INTERVIU Andreea Bălan: „M-am apucat de canto la 28 de ani. În viaţă nu câştigă cea mai talentată persoană, câştigă cea mai determinată“ FOTO VIDEO

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Andreea Bălan are o carieră de două decenii în industria muzicală FOTO Antena 1
Andreea Bălan are o carieră de două decenii în industria muzicală FOTO Antena 1

Andreea Bălan (33 de ani) a vorbit, într-un interviu pentru Adevărul, despre trupa Andrè, alături de care a cunoscut celebritatea, dar şi cum a reuşit să se menţină în industria muzicală vreme de două decenii.

Andreea Bălan are 33 de ani şi o carieră în industria muzicală din România de 20 de ani. A cunoscut celebritatea odată cu trupa Andrè, înfiinţată de tatăl ei, Săndel Bălan şi Alexandru Antonescu, tatăl Andreei Antonescu, pe când avea doar 13 ani. S-au cunoscut pe culoarele TVR-ului, iar de la ideea înfiinţării unei trupe şi până la „scrierea istoriei“, n-a mai fost decât un „Liberă la mare“, piesa de semnătură a grupului. Au urmat patru discuri de platină, unul de aur şi au vândut peste un milion şi jumătate de albume, succes pe care nicio altă trupă românească, până în prezent, nu a reuşit să-l egaleze, după cum mărturiseşte artista. A început să cânte de la vârsta de 10 ani, imitându-l pe tatăl ei, un trubadur cu chitara în spate şi veleităţi de compozitor, care fredona tot timpul prin casă. Un prieten venit în vizită i-a spus lui Săndel Bălan: „Nu vezi că fata ta e talentată? Ce-ar fi să-i compui şi ei nişte piese?“. Şi i-a compus cât pentru un album întreg, aşa încât micuţa Andreea devenise primul copil din România care lansase un CD, făcut în Germania. 

A existat, însă, o perioadă însemnată de timp în care succesul venit peste noapte nu i-a adus fetei cu codiţe blonde, cu şenile şi haine sexy, nicio bucurie. Ba dimpotrivă. Urca pe scenă plângând şi „trebuia să zâmbească“ şi să danseze frumos în faţa sutelor de fani veniţi să le vadă. Conflictele şi neînţelegerile datorate incapacităţii de a gestiona un mare succes au dus la o ruptură iremediabilă. Trupa s-a destrămat în 2001, după care, mărturiseşte Bălan, a existat o perioadă de renegare, în care era „lame“ să spui că ai fost fan Andrè. La aproape 18 ani, Andreea Bălan a fugit de acasă, în Bucureşti, pentru a-şi construi prin forţele proprii o carieră solo. „Toţi mi-au spus că nu o să reuşesc, că sunt moartă fără Andrè“, îşi aminteşte cântăreaţa, iar pentru a le spune azi, tuturor, că n-au avut dreptate, a trebuit să se desprindă de imaginea de copiliţă, să-şi vopsească părul, să se reinventeze stilistic şi muzical, să înveţe să danseze, şi, cel mai important, să se transforme din cântăreaţă în entertainer. Trofeul „Dansez pentru tine“ şi medalia de argint câştigată la varianta internaţională a emisiunii, din Mexic, au reprezentat o schimbare importantă de macaz în cariera artistică. A devenit cântăreaţa cu cele mai complexe show-uri de dans, iar asta a menţinut-o în topul vânzărilor de concerte într-o industrie pretenţioasă. A început să ia lecţii de canto la 28 de ani, şi-a întemeiat o familie, are proiecte în televiziune şi spune că încearcă să se reinventeze în fiecare an. Înainte de asta, s-a luptat ani întregi cu depresia, iar şedinţele de terapie au ajutat-o să-şi închidă rănile şi să se liniştească, ceea ce recomandă şi tuturor celor care nu reuşesc să-şi găsească fericirea. „A trebuit să se sinucidă Mădălina Manole pentru a putea vorbi în spaţiul public de depresie ca fiind o boală“, mărturiseşte Andreea. Şi-a declarat frecvent susţinerea faţă de comunitatea LGBT şi afirmă că îşi doreşte ca fiecare om, indiferent de orientarea sexuală, să poată iubi în linişte şi să-şi poată întemeia o familie fără a fi judecat. La rândul ei, cântăreaţa a primit critici aspre din pricina acestor declaraţii. Dar crede în karma şi merge pe acest principiu simplu: fii tolerant şi împarte bunătate pentru ca Universul să te răsplătească în acelaşi fel. 

