Sărmăşag. Acolo majoritatea lucra în mină. Bunicul era brutar în mină, venea cu nişte pâini grele cât juma’ de masă. Mergeam cu părinţii şi cu bunicii la muncile câmpului, dar ne şi lăsau să ne jucăm. Ne jucam „de-a nemţii şi românii“, „de-a ungurii şi românii“, „de-a românii şi atât“, „mâţă-n pârâu“, „la bold“ (la magazin), tot felul de jocuri în care erau mixate cuvintele. 

Tu ştii maghiară?

Ştiu câteva cuvinte uzuale în maghiară, deşi i-am rugat pe prietenii care erau maghiari să mă înveţe, dar ei ştiau atât de bine româneşte încât tot timpul ne traduceau. Bunicii ştiau perfect limba maghiară. Bunica ştia foarte bine, dar când o întreba o vecină ceva în maghiară, ea îi răspundea în română. Aşa sunt toţi ungurii pe acolo, ştiu româneşte. 

Cum te-ai înţeles cu şcoala?

La şcoală am avut o învăţătoare care era la prima promoţie a ei. Era tinerică, frumuşică. Atât de mult am iubit-o încât îi dădeam şi din bananele pe care cu greu le găseam la sfânta coadă de pe vremea comunismului. Deci îi dădeam din porţia de cinci banane pe care le luam: „Asta i-o duc tovarăşei învăţătoare“. 

Că tot ai amintit de comunism, cum ai resimţit acea perioadă?

Comunismul, la mine, s-a concretizat cu o copilărie fericită, exact cum îşi doreau comuniştii: „Copilărie fericită“ aclamau ei în versurile alea propagandistice. Dar noi chiar am avut o copilărie fericită, cu mers la ţară, cu urcat în copaci, vara şi iarna eram la bunici în Ardeal. În timpul şcolii aveam prietenii mei, ne jucam în faţa blocului, mă dădeam cu rotilele, aşa se numeau – rotile, nu role. Sigur că acum copiii au mult mai multe posibilităţi, dar şi timpul curgea altfel atunci? Dacă aveai nişte rotile, până nu se toceau nu le schimbai cu o placă sau cu o trotinetă mai fistichie.

Ai simţit şi anumite lipsuri?

Îmi dau seama şi mi-am dat seama chiar şi la momentul acela că îmi plăcea să stau la cozi pentru că socializam. Îmi plăcea uneori că erau nişte oameni mai interesanţi şi mai comentau, mai vociferau. Erau oamenii reali, erau foarte sinceri, adică răbufneau la cozi. Erau destul de supăraţi şi tracasaţi, iar limitările acelea şi obligativitatea de a sta la coadă, timpul pierdut îi făceau mai nervoşi, mai vorbăreţi. Discutau mai direct sau mai voalat. Toată lumea avea un cod nescris şi parcă vorbem aceeaşi limbă, parcă era o frăţie, o congregaţie a celor care ştiam mai mult decât se spunea. Mai presus de asta, sigur că era umilitor. Am simţit o dată cea mai mare umilinţă stând la coadă la ouă. Acel moment nu am să-l uit niciodată. 

Ce s-a întâmplat?

Eram toţi patru, eu, fratele, mama şi tata. Eram foarte bucuroşi pentru că tata se învoise de la muncă şi am putut să luăm maximul pe care putea să îl ia familia. La final, am plecat toţi triumfători, aveam o senzaţie de împlinire. Apoi, brusc, m-am gândit: Dar de ce sunt aşa de bucuroasă? Am luat doar nişte ouă. Nu e nimic spectaculos, nici vitejesc, nici curajos, nici nu ajutăm pe cineva, ne hrănim noi şi e ceva banal, iar pentru asta am stat ore întregi la coadă. Uneori coada nu era aşa simpatică. Adevărul e că de atunci am căpătat fobie de cozi. Nu pot să stau la coadă nici la aeroport, vorbesc cu cineva, mă mai duc în faţă, mai stau până în ultima clipă să mă strige la megafon.

Când erai mică ce îţi doreai să devii?

