INTERVIU Doru Stănculescu a proiectat părticele din Casa Poporului

Arhitectul Doru Stănculescu este mai puţin cunoscut decât cântăreţul de folk Doru Stănculescu, dar cariera sa în acest domeniu a fost la fel de prolifică precum cea din muzică. Artistul a desenat stâlpii unor balcoane ale Casei Poporului.

În anii ’90, pe vremea când Doru Stănculescu se „exilase“ la Paris, cum îi place să spună despre acea perioadă a vieţii sale, un francez a vrut să-i cumpere piesele. „Cum adică, «Ai, hai» să nu mai fie al meu? E sufletul meu. Piesele mele sunt copiii mei, cum adică să-i vând?“, a reacţionat atunci folkistul. A refuzat categoric oferta, la fel de hotărât ca atunci când nu a acceptat să-şi tundă pletele doar pentru că altfel nu avea voie să apară la televizor şi la fel ca în ’89, când a decis că trebuie să participe la Revoluţie. Doru Stănculescu nu se consideră un cântăreţ de muzică folk, ci mai degrabă un interpret al creaţiei proprii, aşa cum abia dacă se mai întâlneşte în ziua de astăzi. Fiecare melodie pe care a compus-o are provestea ei, emoţia ei şi, la fiecare interpretare, artistul „arde“. În curând, vom avea ocazia să ascultăm noi poveşti semnate Doru Stănculescu, pentru că acesta pregăteşte un concert şi un dublu album cu ocazia împlinirii a 42 de ani de carieră artistică.

 „Weekend Adevărul“: Împliniţi în această perioadă 42 de ani de activitate.

Doru Stănculescu: Da. De activitate artistică, nu şi revoluţionară, deşi am participat şi la Revoluţie, de am ajuns şi la Jilava în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Dar... asta are mai puţin legătură cu artistul Doru Stănculescu, deşi am fost un revoluţionar şi în arta pe care am făcut-o. Am fost primul folkist din România care a apărut la televizor, în urmă cu exact 42 de ani – sfârşitul anului 1970. Sunt şi primul folkist care a realizat muzică de lungmetraj, pentru două filme: „Porţile albastre ale oraşului“, în regia lui Mircea Mureşan, şi „Ultima noapte a singurătăţii“, în regia lui Virgil Calotescu.

Pregătiţi un spectacol aniversar. Când va fi?

Da, l-am programat pentru sfârşitul lui februarie – începutul lui martie. În acest spectacol voi avea şi câţiva invitaţi speciali, chiar foarte speciali. În ordine alfabetică ar fi: Zoia Alecu, Mircea Florian, Radu Gheorghe, Grigore Leşe, Horaţiu Mălăele, colegul meu de facultate şi de scenă Sorin Minghiat şi Mircea Vintilă.

Să aşteptăm şi o lansare de album?

Da, un album pe care l-am lucrat cu Dan Aldea şi pe care îl voi lansa la începutul lui martie, poate de Mărţişor sau de Ziua Femeii. Acum voi lansa un dublu album: o reeditare a vechiului album pe care l-am făcut cu Dan şi unul cu creaţii noi pentru public, dar compuse de mine acum multă vreme.

Spuneaţi, la un moment dat, că în România nu ar exista muzică folk, aşa cum o cânta Bob Dylan. Aţi rămas la aceeaşi părere?

Da, sigur că da. Ceea ce fac eu nu consider că este folk în accepţiunea Bob Dylan. Nu, eu sunt mai degrabă cantautor. Majoritatea colegilor mei sunt, de fapt, interpreţii creaţiei proprii. Pentru simplul motiv că ne-am exprimat la început cu o chitară, asta nu înseamnă neapărat că suntem folkişti, şi nici cântăreţi de ştrand sau de cabană.

Dintre toate piesele pe care le-aţi compus, există vreuna pe care o aveţi la suflet mai mult decât pe celelalte?

Cum ar fi să întrebi un părinte care este copilul lui preferat din droaia pe care o are? Cred că e greşit să întrebi un părinte aşa ceva. E adevărat că publicul are preferinţe între „copiii“ mei, dar eu nu pot avea. Fiecare compoziţie are o poveste a ei, are o trăire, o emoţie. Din cauza asta, piesele nici nu seamănă între ele.