Adevărul: Ce ne poţi spune despre noua piesă lansată, „Tango în priviri“?

Andreea Bălan: Am lansat de curând piesa „Tango în priviri“ şi este o piesă de dragoste în care clar mă regăsesc şi cred că se regăsesc foarte mulţi oameni, căci avem cu toţii poveştile noastre de dragoste, plăcute sau mai puţin plăcute. Este o piesă destul de dificil de rumegat pentru că are foarte multe versuri cu tâlc. Videoclipul este, de asemenea, puţin abstract. Este diferit de ce am făcut eu până acum. În ultimul timp am făcut mai multe videoclipuri în Los Angeles. De altfel, în ultimul timp am căutat să cânt numai piese care să mă reprezinte. Adică, să fi trăit cumva ceea ce cânt. De aceea cred că şi cele mai de succes melodii ale mele sunt „Uită-mă“ care are 46 de milioane de vizualizări pe Youtube şi „Rece“ care are vreo 16 milioane de vizualizări, adică piesele mai triste. Poate şi din cauza faptului că am avut nişte experienţe de viaţă în felul acesta şi transmit mai multă emoţie. 

Versuri compui?

De Crăciun am lansat o melodie care se numeşte „Fantezia de iarnă“, iar versurile şi muzica sunt compuse de mine. Am fost ajutată şi de Mădălina, profesoara mea de canto de la „RedBlonde“ şi iată că da, după mult timp, pentru că au fost câţiva ani de zile în care am scris piese împreună cu Marius Moga, acum mulţi ani, pe albumul „Aşa sunt eu“ şi „Andreea B“, concentrându-mă mai mult pe dans şi pe show,  am lăsat partea asta deoparte. Şi mă bucur că în decembrie am scris piesa asta şi am şi lansat-o, dar este totuşi o piesă uşurică de Crăciun, nu am intrat într-o zonă foarte dificilă de scris. Ideea este că ai nevoie de foarte mult timp şi creativitate pentru a compune. Acum am o familie, un copil şi foarte multe lucruri de gestionat, eu fiind şi propriul meu manager. În schimb, sunt foarte creativă pe partea de show. Eu sunt cea care gândeşte show-urile, cea care se ocupă de concepte, de costume ş.a.

Colaborezi în continuare cu Petrişor Rouge?

Da, Petrişor este nelipsit în concertele mele şi el se ocupă şi de coregrafii. Repetăm foarte mult, dansăm foarte mult şi chiar dacă nu apare în ultimul meu videoclip, ele este în continuare în show-urile mele şi împreună cu el şi cu fetele mele facem aceste show-uri spectaculoase. Suntem acompaniate de band-ul meu, de trupa live cu care cânt şi oferim o alternativă, o experienţă vizuală, până la urmă. Petrişor face acele acrobaţii, schimbăm foarte multe costumaţii. Adică avem momente speciale, conceptuale. 

image

Câte costumaţii şi concepte schimbi într-un spectacol?

De exemplu, într-o oră de show shimbăm opt rânduri de haine, atât eu cât şi fetele mele şi avem un nou show care are două programe şi acolo schimbăm 12 costume. E foarte greu pentru că trebuie ca în 12 secunde să schimbi hainele şi se mai rupe câteodată un fermoar, se mai rupe un toc şi trebuie să mergi mai departe. E agitaţie mare. 

De altfel, ţi-ai câştigat faima ca fiind una una dintre artistele cu cele mai spectaculoase show-uri. Ce pregăteşti pentru anul acesta?

E clar că trebuie să te reinventezi de la an la an. Anul trecut am lansat un show care s-a numit „Fantezia“, care a avut mai multe părţi: Fantezia – Majorete, Fantezia – Supereroi şi Fantezia de Iarnă. Anul acesta îl voi continua cumva pe acesta. După ce am câştigat „Dansez pentru tine“ în 2008 şi am fost şi în Mexic şi am luat medalia de argint, la varianta internaţională a emisiunii, mi-am redefinit show-urile şi mi-am dat seama că acesta este drumul meu: să fiu un entertainer, să cânt şi să dansez, să schimb costume. Am învăţat peste 30 de stiluri de dans împreună cu Petrişor pe care le-am aplicat imediat în show-urile mele. De atunci cariera mea a luat-o pe o pantă ascendentă, cred că mi-am găsit drumul, traseul şi asta mă diferenţiază de toţi ceilalţi artişti din România. Eu fac aceleaşi show-uri indiferent dacă am un public de 20 de oameni la o petrecere privată sau un public numeros, la un concert.