Mi-am dorit tot ce eram în jocurile copilăriei. Eram ba prinţi şi prinţese, eram vânzătoare la bold (la magazin), ne doream să fim şi piloţi, că mai voiam să zburăm de prin dud pe căpiţe, ciurdar (ciobanul care mană vacile), brutar ca bunicul, pentru că acolo mâncarea e desăvârşită. 

Şi ştii să faci ceva din ce îţi găteau bunicii tăi?

Ştiu să fac plăcintă cu cartofi, pancove (gogoşi) sau ciorigao (celebrele minciunele), mai ştiu supe, pătură - tăiţeii care se puneau în supa de pui care era foarte grasă şi gustoasă şi care aveau formă de romb. Eu mâncam supa şi lăsam tăiţeii la final. Chiar în ultimii ani de viaţă ai bunicii am mai întrebat-o reţete şi nu am fost atât de inteligentă încât să le notez. Mor de ciudă...

Am aflat dintr-un interviu că pe vremea copilăriei îţi doreai să fii şi taxatoare pe autobuz...

Şi asta, da. Când mergeam la Bucureşti se mai schimba peisajul, mergeam la grădiniţă cu autobuzul şi vedeam taxatoare. Colegul meu, cel mai bun prieten din grădiniţă, Cazacu, nu mai ştiu nimic de el, voia să se facă şofer şi nu puteam să mă fac la fel ca el, să ne călcăm pe bătături, iar eu voiam să fiu în preajma lui, aşa că eu îmi doream să fiu taxatoare, să le strig oamenilor „Hai veniţi, luaţi bilete“. Aşa era pe vremea aia şi mi se părea că era o autoritate destul de simpatică. În plus, eu şi Cazacu puteam fi prieteni până la capăt, până la capătul staţiei, numită grădiniţă (râde). Dar n-am mai ţinut legătura...

La Revoluţie aveai 18 ani. Ai ieşit în stradă?

Eram studentă deja. Intrasem la ASE şi ne-au pus să păzim arhiva, pe mine şi încă două colege. Bineînţeles că nu aveam arme, nu aveam nimic. Noi trebuia să păzim arhiva cu vorbe şi din înţelepciunea populară pe care o dobândisem până atunci. Dacă venea vreun „duşman“, trebuia să vorbim cu el, să îl mai cumpănim puţin, să-i zicem „E bine ce faci? Pisica care miaună nu zgârie“. Nişte vorbe de duh aşa.

Ce relaţie ai avut cu părinţii? 

Foarte bună, atât că mi se părea mie că serviciul lor mi-i fură prea mult. Tata era inginer şi stătea destul de mult plecat, mai ales că era şi în armată, iar mama a fost operator calculatoare. Era tot timpul prinsă acolo, făcea un fel de dactilografie, trebuia să treacă în calculator tot felul de date şi asta mi se părea mie de neînţeles. Mă întrebam mereu de ce trebuia să stea atât de mult la serviciu, dar a venit şi pensia şi i-am avut mai aproape.

Ai moştenit de la cineva din familie sau ţi s-a insuflat acest spirit liber, nonconformist, care te caracterizează? 

Măi, nu-mi dau seama. Mama avea o doză de nonconformism. Colegele ei de la serviciu îmi povesteau că le făcea să râdă pentru că dădea câte un răspuns la care nimeni nu se aştepta, dar altfel era în banca ei, îşi făcea treaba. Era destul de introvertită, diferită de mine, deci mai mult cred că semăn cu tata. Tatăl meu e destul de bonom, vesel şi jovial şi îi place societatea. Nu ştiu, şi din comportamentul lor preiei, şi de la şcoală, de la învăţătoarea tânără şi foarte firească, nu avea apucăturile şi cocoaşa obligativităţii, am fost lăsaţi cumva în voia noastră. Apoi am avut-o dirigintă pe doamna Despot, mama lui Adi Despot, profă de engleză super trendy, o minunăţie de femeie care ne-a făcut să fim mai deschişi. Profesorii care îţi plac şi care te inspiră şi au haz te şi influenţează. Păi diriginta, pe vremea lui Ceauşescu, se îmbrăca în culori ţipătoare - galben puternic, albastru, ţin minte nişte rochii ale ei cu multe culori -, mânca gumă de mestecat, ne lua în excursii, ne învăţa cuvintele cântecelor în engleză. Adică avea abordări aparte, nonconformiste şi văzând comportamentul ăsta care îţi place, fără să vrei ţi-l însuşeşti. Totuşi, insist că nu e chiar un nonconformism. Sunt crescută în epoca aia în care au fost impuse limite şi decenţă. Nonconformismul e ăla când te cerţi cu poliţia, ieşi în faţă şi zici nu ştiu ce trăznaie.

