INTERVIU Dana Rogoz, actriţă: „În copilărie eram foarte bătăuşă şi foarte tocilară“

Dana Rogoz (31 de ani) a povestit cum i-a fost copilăria, împărţită între „luptele“ organizate în faţa blocului, olimpiade, muzică şi televiziune, dar şi cum i s-a schimbat viaţa odată cu o altă copilărie: cea a băieţelului ei.

Dana Rogoz va prezenta începând din august matinalul de la Smart FM, alături de Andrei Huţuleac. Va fi o emisiune în care invitaţii vor depăna amintiri din copilărie, aşa că, în mod firesc, am provocat-o la rândul nostru pe Dana să facă acelaşi lucru. Pare greu să asociem „foarte bătăuşă“ şi „foarte tocilară“ cu imaginea Danei. Dar chiar aşa a fost. Unul dintre fraţii mai mari a învăţat-o să se bată, iar când a văzut că se pricepe „a aruncat-o“ în luptele cu băieţi din cartier. Reuşea să-i bată pe toţi. Părinţii erau exigenţi, aşa că între micile victorii din faţa blocului, Dana obţinea rezultate bune şi la olimpiade. A ajuns în grupa Minisong după ce „a urlat“ la profesorul Ioan Luchian Mihalea. Rolul Abramburicăi a venit natural, la fel şi cel de mamă, care i-a schimbat complet viaţa. 

„Adevărul“: Cum ai ajuns să prezinţi matinalul Smart FM?

Dana Rogoz: Propunerea a venit de la Andrei Huţuleac, după ce am fost invitată la el în emisiune. Am avut o chimie foarte bună, pentru că amândoi suntem actori, dar suntem firi diferite şi ne-am completat foarte bine. A fost o experienţă foarte plăcută pentru amândoi şi atunci el mi-a zis: „Băi, nu te bate gândul?“ Mi s-a mai propus în anii trecuţi, dar acum mi s-a părut că e un alt context. O dată pentru că urma să fac echipă cu Andrei, iar chestia asta m-a încântat mai mult decât dacă aş fi fost eu singură vorbind în eter. Apoi, pentru că e un radio al actorilor şi cumva deja mă simt integrată în echipă. Şi pentru că e şi un fel de probă de curaj pe care o dau, pentru că aveam această spaimă de radio.

Nu ai mai făcut radio.

Nu, dar şi ca invitat e ceva foarte frust. Pe cameră poţi să trişezi foarte mult, pentru că ai totul, gesturi, haine, machiaj, care te acoperă, ori radioul e foarte direct, foarte sincer şi curat, aşa îl percep eu. Mi se pare că la radio nu poţi să păcăleşti, mai ales la o emisiune de lungă durată. Ca invitat te mai strecori, dar ca realizator eşti doar tu, foarte adevărat. Mi-am zis că poate e momentul să fac acest lucru. M-am gândit mult la idee, am întors-o pe toate părţile, am avut mai multe discuţii cu Andrei, ne-am gândit cam ce am putea face, dacă ar interesa pe cineva şi am zis să încercăm. Începutul a fost, zic eu, cu dreptul. 

De ce ar trebui să-şi petreacă oamenii dimineţile cu voi?

Suntem tonici pentru ora respectivă. (Râde) Antrenamentul mi l-am făcut cu copilul meu, pentru că eu nu eram o persoană matinală, dar ce să vezi, la un moment dat în viaţă nu ai de ales şi trezirea se dă foarte de dimineaţă. Şi, în acelaşi timp, cei care ar sta pe Smart FM să ne asculte la „Matinalul fără nume“ nu ar trebui să se aştepte la formulele clasice de radio. Ceea ce ne propunem noi este o incursiune în timp, în noi, multe trimiteri sunt în copilărie. Este efectiv un soi de introspecţie, să zicem. Nu trebuie să se aştepte la un format radio clasic, e mai mult o căutare matinală evident cu un ton pozitiv şi optimist, aşa cum trebuie la acea oră. 

