Interviu exclusiv cu producătorul Iain Smith: „Am angajat oameni care să stea cu ochii pe Tom Hardy!“
0
Sună periculos? Munca lui Iain chiar este fascinantă. Iar omul este şi mai şi… Vorbim de unul dintre cei mai mari producători hollywoodieni, pe care am avut bucuria să-l întâlnesc la TIFF
Interviu de Ioana Alina Avram
Un scoţian cu o statură impunătoare, dar aer blând, care-a ţinut în mână frâiele atâtor filme rămase în istoria Hollywoodului! Iain Smith (67) a absolvit London Film School, a colaborat de-a lungul anilor cu regizori precum Ridley Scott, Oliver Stone, Darren Aronofsky, Luc Besson, Tim Burton, Anthony Minghella şi a fost producător, co-producător sau producător executiv pentru zeci de filme: de la Hearts of Fire, cu Bob Dylan, şi Mary Reilly, cu Julia Roberts şi John Malkovich, la producţii cu bugete mari de la Hollywood ca Mad Max: Drumul Furiei, cu Tom Hardy şi Charlize Theron, Copiii tatălui, Alexander, Cold Mountain, Planeta Maimuţelor, Şapte ani în Tibet, Al cincilea element, sau Misiunea, capodopera din 1987 a lui Roland Joffé, cu Robert de Niro şi Jeremy Irons în roluri principale.
Un CV impresionant, pentru care Iain a fost onorat la Cluj cu Premiul Special pentru Contribuţia adusă Cinematografiei Mondiale. Şi o întâlnire de neuitat cu un profesionist de vârf al Hollywoodului, care a străbătut câteva ere cinematografice, fiind în branşă din anii ‘70. Să aruncăm alături de Iain o privire în culisele Cetăţii Filmului!
Ce crezi că s-a schimbat în sistemul hollywoodian din vremurile lui Romy Schneider, când îţi începeai cariera, şi până acum?
Iain Ah, Romy era o zeiţă! În acele vremuri, sistemul era stimulat şi susţinut doar de filmele în sine. Filmul trebuia, într-adevăr, să fie foarte bun şi unic. Din anii ’70 încoace, banii marilor corporaţii au început, încetul cu încetul, să intre în sistem, astfel încât divizia filmelor a ajuns să nu mai însemne azi decât 7-8% din bani. Iar filmele sunt stimulate acum din diverse motive: mai degrabă pentru a vinde ceva sau a promova un stil de viaţă decât o poveste în care se căuta adevărul, ca pe vremuri.
Îţi e dor de vremurile acelea?
Da. Ca producător, era un spaţiu mai pur. Ştiam mai clar ce facem. Acum, în mod constant mă lupt să înţeleg de ce vin acei bani în proiect, care e scopul. Nu există bani frumoşi şi carităţi artistice, întotdeauna e un motiv în spate şi trebuie să fii pregătit pentru ce va urma odată ce primeşti acei bani – să ştii să veghezi, fiindcă există pericolul ca acei bani să vină cu o condiţie care să-ţi strice filmul. Când ai, de exemplu, de-a face cu o mare corporaţie precum Chrysler – ei vor începe să te întrebe „Poţi să arăţi maşina în scena asta şi-n scena asta?“. Iar eu încerc să menţin echlibrul între actul artistic şi această parte financiară.
Da, povesteai la un moment dat că eşti ca un poliţist care stă cu ochii pe balanţa dintre artă şi bani…
Exact. Jobul meu e să aleg un cineast foarte talentat şi să-i dau cea mai bună şansă. Iar asta înseamnă să-l şi protejez.
Am pomenit de Romy Schneider. Ai o amintire specială cu ea?
Am făcut La mort en direct în 1980, cu ea şi Harvey Keitel, în regia lui Bertrand Tavernier. În acea vreme, trecea prin cea mai dificilă perioadă din viaţa ei. Fiindcă era o persoană extrem de sensibilă şi fragilă… De altfel, alegerea ei de a se sinucide i-a dovedit fragilitatea. Când filma, înainte de fiecare scenă, Bertrand avea un ritual: o îmbrăţişa lung şi îi şoptea ceva la ureche. Ea avea nevoie de asta. Avea nevoie să fie susţinută secvenţă cu secvenţă, până la sfârşitul filmului. Romy avea un fiu superb, David, care a murit, căzând de la fereastra apartamentului lor în Paris, la un an după ce noi am filmat… Când am aflat asta, toţi cei din echipă ne-am dat seama că pentru Romy a fost lovitura finală şi că nu va supravieţui mult acestei pierderi. Aşa a şi fost. Am pierdut-o şi pe ea anul următor. Era atât de vulnerabilă şi introvertită… Şi simţi cumva fragilitatea asta privindu-i filmele.
Comparând filmul francez cu cel hollywoodian, mi se pare că, de fapt, îl preferi pe primul. Spuneai că francezii încurajează mai mult contribuţia artistică a producătorului decât se întâmplă la Hollywood.
Într-un fel, Franţa e patria cinemaului. Publicul francez e mai sofisticat. Iar guvernul lor mult mai atent la nevoile cineaştilor lor. Dar îmi place şi cinemaul italian şi cel japonez. Şi, bineînţeles, filmul american. Dar trebuie să recunosc că, gândindu-mă la atmosfera de pe platouri, lucrul cu bani şi talent din Franţa este de-a dreptul captivant. De cealaltă parte, Hollywoodul este exotic şi periculos. E dragoste la prima vedere, totul e uimitor la început, sunt mulţi bani – dar a doua oară încep să apară fisurile, iar a treia oară ajungi să te cerţi cu cei care au hotărât deja cum trebuie să fie filmul la care lucrezi.
La Mad Max care a fost cel mai dificil lucru?
Organizarea în sine, fiindcă echipa a fost uriaşă şi munceam într-o zonă ruptă de lume, un mediu ostil, deşertul. Şi în aceste condiţii, trebuia să-l protejăm pe regizorul George Miller şi să-l ajutăm să spună povestea pe care o avea în cap de vreo 20 de ani, iar studiourile să fie şi ele fericite, în acelaşi timp…
Se încarcă comentariile...