Care a fost cea mai mare nebunie pe care ai făcut-o în adolescenţă?

Eram pionier şi îmi dau seama că mă îmbrăcam aiurea. Te obligau să îţi pui centura şi nu înţelegeam de ce să îmi pun centura de pionier şi îmi puneam o altă curea sau îmi puneam ciorapi în dungi, că aveam eu nişte ciorapi în dungi care îmi plăceau foarte tare. Ciorapii cu dungi la costumul de pionier erau altceva. Sau nu îmi puneam bentiţa, că aveam părul scurt şi se mai ciufulea. Păream mai rebelă, eram un pionier rebel. Am făcut handbal şi după un an m-au retras, cică nu mai dădeam randament la şcoală. Am ajuns târziu acasă pentru că am fost la cofetărie şi am pierdut noţiunea timpului. Asta ar fi o nebunie, dar e ceva banal. Probabil am mai făcut eu nebunii, dar le-am lăsat deoparte, am păstrat numai ce iese în evidenţă.

FOTO Arhivă personală

Ştiu că ai absolvit Facultatea de Finanţe. Cum de ai ales acest domeniu?

Am terminat trei facultăţi: Finanţe, Credit şi Contabilitate, aşa se numea atunci. Diriga mă tot îndemna spre actorie, dar eu nici nu aveam reprezentarea a ce însemna să fii actriţă. Pentru mine actorii erau nişte zei, îi vedeam la televizor în spaţiul ăla mic, dar erau nişte oameni aleşi pe sprânceană, adică vorbeau o limbă română frumoasă, îţi curgea frumos în ureche. Mi se părea că e foarte greu să ajungi actor. Iar la modă atunci erau Politehnica şi ASE-ul. Nefiind aşa de strălucită la matematică şi la fizică, m-am îndreptat către latura umanistă. La Limbi Străine m-am mai gândit, dar ai mei ziceau că nu e de viitor să faci o astfel de facultate, la teatru nu se punea problema pentru că erau doar vreo două locuri, iar Jurnalism nu exista în acea epocă. Eu am vrut să fac liceul de desen, „Toniţa“, dar a fost aceeaşi discuţie: ieşi profesor de desen, hai să îţi alegi altceva. M-am dus la „Lazăr“ şi de acolo era obligatoriu să alegi ori Politehnica, ori ASE-ul. Şi am ales ASE-ul.

În afară de dirigintă, ce te-a mai împins spre actorie?

În paralel cu facultatea, am vrut să-mi aleg o extra-activitate. Şi m-am dus mai întâi în Song, un cor atipic, în care am stat doi ani, iar apoi m-am dus în Teatrul „Podul“ care era în Casa de Cultură a Studenţilor din Plevnei. Acolo m-am îndrăgostit de mentorii noştri. Unul dintre ei era Ioan Luchian Mihalea, un as al muzicii, foarte carismatic şi, iarăşi, nonconformist. El era dirijorul care se întorcea cu faţa la public şi cânta, iar apoi intra printre muzicieni şi ăia începeau să râdă şi se opreau din cântat.

Acolo l-am întâlnit şi pe Cătălin Naum, regizorul care scosese deja actori mari, îi şcolise pe Claudiu Bleonţ, pe Adrian Titieni, Ilinca Goia, Ana Ioana Macaria, Mişu Călin, Gheorghe Ifrim şi mulţi alţii. Eu am fost în generaţie cu Dragoş Bucur şi Andi Vasluianu.

Gianina Corondan FOTO Antena 1

Din ce ţi-ai câştigat primii bani şi ce ai făcut cu ei?