Pe cameră poţi să trişezi foarte mult, pentru că ai totul, gesturi, haine, machiaj, care te acoperă, ori radioul e foarte direct, foarte sincer şi curat, aşa îl percep eu. Mi se pare că la radio nu poţi să păcăleşti   Dana Rogoz, actriţă

Pentru că ai amintit de copilărie, unde s-a petrecut a ta?

În Drumul Taberei. Am copilărit pe strada Meseriaşilor, apoi m-am mutat aproape de Stadionul Ghencea şi apoi la Orizont. 

Ce amintiri păstrezi de atunci, aveai prieteni în faţa blocului?

Evident că aveam prieteni şi erau trotuarele libere, asta e prima remarcă, erau tot timpul desenate cu şotroane. Îmi aduc aminte de atmosfera din faţa blocului, de bătăi, pentru că fratele meu mai mare mă punea să mă bat.

Cu fete?

Doar cu băieţi. (Râde) Fratele meu mă antrena şi se organizau lupte în cartier. 

Şi cum ieşeai?

Eu ieşeam bine, mama trebuia să îndure mereu vizita altor mame de băieţi la uşă: „Doamnă, iar mi l-a bătut“. Eram foarte, foarte bătăuşă. Aveam doi fraţi mai mari şi unul dintre ei m-a învăţat să mă bat ca să mă apăr şi când a văzut că am rezultate...Şi acum îmi spune: „Mă, asta trebuia să fie cariera ta, erai făcută pentru asta.“ (Râde) Eram antrenată ca un câine practic, aşteptam doar comanda şi nu mă mai interesa cu cine trebuia să mă bat, porneam la atac. Am avut şi partea asta de joc în faţa blocului, de-a v-aţi ascunselea, spart capul, dar în acelaşi timp eu aveam „Abracadabra“. Iniţial aveam Minisong. Unul dintre fraţii mei mergea la scrimă la Clubul Steaua şi noi doi mergeam la Minisong şi după aceea la mine s-au legat lucrurile. Părinţii s-au preocupat să avem şi alte activităţi şi să nu stăm exclusiv în faţa blocului. Acum toţi părinţii se preocupă de acest lucru, atunci aveai puţine opţiuni, era mai uşor să-ţi laşi copilul în faţa blocului, acum nu prea mai poţi să faci acest lucru. 

„Ameninţarea mamei era că dacă nu sunt cuminte şi nu învăţ bine nu mă mai lasă să merg la Abracadabra, asta era o pedeapsă pentru mine“

Cine şi-a dat seama că ai talent la muzică? Erai totuşi foarte micuţă.

Aveam trei ani şi jumătate, fratele meu mă învăţa melodii. Eu mergeam cu mama la repetiţiile lui, stăteam în faţa uşii şi ascultam toate melodiile de pe hol, din căruţ. La un moment dat, fratele meu mi-a zis: „Când îl vezi pe nenea ăla, urli“, nenea ăla fiind Mihalea, iar „urli“ în limbajul nostru însemna să cânţi. Ţin minte audiţia, cred că este una dintre cele mai vechi amintiri d-ale mele. M-a luat şi m-a pus cu fundul pe pianină şi am cântat „Taraful Chiţ“ şi atunci Mihalea a ieşit pe hol la mama şi i-a zis: „Lăsaţi-o că are ureche muzicală. Gata, face parte din echipă.“ Şi mult timp am fost cea mai mică din grup. Am avut o copilărie foarte frumoasă alături de ei. 

Cum a fost trecerea la „Abracadabra“?

Eu m-am mutat direct la Pro TV. Între ele a fost un spectacol de teatru, imediat după moartea lui Mihalea, la Teatrul Evreiesc de Stat, acolo i-am cunoscut pe cei care urmau să facă Pro-ul, acolo m-a descoperit Mona Segall, am semnat contract cu Pro-ul înainte cu vreun an să emită. După aceea, în '95, când a început toată campania, eu, Gianina Corondan şi Mihai Călin eram cele trei „feţe“ ale Pro-ului. Eu eram deja la Pro când s-a mutat „Abracadabra“ şi ştiu s-a făcut un casting foarte mare, au venit vreo 3000 de copii, a fost enorm, ei credeau că vor avea o zi de audiţie, dar au avut trei zile de dimineaţă până seara, cozi interminabile, părinţi cu copii. La castingul respectiv eu am fost aleasă Abramburica.