Aţi avut o istorie destul de tumultuoasă în perioada comunistă. Cum era privită atunci muzica folk?

La început, cu puţină îndoială. Adrian Păunescu a fost cel care a reuşit să impună acest gen. De altfel, tot el a apelat la formula „muzică tânără“ tocmai pentru a fi acceptată mai uşor. Eu, pe de altă parte, am avut multe de tras după ce sora mea, Mihaela Mihai, a rămas în Vest în 1975. Am avut după aceea interdicţie la televiziune, asta şi pentru că aveam părul lung şi refuzam să-l prind în agrafe ca să nu se vadă. Eu am zis: „Nu pot să mint, ăsta sunt eu“. Dar şi la radio mi se difuzau piesele noaptea târziu, de prieteni redactori în radio, care mă dădeau pe post fără ca măcar să-mi anunţe numele. Şi acolo nu mai aveau legătură pletele! Dar eu am putut să-mi văd în continuare de treabă pe scenă.

Dar lumea artistică a vremii cum a primit folkul?

A trebuit să facem eforturi pentru a ne impune. Cei cu muzica uşoară au fost uşor speriaţi de acest fenomen, fiindcă le cam luam publicul, eram mai aproape de spectatori, mai direcţi. Nu cred că a fost reală această primejdie, dar mai ales compozitorii de muzică au fost destul de reticenţi în legătură cu folkul. Îmi aduc aminte că George Sbârcea a scris un articol în „Scînteia“ în care spunea că nişte puşti care n-au habar de muzică vin cu cântece cu trei acorduri la chitară. Lucrul acesta m-a determinat să fac un cântec într-un singur acord. Poftim, numai unul. Cântecul a fost una dintre piesele mele de rezistenţă. Este vorba despre „Cântec între apele ţării“, un cântec patriotic. Eu sunt un patriot, un naţionalist, nu mi-e ruşine să spun că-i iubesc pe mareşalul Antonescu şi pe Avram Iancu şi pe Bălcescu.

Care a fost perioada de glorie a folkului?

Din a doua jumătate a anilor ’70 şi până în prima jumătate a anilor ’80. De fapt, cred că până la Revoluţie. Eu am lipsit din ţară şase ani după Revoluţie, din 1990 şi până în 1996. M-am „exilat“ la Paris.

Şi nu aţi mai cântat în perioada asta?

Nu, acolo am profesat ca arhitect. N-am încercat să cânt. Cântam aşa, printre prieteni, printre românii noştri. Chiar mi-a propus la un moment dat un francez să-mi vând piesele, adică să nu mai fie ale mele. M-am gândit: „Cum adică, «Ai, hai» să nu mai fie al meu? E sufletul meu. Piesele mele sunt copiii mei, cum adică să-i vând?“. Nu am acceptat. Am avut o cântare la Antenne 2 a Franţei, împreună cu sora mea, Mihaela.

Ce v-a determinat să plecaţi din ţară?

Nu fusesem niciodată în afara ţării, pentru că până la Revoluţie nu am avut paşaport. Nici măcar până la Varna nu am putut să mă duc. Alţi colegi de-ai mei au fost cu diverse contracte în afara ţării. La un moment dat, au venit în România nişte polonezi să aleagă o trupă pentru un festival şi m-au ales pe mine. Când am cerut aprobare ca să ies din ţară, mi s-a spus: „Situaţia surorii dumneavoastră nu e clară“. În locul meu au plecat alţi colegi, cărora li s-a aprobat dosarul. În 1990 m-am dus în concediu la Paris, unde erau mama şi sora mea. Când am văzut că este o altă lume, că se gândeşte altfel, că este un alt mod de viaţă, am zis să mai stau să văd şi eu cum se trăieşte în lumea liberă.

Cum se împacă arhitectura cu muzica?

Îl citez pe Goethe, care a a dat cel mai bun răspuns la această întrebare: „Arhitectura este muzică încremenită“.

Aţi avut vreun proiect de suflet ca arhitect?