Pff, primii bani... Când eram în ASE am văzut un afiş cu o denumire interesantă de firmă, era pe la Romană, chiar aproape de facultate. Am fost referent debutant sau aşa ceva. 

Ce însemna asta? 

Să sortez chitanţe, facturi, extrase de cont şi să le pun în ordine cronologică. Era ca un fel de practică plătită. Banii i-am cheltuit pe blugi, pe haine mai comice, mai spectaculoase, găseam tot felul de mici buticuri din astea. Mergeam prin magherniţe prin Amzei şi de acolo îmi făceam cumpărături de genul ăsta. Ştiu sigur că i-am cheltuit pe nişte blugi brodaţi. Dar primii bani i-am luat din bursă, cu banii ăia nu ştu ce am făcut. Să ai bani pe mână... foarte târziu am aflat cum e.

Crezi că banii aduc fericirea?

Bineînţeles, aduc fericirea de a-ţi pune întrebări. Stai cu banii şi zici „Ce fac eu cu ei acum?“ (râde). E o fericire să nu ştii să te decizi. Glumesc. Unii zic că ajută, că altfel e să ai libertatea de a ajuta pe cineva care e în spital, o persoană dragă sau pe care ai cunoscut-o azi şi să nu te uiţi cât ar costa şi alta este să fii neputincios când un om este în nevoie. E drept şi că de multe ori când ai bani nu ajuţi. Ce să zic... Nu am o relaţie strânsă cu banii. Sunt genul care abia aşteaptă să îi împrăştie, să se bucure cât mai multă lume de ei. Nu am câştigat niciodată încât să nu îmi văd capul de ei sau să îi întorc cu lopata şi să văd unde să îi îngrop.

Tu eşti un om fericit?

Măi, sunt lucrurile care ne lovesc zi de zi şi nervozităţile cotidine, dar eu atunci când întâlnesc oameni sunt cea mai fericită: oameni care sunt zâmbitori, deschişi, constructivi, creativi. Nu mai spun cât mă inspiră artiştii, parcă îţi aduc un aer proaspăt în suflet.

Dar ceva ce te supără?

Sunt momente, dar, ca tot omul, încerci să le uiţi şi chiar le uiţi. Întotdeauna încerc să mă pun în pielea celuilalt. Spre exemplu, chestia asta mă deranjează - când abordez lumea pe stradă cu o întrebare sunt unii care se fac că nu mă aud. Mi se pare nedrept faţă de reporteri cum stau ei pe afară şi îngheaţă, mă deranjează genul ăsta de megalomanie, mă deranjează superioritatea şi sforăiala afişate fără merite. Genul ăsta de răutate mă irită, lipsa de toleranţă, oamenii care n-au răbdare, chiar dacă şi eu mă număr printre ei, dar în ultimul timp încerc să lucrez cu mine şi să mă corectez. Sedentarismul mă deranjează la mine, la toţi ai mei, la toată România, e o familie mai mare. Sunt prea puţini care fac sport cu adevărat. Faptul că societatea nu ne oferă prin educaţie toate lucrurile de care avem nevoie pentru un corp şi o minte sănătoase, adică să faci sport la şcoală, să înţelegi ce înseamnă spiritul de echipă, la ce îţi foloseşte o materie ca matematica. Lucrurile astea explicate omeneşte mi se pare că lipsesc. Şi autostrăzile mă deranjează.

Ce regret ai?

Regretul este că nu realizezi cât eşti de fericit în fiecare clipă. Nu realizezi că în momentul ăla eşti foarte bine şi nu trebuie să ai niciun fel de regrete sau să faci comparaţii. 

Dincolo de televiziune, cine eşti tu? Ce mai faci? 

Am făcut destul de multe în răstimpul ăsta, am exersat şi veleităţile de jurnalist, am fost la revista „Vip“, am făcut radio şi m-am jucat cu mai multe unelte ale meseriei. Şi actoria de multe ori devine jurnalism. Mă uitam că foarte mulţi cântăreţi sau actori au devenit entertaineri sau chiar fac interviuri. Oricum, e frumos că în ziua de azi totul e aşa, transformabil, iar noi suntem ca un telefon cu swipe la activ. Suntem telefoane inteligente. E drept că nu mai ţinem minte numere de telefon, dar avem alte capacităţi: ştim exact ce aplicaţie să folosim, unde se găseşte aia şi ce răspunsuri să dăm, dar ajutaţi. Nu mai înmagazinăm noi ca pe vremuri.