Părinţii te-au susţinut?

Au fost încântaţi pentru că vedeau că-mi place, dar ei nu făceau parte din lumea asta, amândoi au fost ingineri chimişti. Nu au luat-o prea în serios iniţial, mai mult cei din jur le spuneau că am talent şi că sunt făcută pentru chestia asta. Au fost încurajaţi să mă susţină, dar altfel părinţii mei au fost foarte stricţi în ceea ce priveşte şcoala, toţi trei am fost olimpici mereu. Nu se gândeau, mai ales la momentul respectiv, că aşa se naşte o profesie. Pentru ei, ceea ce făceam eu era exclusiv o activitate extraşcolară şi atunci şcoala rămânea foarte importantă. Acum există acest pericol, mai ales că sunt foarte multe proiecte pentru copii şi părinţii îşi doresc mai mult să aibă un copil-vedetă, să fie vizibil, atunci erau foarte puţine formate, iar cei care ne selectau, respectiv Marian Râlea şi Ruxandra Ion, aveau grijă să aleagă copiii care îşi doresc să fie acolo şi nu pe cei ai căror părinţi îşi doresc să fie acolo şi să aibă copii celebri. Ameninţarea era din partea mamei că dacă nu sunt cuminte şi nu învăţ bine nu mă mai lasă să merg la „Abracadabra“, asta era o pedeapsă pentru mine. Nu s-a întâmplat, dar eu îmi doream mai mult să fiu acolo. 

Şi cum reuşeai să le faci pe plac părinţilor cu rezultate bune la şcoală şi să continui şi cu „Abracadabra“?

Am fost exagerat de ambiţioasă din punctul ăsta de vedere, tocmai d-asta am decis să-l învăţ pe copilul meu să fie mai relaxat. Aveam un regim de lucru ca al sportivilor, uneori aveam filmări care începeau la 6 dimineaţa şi se terminau a doua zi la 6 dimineaţa, adormeam prin culise şi ne trezeau să venim la cadru, să ne dăm replica. Vara plecam în turnee câte trei luni fără părinţi. Dimineaţa aveam filmări, după care seara aveam spectacole, adică era un regim de lucru extrem de serios. Sigur că noi nu-l percepeam aşa, pentru că totul era făcut cu plăcere şi ca o joacă, eram o gaşcă de prieteni şi nu simţeam oboseala. Dar acum, cu gândirea mea de adult, privind în urmă pot spune că era un efort şi că era un program solicitant. În mod normal în străinătate copiii-actori fac homeschooling, adică nu le este cerută prezenţa obligatorie la şcoală. În momentul respectiv nu exista acest concept. La un moment dat s-a pus problema pentru că absentam foarte mult, aveam atât de multe absenţe încât eram pe punctul de a repeta anul. Numeric, erau prea multe absenţe, dar în acelaşi timp aveam media 10...Nu înţelegeau cum se aplică legea în situaţia asta. 

Şi ce s-a întâmplat până la urmă?

La un moment dat s-a făcut o excepţie, cineva de la Minister a zis: „Lăsaţi-o în pace, dacă copilul poate.“ Învăţam peste tot unde apucam, în maşină, în culise. La filmările serialului „La Bloc“, când eram deja în liceu, aveam o cameră specială în care studiam şi îmi făceam temele. Adică de fiecare dată s-a găsit un loc pentru mine în care să învăţ. Şi nu eram singura, mai era şi Mica, la fel de tocilară ca mine, învăţam acolo tot timpul. Era şi o ambiţie. Mie mi-au spus că voi fi vedetă când eram foarte mică şi habar nu aveam dacă e de bine sau de rău, nici nu prea mă interesa, eu aveam puţin altă treabă, voiam să mă joc. Dar am crescut aşa, tocmai d-asta nu am simţit niciodată că eu aş fi altfel decât alt copil, mi s-a părut că aşa e normal să se întâmple lucrurile, că dădeam autografe nu era o mare chestie pentru mine, că eram recunoscută pe stradă iarăşi nu era o mare chestie. 