Am lucrat cu plăcere la mai multe proiecte. Am făcut o fabrică de jucării la Oradea, locuinţe personale... În Franţa am lucrat la proiectarea a 11 spitale – nu singur, cu echipele. Inclusiv la Casa Republicii am lucrat în România, care aşa se numeşte în toate actele, nu Casa Poporului. Baluştrii (n.r. – stâlpi de balustradă) de la balcoane sunt desenaţi de mine iniţial. Pe vremea aceea lucram la Marmura (n. r. – Fabrica Marmura din cartierul Bucureştii Noi). Inclusiv Sala Parlamentului este îmbrăcată în marmură după proiectul meu. Proiectul de suflet nu l-am făcut încă, dar îl am în cap: casa visurilor mele.

Cum aţi regăsit România după ce aţi revenit de la Paris? Cum erau oamenii?

Schimbaţi, dar nu în foarte bine. Am găsit oameni mult mai pragmatici, mai mercantili. Sufletul s-a mai pierdut. Altădată, când aveam un spectacol, îl chemam şi pe ăla, şi pe ăla, pentru că eram cu toţii prieteni. Acum, fiecare e pe felia lui. De-asta nici nu prea mai ies în lume, decât sporadic.

Cum vi se par cântăreţii de folk de acum?

Particip aproape în fiecare an la spectacolul „Om bun“ şi la tabăra folk de la Calafat, iar acolo am ocazia să văd artiştii noi. Apar oameni talentaţi, dar am remarcat că majoritatea sunt mai mult interpreţi decât autori, cântă piesele altora.

Şi asta vă întristează.

Da, mă dezamăgeşte. Văd copii talentaţi care nu sunt ei. Chiar dacă altul poate să-i cânte mai bine creaţia, cea mai adevărată interpretare este a autorului piesei. Eu când mă manifest artistic, nu mă distrez, ca majoritatea colegilor mei. Eu ard, eu mă consum foarte tare. Aşa trăiesc eu momentele mele artistice. Aşa sunt eu. Alţii cântă cu zâmbetul pe buze.

Aţi lua-o pe acelaşi drum dacă aţi avea şansa de a alege din nou?

În general, am făcut ce am vrut. Dacă aş putea păstra mintea de acum şi s-o iau de la capăt, într-adevăr, aş face lucrurile diferit.

Ce aţi schimba?

Ooo, multe, multe! Probabil că aş fi plecat foarte de tânăr din ţară. M-aş fi întors, nu aş fi plecat definitiv, cum a făcut Zamfir (n. r. – Gheorghe Zamfir).

Şi să fi venit cu mai multă experienţă...

Da, dar nu numai cu experienţă, ci şi cu alt mod de gândire. Aici am fost eu un rebel, dar nu-mi cristalizam obiectul rebeliunii mele. Ştiam că nu-mi convenea ceva:  sistemul. Dar nu vedeam un alt sistem, că n-aveam comparaţie. De-aia am şi rămas în 1990 în Paris. Mi-am dat seama că acolo se gândeşte altfel şi vroiam să învăţ şi eu să gândesc altfel.

Credeţi că dacă aţi fi fost plecat, aţi fi făcut mai multe pentru muzica românească?

Categoric. Nu numai pentru muzică, ci pentru românitate, în general. Atunci nu mi-ar fi fost ruşine să spun că sunt român. Acum mi-e cam jenă când ies în afara ţării.

Cum vi se pare lumea artistică românească?

Arta în general şi toată viaţa culturală este într-o degradare galopantă acum. Nu suportă comparaţie cu cea din trecut..

Curriculum Vitae

Numele: Doru Stănculescu

Data şi locul naşterii: 25 iunie 1950, Bucureşti

Starea civilă: căsătorit

Studiile şi cariera:

A absolvit Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“
din Bucureşti, promoţia 1984

A obţinut marele premiu al Festivalului „Primăvara Baladelor“ (festival naţional de muzică folk), în 1973

A obţinut marele premiu pentru întreaga carieră la Festivalul Naţional de Muzică Folk „Om bun“, în 1996

Este membru fondator al Cenaclului Flacăra

Locuieşte în: Bucureşti