Ştiu că ai şi un blog... 

Da, mă mai exprim şi pe blog, mai scriu pentru o publicaţie din Canada, se numeşte „Pagini româneşti“. Cumva le traduc ce se întâmplă cu românii rămaşi acasă, ei fiind mereu conectataţi cu lumea de aici. E un român care s-a încăpăţânat să aibă publicaţie tipărită. Cum se întâmplă în ziua de azi, e o extravaganţă să ai revistă scrisă sau ziar când totul se citeşte pe net. Dar şi asta are un farmec: răsfoitul sau să iei cu tine ce s-a scris. 

Ştiu că ai şi un proiect cu vizite la diverse fabrici... 

Da, este un proiect pe care îl am de trei ani. S-a născut în perioada aia în care făceam fotoreportaje şi am şi filmat isprăvile. Atât de mult mi-a plăcut şi mi-a amintit şi de copilărie. Am fost la fabrici de pâine, la mentosane, la bombonelele C.I.P., mi-am retrăit copilăria. Am început să caut de lucru, să îmi caut menirea, să îmi caut valenţele. Poate nu sunt un aşa de bun jurnalist şi nici entertainer, poate sunt mai bun lutier sau făcător de instrumente muzicale sau cine ştie. Cu proiectul ăsta vreau să le pun în evidenţă, să mai văd ultimul pălărier, să mai văd ce înseamnă degorjor (o meserie în fabrica de vin spumant). Mi se pare foarte frumos să redăm românilor şi ideea că ei chiar muncesc cu folos, cu pricepere şi talent. Am întâlnit nişte adevărate modele de oameni. 

Gianina Corondan, „Vizita de lucru“ FOTO Arhivă personală

Cine te-a impresionat cel mai mult?

M-a impresionat un meşter din Cluj care lucra la Clujana, venise de la pensie. Era singurul care mai ştia să facă pantofi hand-made. Şi omul venea de plăcere chiar dacă era pensionar, iar oamenii erau super încântaţi că mai vine meşterul Iuliu pe acolo. El mi-a dat nişte noţiuni, m-a învăţat cum e cu branţul, cum se bat cuişoarele şi a făcut sub ochii mei nişte pantofi trăsnet cu toculeţ mic. Clujana este într-o situaţie în care sunt multe fabrici, sper să îşi revină. Mi-a mai plăcut la coşari în Reghin. Am fost să coşăresc. Există academie de coşari. Mircea Bălşoianu, pe care îl admir, i-a adunat pe toţi, au ligă de coşari şi se duc în Italia, fac schimb de experienţă cu coşarii din Italia sau cu cei din Rusia. Sigur că nu mai e coşarul de altădată, totul se face ca la doctor. Camera video intră direct pe coş şi, pac, vezi ce probleme sunt. Au şi costumul de sărbătoare care e cu joben, la patru ace. Am întrebat: „Dar funingine? Nu mă murdăresc şi eu de funingine?“ Am luat de pe acolo de pe undeva şi mi-am dat pe faţă, pentru că nu te mai poţi murdări. Şi multe, multe, orice fabrică are povestea ei.

Că tot ziceai de oameni care pleacă în străinătate. Tu ţi-ai dorit vreodată să pleci? 

Am vrut să plec şi nu s-a întâmplat. Eram la Pro TV şi am cerut scrisori de recomandare, dădeam examen pentru o bursă Fulbright. Aveam două prietene şi ne jurasem una alteia că vom trece şi prin experienţa asta. Ele au plecat din ţară, iar eu am mai rămas puţin. Nici nu am avut aşa tragere de inimă să completez scrisoarea aia de intenţie. Plus că începusem şi tămbălăul cu televiziunea şi era mult mai palpitant şi interesant. 

Cum ţi-ai început cariera în televiziune?