„În clasa I, o învăţătoare m-a luat de mână şi m-a plimbat din clasă în clasă să le cânt copiilor“

Resimţeai celebritatea asta şi la şcoală?

Ţin minte că în clasa I m-a luat o învăţătoare de mână şi m-a plimbat din clasă în clasă să le cânt copiilor. Dar cumva era parte din viaţa mea, cineva din când în când mă punea să cânt sau să spun o poezie. 

Nu te bucurai şi de privilegii totuşi? Spre exemplu, din partea profesorilor?

Am început „Abracadabra“ serios prin clasa a III-a şi ştiu că şi învăţătoarea, dar mai ales profesorii, când aflau că sunt în clasa lor, la prima oră mă ridicau în picioare şi-mi ţineau morală: „Fetiţo, aici nu eşti vedetă.“ Aveau senzaţia că trebuie să mă pună la punct din start. La început toţi voiau să mă pună la punct, dar după prima lucrare de control sau prima ieşire la tablă, se lămureau că eu sunt elev acolo şi că nu încurc lucrurile. Dimpotrivă, după ce vedeau ce pot mulţi îmi spuneau că trebuie să renunţ la televiziune, că trebuie să fac altceva şi insista fiecare să merg la diverse olimpiade. Eram foarte ambiţioasă, eram genul care învăţa foarte mult şi ştiam că dacă ajung la şcoală voi fi ascultată la toate materiile pentru că dacă mă prindeau trebuiau să profite. (Râde) Era şi cererea din partea părinţilor. Adică la un 8 era cu supărare, nu mă certau, dar ştiam, simţeam că nu le convine şi că ceva nu era în regulă. Era întrecerea şi între mine şi fraţii mei, dar şi cu mine, pentru că nu-mi doream eu să las şcoala mai prejos şi atunci făceam excese, pentru că le voiam pe toate. Am tras foarte mult, eram şi tocilară, eram prea preocupată de note. 

Privind în urmă, cum ţi se pare copilăria ta, îţi pare rău de ceva?

Nu regret absolut nimic. Mi se pare că a fost atipică, dar a fost plină, foarte multe lucruri le-am câştigat atunci. Am devenit mai responsabilă, am înţeles mai repede lume. Simplul fapt că mergeam la mare şi aveam diurnă, adică ăia erau banii mei din care trebuia să mă întreţin şi nu să mă joc la păcănele sau să-mi cumpăr jucării. Aveam banii ăia, eram supravegheaţi de adulţi sigur, nu eram lăsaţi de izbelişte, dar eu ştiam că dacă dau banii ăia pe o jucărie, o săptămână va trebui să mănânc numai supă la plic şi cum nu-mi plăcea supa la plic aveam grijă de bani. Ajungeau adulţii să se împrumute la mine, asta era culmea, din când în când mă întrebau: „Dana, mai ai bani? Poţi să mă împrumuţi şi pe mine până la Bucureşti?“ Multe chestii le-am câştigat acolo. „Abracabdra“ în sine a fost de multe ori şi o evadare, pentru că la mine în casă părinţii divorţau şi erau tensiuni, iar dincolo totul era frumos, magic. Am avut nevoie de lumea aia, probabil că ăsta e şi motivul pentru care sunt un om echilibrat. 

S-a pus vreun moment problema să urmezi o altă facultate?

Actorie mi-am dorit să fac de foarte devreme, Marian Râlea a încercat să mă deturneze spunându-mi că nu sunt roluri de femei, că o să fie greu, că e o meserie dificilă, că el a avut şansă. Cred că pur şi simplu mă punea să caut în interiorul meu motive mai solide şi s-a bucurat în mod evident când i-am zis că m-am hotărât să dau admiterea. M-a sunat şi m-a întrebat dacă poate să meargă cu mine la admitere, m-a dus de mână, pe holuri toţi erau: „Wow! Magicianul şi Abramburica.“ A fost puţin ciduat şi frumos în acelaşi timp, mai ales că toţi cei care dădeau admiterea trăiseră perioada Abracadabra. 