Tot printr-o întâmplare. Tot datorită „Podului“. Noi ajutam cu echipajul nostru de actori pe la Festivalul Bucureştilor, făceam atmosferă îmbrăcaţi de epocă. La Andrei Şerban la Operă am cunoscut foarte mulţi oameni. Eu încercam pe la emisiuni. De fapt, aplicam în acelaşi timp şi în zona mea de învăţătură (ASE) şi încercam şi în televiziune. Mai găseam câte o televiziune care recruta oameni şi mă duceam şi eu hodoronc-tronc. Într-o zi am auzit de un casting la Canal 31 pentru „un matinal ieşit din comun, nu s-a mai văzut aşa ceva“. Şi aşa mult mi-a plăcut ideea: un matinal care să înceapă în pat, ăia se trezesc şi se duc la bucătărie, citesc ziarul şi se uită pe fereastră cum e vremea. Totul era ca într-o familie, dar la vremea aia era foarte greu de făcut, îţi dai seama. Şi totuşi, pentru asta am dat castingul. Şi am repetat cu Mihai Călin, un pilot, cu George Vintilă am mai făcut pereche, era Cătălina Mustaţă, era Vizante, dar în diverse formule. Erau o mulţime de actori şi oameni care îşi doreau. Asta s-a vrut. După care, a venit Florin Călinescu şi a zis că e prea mult pentru români fiind imediat după Revoluţie. Noi repetam pentru matinal, dar peste noapte s-a transformat în „Ora 7 bună dimineaţa“, pe care a preluat-o Florin Călinescu. Şi noi toţi din Canal 31 ne-am transformat în Pro TV peste noapte. Nu poţi să prevezi lucrurile astea. Dacă mă duceam la o companie la care am aplicat ca economist, mă instauram acolo, mă instalam şi mă uitam la televizor ca tot românul: „Ia uite, s-a deschis Pro TV-ul“. Ca să vezi că nu alegi tu, ci te alege situaţia pe tine şi cursul vieţii pare că e o combinată în care hazardul are mai mult de zis. 

Şi prima apariţie care a fost?

La „Ora 7 bună dimineaţa“. Eram invitaţi permanenţi, Mihai Călin şi cu mine. Noi am apărut şi pe afişul Pro TV care împânzise Bucureştiul. Era Dana Rogoz, Mişu Călin şi cu mine, noi eram telespectatorii care ne uitam la televiziune nouă şi intram în televizorul la care ne uităm.

Cum a fost prima zi pe platoul de filmare? Ai avut emoţii?

Am avut emoţii nedesluşite. Eu şi Mişu Călin eram acolo paraşutaţi, încercam să înţelegem ce e cu noi acolo, unde să ne uităm şi dacă becul ăla roşu e aprins înseamnă că merge şi că ne vede bunica în Ardeal şi chiar şi peste hotare? Până înţelegi cum funcţionează totul, ai un soi de emoţie şi de stângăcie. E normal să ai o perioadă de antrenament. După aceea, am apărut la Meteo, la emisiunea  „Vremea“ şi am făcut antrenament la perete cam o lună şi jumătate, adică în fiecare zi eu furnizam emisiunea, dar nu se dădea pe post.

Gianina Corondan la „Vremea“ FOTO Blog personal

Te-ai gândit vreodată că nu e locul tău în divertismentul românesc?

La fiecare vizită de lucru mă gandesc dacă locul meu e în locul respectiv. Să fac pantofi? Dar dacă locul meu e să fac pâine sau produse din brânză sau să lucrez în apicultură? Poate m-aş pricepe mai mult decât la lucrul ăsta. Şi caut. N-am găsit încă domeniul care să mă facă să renunţ la televiziune.

Dar au fost situaţii sau oameni care te-au dezamăgit?

Mi se pare că aşa trebuie să fie. Am avut perioada când am plecat din TVR şi a fost o evaluare mai cu semne de întrebare. A fost un prilej nemaipomenit să descopăr lumea înconjurătoare, din afara televiziunii, care este fascinantă şi în continuă mişcare. Am descoperit lucrul cu copiii, am făcut cu ei cursuri de dezvoltare personală şi de prezenţă scenică. Eh, copiii ăia m-au învăţat foarte multe, m-au educat ei pe mine. Tot ce am făcut în afară de televiziune mi s-a părut o completare a mea. Parcă eşti vitregit de o realitate în momentul în care eşti în găoacea numită platou TV. Oamenii se schimbă când le pui microfonul în mână şi chiar dacă nu-şi doresc tot se transformă puţin. Trebuie să fie corecţi, să vorbească în propoziţie, să fie interesanţi, să spună noutăţi. 

Perioada de după apariţia de la televizor cum a fost? Te-au oprit oameni pe stradă? Te-au agasat?

Emisiunea meteo era făcută 3D, temperaturile îţi apăreau lângă tine, era aşa noutate absolută pentru români. Cehii, care aveau deja Nova TV, păţiseră asta şi mi-au spus: „Să vezi ce o să te oprească lumea pe stradă“. Când a intrat Pro TV-ul, toată lumea a reacţionat, până şi copiii mici de grădiniţă mă strigau pe nume şi mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva în viaţa mea, dar eu nu am aluat de vedetă de genul „abia aştept să vină lumina pe mine“. Mă interesează mai degrabă să îi învăţ pe ceilalti: „Uite ce e aici, sunt telespectatorul care a intrat pe TV, hai să vă arăt şi vouă cum e. Băi, ştii cum e? E o lumină mare unde oamenii vorbesc între ei, dar mai sunt şi falşi“.

Ce spuneau oamenii?

Toţi mă abordau cu întrebarea „cum e vremea azi?“, dar numai aşa, să intre în vorbă. De multe ori mă salutau sau făceau semne de prietenie şi mă gândeam că poate mă ştiu dintr-o tabără, nu neapărat de la televizor. 

Te-ai simţit furată de celebritate?

În primă fază, când eram toţi răsăriţi aşa cu nişte aure de vedetă, până atunci nu existau. Deşi erau mulţi de la TVR, ei nu erau vedete, erau speakeri, prezentatori, crainici şi erau foarte cunoscuţi, dar aici s-a băgat şi un sclipici suplimentar şi asta m-a incomodat cumva, mi se părea că e ceva nefiresc. Ţin minte momentul în care mi-am dat seama că sunt celebră: am ieşit afară cu un teanc de fotografii cu mine şi oamenii s-au bătut pe ele. Eu nu făcusem până atunci decât să apar în nişte emisiuni în care anunţam nişte temperaturi, mi-am făcut treaba serios, preluam informaţii de la ANM şi le dădeam mai departe oamenilor într-un fel mai uşor de digerat. Eh, din pricina asta oamenii să se bată pe fotografiile cu mine nu mi se părea a fi normal. Mulţi credeau că eu chiar ştiu treburile alea pe care le ştie un meteorolog. Eu doar le preluam de la specialist, dar asta e televiziunea.

Apropo de televiziune, ţi-a fost vreodată atrasă atenţia asupra stilului nonconformist? Ţi s-a sugerat să fii mai cuminte sau, din contră, ai fost încurajată în acest sens?

Nu, mi s-au mai propus proiecte în care stilul era, să zicem, static. Stai locului şi prezinţi, adică genul ăsta de abordare clasică. Şi dacă nu m-am văzut în situaţia aia sau dacă a trebuit să preiau ce a început altcineva, am refuzat. Dacă este brandul cuiva şi s-a lipit de el, nu aş putea să-l abordez în acelaşi fel şi să evit comparaţia. Cumva fiecare are o traiectorie a lui şi o personalitate pe care o transmite lumii cu ajutorul unui proiect TV. Este unicat. E greu de spus într-o televiziune „eşti de înlocuit“. Fiecare are vocea lui proprie. Fiecare personalizează apariţia TV şi dacă este foarte puternică rămâne amprentă în timp. Uite, la „Te cunosc de undeva“ dacă nu ar fi anumite persoane nu ai mai avea aceeaşi bucurie.

Cum ai zis, acum faci parte din echipa „Te cunosc de undeva“. Cum ai primit această propunere?