La admitere la Teatru cu un text din Biblie

Nu ţi-ai dorit niciodată să iei o pauză?

Ba da, în primul an de facultate mi-am dorit să fac pauză cu televiziunea. Am avut un moment în care mi-am zis că am nevoie de o pauză, pentru că făcusem asta tot timpul, de când eram mică, fără oprire, niciodată nu avusesem o vacanţă şi eram în perioada „La Bloc“. Am zis că am nevoie de un an în care să nu mai fac televiziune, ci să trăiesc ca un student, să văd cum este, dar nu mi s-a oferit pauza aia, la momentul respectiv nu s-a putut. Pe de altă parte, tot pentru că mi-am dorit, am trăit şi experienţa de studenţie, poate chiar mai mult decât alţi actori din Buftea. Chiar mi-am dorit să stau până dimineaţa să învăţ la Istoria Teatrului cu colegii în cămin. Adică am fost parte din grupa mea, m-am tras încât să fiu şi acolo, pentru că aia e cea mai frumoasă parte a facultăţii de actorie - să-ţi câştigi colegii cu care urmează să joci în teatru sau film. Dar voiam şi să experimentez. Tot cu Marian am avut atunci o discuţie, el îmi spunea: „Tu nu-ţi dai seama cât de importantă este televiziunea, să vină oamenii să te vadă şi la teatru.“ Iar eu îi spuneam: „Nu, Marian, oamenii vin să te vadă la teatru pentru că eşti un mare actor, nu pentru că te văd la televizor.“ Cumva, Marian încerca să mă convingă să nu pierd ce am şi acum pot înţelege, pentru că sunt foarte mulţi oameni care au făcut facultatea, dar nu mai profesează. Într-adevăr, televiziunea este o şansă. Toţi profesorii de actorie erau foarte categorici, eu chiar am avut emoţii că nu o să intru la facultate pe motivul ăsta.

Ce motiv?

Că eu eram deja formată, aveam deja drumul meu. Dar cred că i-am surprins. M-am dus la admitere cu un text din Biblie, la recomandarea lui Marian, „Cântarea Cântărilor“, nu se aşteptau deloc, eu atunci jucam în „La Bloc“ şi probabil că se aşteptau să vin cu ceva pe comedie. Exista această cerere din partea profesorilor ca cel puţin în primul an să nu faci nimic altceva, să fii doar acolo, pentru că e foarte important. Televiziunea nu era bine privită. Şi acum mai există această scindare între lumea de teatru, lumea de TV şi lumea de film, dar e o prostie, actorii sunt aceiaşi. Un actor vrea să-şi facă bine treaba şi rolul indiferent de context, sigur că e o stilistică diferită, dar cred că un actor vrea să-şi facă meseria bine şi atât, nu vrea să intre într-o lume sau în alta. Este această reticenţă şi atunci am avut un fel de răzvrătire, dar nu mi s-a dat ocazia, dar acum uite că am ajuns la teatru. E foarte greu când joci în seriale sau ai o emisiune să intri în proiecte de teatru. Eu nu puteam să merg la niciun casting de teamă că nu o să pot fi disponibilă două luni, de dimineaţă până seară, pentru repetiţii şi nu voiam să încurc oamenii. Mi-am permis asta abia după ce am născut. În momentul în care am rămas însărcinată le-am spus celor din Pro că nu ştiu când mă voi întoarce, i-am rugat să nu pună presiuni. La vreo şase luni după ce am născut m-am apucat de repetiţii pentru un spectacol pe care mi-l doream de mult, „Jurnalul lui Adam şi al Evei“, şi efectiv repetam într-o încăpere dintr-un restaurant din apropierea casei mele, la prânz, între două mese de alăptat, dădeam textul. (Râde)

Cum s-a schimbat viaţa ta după ce ai devenit mamă?