Datorită vizitelor de care vorbeam am fost invitată să vin în vizită şi la „Te cunosc de undeva“. M-am întâlnit cu Augusta (producătorul general al show-ului – n.r.) şi mi-a zis să mă gândesc, poate îmi place să cânt, m-a întrebat ce artişti mi-ar plăcea să interpretez dacă ar fi... Apoi m-a întrebat ce mai fac şi i-am zis de vizitele astea, că sunt mişto şi ce greu îşi găsesc oamenii acum forţă de muncă. Asta este problema tuturor şi asta mă enervează. Toţi oamenii capabili pleacă. 

Deci eram la graniţa între a fi concurent şi a vizita, dar mi-a plăcut să vizitez, pentru că am această aplecare în utima perioadă, să văd ce muncesc, cât muncesc, cât le e de greu şi cum se transformă oamenii când fac munca respectivă şi asta văd în fiecare zi în care ne întâlnim la „Te cunosc de undeva“. Văd dificultăţile, stările prin care trec oamenii şi vezi cât sunt de vulnerabili şi umani aceşti artişti pe care noi îi aplaudăm la spectacole. 

        View this post on Instagram                       A post shared by @tecunoscdeundeva.oficial on Sep 17, 2018 at 4:19am PDT

Cum e echipa?

Echipa e foarte faină, e sudată. Bine, mulţi dintre ei se şi cunoşteau. Raluca, Ana şi Connect-r au avut aceeaşi casă de producţie, s-au întâlnit în zeci de concerte. La fel Romică, Jean şi Carmen Rădulescu, care se ştiu din diverse alte apariţii. Nu mai zic că şi Alexandra Velniciuc a prezentat multe spectacole ale lor. Deci oamenii se ştiu, dar acum te cunoşti în alte ipostaze şi îţi descoperi limitele artistice comparându-te cu mari artişti ai lumii sau ai noştri. Joaca asta e tot aproape de copilărie, când iei un spray în mână şi vrei să fii Elvis, iei o rochie a mamei sau îţi pui pantofi, dar aici cu un machiaj şi cu ţinute ca la carte. Asta este o joacă amuzantă, foarte folositoare lor, dar şi nouă, pentru că şi noi suntem artişti, toţi suntem molipsiţi de joaca asta şi mi se pare foarte interesant pentru mine să văd ce înseamnă munca din spate. Sunt zile întregi în care ei repetă. Fiecare are nişte probleme specifice şi cu cât sunt mai dificile, cu atât mi se pare că au mai mult de câştigat. Iarăşi, românii care muncesc reprezintă zona mea de interes.

Cum sunt filmările?

Sunt momente în care eu tot încerc să îi stârnesc, dar ei sunt destul de toleranţi. N-am reuşit încă să îi asmut unii împotriva celorlalţi şi totuşi cred că faptul că e joacă primează. Aici văd că sentimentul de echipă primează şi chiar şi-au propus să meargă cu bicicletele în afara emisiunii. Oamenii deja s-au legat între ei şi asta e bine.

        View this post on Instagram                   Gasca TCDU va saluta de la Neatza! ☺ Connect-R era pe drum ☺ Ne vedem pe 8 septembrie! La ora 20.00! A post shared by @ tecunoscdeundeva.oficial on Sep 5, 2018 at 12:55am PDT

Ştiu că ai trecut printr-un divorţ, o situaţie care nu e niciodată plăcută. Cum ţi-ai revenit?

Ba e foarte placută, din moment ce rămâi în relaţii bune şi nu ţi-ai spart capul. Nu ştiu dacă trebuie să trecem acum prin toate fazele matrimoniale ale unui individ.

Dar te-ai mai căsători a doua oară? 

Nu pot să zic niciodată, nu mă tentează în mod special. Oamenii care se găsesc, se căsătoresc şi se iubesc ca în prima zi sunt febleţile mele. Mă uit la bătrânei care se ţin de mână la 70 de ani după atâţia ani de căsătorie. E şi o chestie de dar divin, că unora li se dă din prima, nu mai trebuie să caute. Alţii caută. Nici bunicile de la ţară nu mai insistă. Nu mai e demult concepţia asta. Dar şi aici e capcana de a te raporta prin comparaţie. Dacă cineva şi-a gasit perechea nu înseamnă că şi ţie îţi e dat şi poate că alta e fericirea ta, să te arunci în meserie. 

FOTO Antena 1