Major. Mi s-a schimbat complet viaţa, mă aşteptam să vină schimbarea, mi-am dorit-o, m-am pregătit pentru ea, ştiam că lucrurile vor fi altfel şi atunci m-am bucurat de ea. Restul lucrurilor devin mai puţin importante, un copil are capacitatea de a minimaliza tot ce credeai tu că e important în viaţă. Înainte, nu ştiu cum, îmi pierdeam timpul şi energia cu tot felul de prostii, ori acum cele mai mari motive de fericire copilul mi le oferă. Orice mamă spune asta şi nu sunt eu o mamă mai specială şi nici copilul meu nu este mai special, dar pur şi simplu este ceva ce mă bucură peste măsură. Nu mai există altceva, m-a făcut să simt lucruri de care nu credeam că sunt capabilă, apropo de dragoste, nu există comparaţie. Am luat-o foarte în serios, cred că sunt în continuare o mamă echilibrată, adică nu urmez o metodă, nu îmi impun să nu-i spun niciodată „nu“ copilului sau să nu-l pedepsesc, nu încerc să fiu cumva, încerc doar să-l înţeleg, asta e preocuparea mea, şi să încerc să ajung la nevoile lui, asta este miza mea şi uneori este al naibii de greu. Noi suntem nişte oameni foarte comozi, sigur copilul trebuie să aibă limite şi acum mă găsesc în etapa în care încerc să i le impun, dar nu limite care sunt de fapt doar pentru confortul tău. Pentru că de multe ori încercăm să-i stabilim copilului limite doar pentru că ne deranjează sau nu vrem să-i deranjeze pe alţii, dar trebuie să ai o măsură a lucrurilor. Încerc să citesc şi cărţi, efectiv nu ştiu unde să găsesc răspunsurile, pentru că multe sunt de instinct matern, dar în acelaşi timp sunt multe situaţii şi multe întrebări la care nu ştiai că trebuie să ai un răspuns. Efectiv, când mă întreabă câte o chestie, acum e în perioada întrebărilor, mamă! mă gândesc ce răspuns să dau ca să nu nasc alte înttrbări la care îmi va fi şi mai greu să răspund. Nu e simplu. Nu m-a speriat prima perioadă cu lunile nedormite, a mers mai bine decât credeam, am fost mai stăpână pe situaţie decât mă aşteptam. N-am delegat sarcinile, n-am avut bonă, mai ales în primele luni i-am rugat pe părinţii noştri să ne lase pe mine şi pe Radu să fim o familie, să vedem cum funcţionăm noi trei şi atunci am câştigat încrederea în mine. Mai greu mi s-a părut pe la vreun an, el a început să meargă foarte repede, de la vreo zece luni, deja orice încăpere în care intru ştiu ce obstacole există, ştiu unde s-ar putea duce, pe ce buton ar putea apăsa, efectiv începi să vezi altfel lumea. Totul se schimbă.

Dacă Vlad ar dori să urmeze o cale asemănătoare celei urmate de tine, ai fi de acord?

Eu mă ştiu pe mine, şi atunci nu l-aş opri, pentru că ştiu că eu mi-am dorit foarte mult, nu am am fost pusă să fac acele lucruri. Dar în acelaşi timp nici nu-l foţez într-o anumită direcţie. Sunt două variante. Având în vedere că eu sunt actriţă şi Radu e regizor, inevitabil va ajunge cu noi la repetiţii de teatru, la filmări, şi atunci s-ar putea să-i placă şi va alege această zonă, ori va vrea complet altceva, să nege efectiv această lume. Am colegi care provin din familii de actori şi au luat virusul ăsta, ceea ce se poate întâmpla şi cu el, dar noi nu vom forţa lucrurile în nicio direcţie. Chiar mă gândeam zilele trecute că fetiţele sunt mai disciplinate, mai mature, mai determinate. La serbare la Vlad am văzut că fetiţele erau în primul rând, foarte serioase, Vlad al meu era acolo, zicea poezia, mai şi căsca, nu era foarte interesat de ce se întâmplă, el era relaxat, nu era impresionat prea tare de postura lui pe scenă. Eu eram o fetiţă care stătea pe scenă, cânta 30 de cântece, la patru ani plecam în turneu fără părinţi, apropo de independenţă, aveam chestia asta, abia aşteptam să plec în turneu, să fiu singură. Nu e la momentul ăsta pregătit să facă aşa ceva, nu are disciplina asta, nu-i fac un plan de dinainte, nu vreau să facă el ce nu am putut eu să fac, mă feresc de chestia asta. De când s-a născut el mă tot gândesc la relaţia mea cu părinţii, care sunt minusurile pe care nu aş vrea să le aibă şi el. Sunt mult mai atentă la lucrurile astea, adică înainte eram mai aeriană şi e important să mergi pe instinct, de multe ori, dar acum sunt mult mai analitică, mai cerebrală. Trebuie să te gândeşti că el nu este un cumul al caracteristicilor tale şi ale soţului, trebuie să te gândeşti că el este un individ, are unele caracteristici doar ale lui. 

I-ai explicat că eşti o persoană cunoscută? 

Nu. Dar nu i se pare nimic deosebit ca cineva să vrea să facă poze cu mine. M-am gândit şi înainte dacă să-l arăt sau nu, cum să gestionez chestia asta, dar m-am uitat în jur, de exemplu la copiii Andreei Esca, ei sunt şi echilibraţi, şi maturi, şi i-a arătat, deci nu i-a afectat chestia asta. Pe de altă parte, în momentul în care am rămas însăcrinată au fost foarte multe branduri care şi-au dorit să ne asociem, dar am refuzat să-mi arăt copilul în reclame, a fost prima condiţie şi limită pe care am impus-o, nu mi s-a părut corect, nu trebuie să fie un profit din naşterea unui copil. Sigur că eu sunt mamă şi am avut colaborări, dar niciodată nu mi-am folosit copilul pentru asta, am considerat că e suficient că se ştie că sunt mamă. Am zis că dacă o să vrea el asta când va fi mai mare, e OK, dar deocamdată nu l-am introdus în prim plan şi în rest pur şi simplu eram în maternitate şi mi-am dorit să-l arăt. Nu-mi propusesem să-l arăt, să scriu un articol despre asta, dar eram în maternitate şi m-am simţit atât de bine şi atât de fericită încât am început să scriu, le-am arătat excat ca un om, nu ca o persoană publică. 

Cred că problemele ar putea apărea în adolescenţă, să nu-i placă să fie recunoscut şi atunci va lua singur decizia potrivită pentru el. Se schimbă foarte mult un copil de la trei ani la 13 ani, încât dacă va dori să fie anonim, va fi anonim. Pe de altă parte, m-am gândit că, dacă voi avea tot timpul grija  să-l acopăr sau să nu-l iau cu mine în anumite locuri pentru că cineva ar putea să-i facă o poză, poate îi nasc copilului tot felul de probleme - de ce nu mă arăţi? De ce nu mă iei cu tine?

Ce te face să te dai jos din pat în fiecare dimineaţă? 

Şi la propriu, şi la figurat tot copilul. În primul rând, Vlad când a început să vorbească avea o replică de trezit de dimineaţă care suna aşa: „A venit ziua începe joaca.“ Mie mi s-a părut superbă, mă întrebam cum e să fie aşa viaţa pentru tine, când vezi lumina să zici că începe joaca. Pentru el noaptea e ceva inutil, el nu înţelege somnul, e o pierdere de timp pentru el. Noi, adulţii, când vedem perna suntem fericiţi, noaptea are aşa o mare valoare, şi pentru el ziua este importantă. De la el încerc să iau bucuria de a începe o nouă zi, de a trăi, el mi-o insuflă de cele mai multe ori. Uneori ne trezeşte, efectiv ne ridică pleoapele. Mă bucură gândul că petrec timpul cu el, apoi profesional mă bucură gândul că merg la repetiţii de teatru. Plecările în vacanţă, sunt acele dimineţi în care nu contează la cât pui ceasul să sune. Şi sper să-mi păstrez entuziasmul pe care l-am avut la prima emisiune de radio, am fost încântată, m-am trezit de mai multe ori în timpul nopţii de teamă că nu o să aud alarmă.