Ai început să cânţi de la vârsta de 10 ani. Cum au fost începuturile în muzică?

Tatăl meu cânta într-o trupă pe atunci, el a cântat şi în Cenaclul Flacăra. Tot timpul a fost un trubadur cu chitara în spate şi, inevitabil, văzându-l prin casă, am început şi eu să fredonez. Îmi amintesc că a venit un prieten în vizită şi i-a zis tatălui meu: „Uite, fata ta e talentată, nu vrei să-i compui şi ei nişte piese? Şi aşa a început tatăl meu să-mi compună câteva piese, mi-a compus chiar un album întreg. Aveam 10-11 ani şi chiar mi-a scos un CD. La vremea respectivă eram primul copil care avea un CD, pentru că existau doar casete şi l-a făcut în Germania. După care, pe culoarele TVR-ului, am cunoscut-o pe Andreea Antonescu. Taţii noştri se cunoşteau pentru că au fost colegi de facultate în Galaţi şi au zis:hai s-o punem de o trupă. Şi de acolo s-a scris istoria. Tatăl meu a scris tot repertoriul trupei. Tatăl Andreei era managerul, eu mă ocupam de coregrafii, iar Andreea se ocupa de costume. Cumva, toate lucrurile erau bine împărţite. Doar că succesul ne-a luat prin surprindere, peste noapte. Am scos „Liberă la mare“, „Moşule, ce tânăr eşti“, „Lasă-mă, papa, la mare“, „Caravanele, hituri peste hituri, şapte albume, am primit cinci discuri de platină şi unul de aur. Am vândut un milion şi jumătate de albume, doar în cifrele oficiale. Nicio altă trupă nu a egalat succesul pe care noi l-am avut. Am fost idolii unei întregi generaţii. Dar, la vremea respectivă eram foarte mică, nu realizam ce se întâmplă cu mine. Adică, acum îţi povestesc aşa, obiectiv, matură fiind, la 30 de ani. Atunci nu-mi dădeam seama de ce sunt pe un stadion şi vin oamenii şi sar gardurile şi sunt disperaţi să ne vadă. Eu voiam doar să mă joc sau trăiam şi eu prima iubire, aveam simpatiile mele şi nu înţelegeam de ce trebuie să fac lucrurile astea. Şi oarecum chestia asta năştea conflicte, fie între mine şi tatăl meu, fie între ea (n.r. Andreea Antonescu) şi tatăl ei, fie între noi două sau între ei doi. A fost o perioadă foarte tumultoasă din viaţa mea, atunci mă şi dezvoltam ca adult şi chestia asta a pus bazele unor conflicte interioare pe care eu le-am avut mai târziu. 

În ce moment ai conştientizat acea popularitate de care spuneai? 

Târziu mi-am dat seama, pe la vreo 18 ani. Atunci nu constientizam că sunt „vedetă“. La 16 ani nu-ţi dai seama neapărat ce se întâmplă. Ok, mergi pe plajă în Mamaia şi nu poţi trece liniştită pentru că vezi că se formează un cerc de oameni în jurul tău şi oamenii aceia vor ceva de la tine, trag de tine ş.a. Un copil nu are cum să-şi dea seama ce se întâmplă cu el. Chiar şi zilele trecute am fost în tot felul de jurii la festivaluri şi vin părinţi cu copii de toate vârstele şi îi pun să cânte. Şi acei copii nu ştiu, nu înţeleg, cum nici eu nu înţelegeam de ce trebuie să cânt şi să mă urc pe scenă. Pur şi simplu mi se punea: trebuie să faci asta. Şi un copil execută, pentru că-l vede pe Dumnezeu în părinţii săi şi atunci face ce i se spune. Târziu, pe la 18 ani am realizat, când deja ne separasem, că am fost de fapt în ditamai succesul şi uite câte hituri, câte piese, câte concerte am avut. 

Urcam pe scenă cu lacrimi în ochi şi trebuia să zâmbesc şi să mă prefac

Ţi-a fost greu să te desprinzi de imaginea din Andrè şi să te lansezi ca artist solo?Atunci când am luat-o de sub zero, ca să-mi construiesc o carieră solo, mi-am dat seama ce se întâmplase. Ne separaserăm şi mi-era foarte greu. Pentru că nu înţelegeam de ce vin cu un bagaj de imagine după mine şi toată lumea spunea „a, ea e aia de la Andre“. Nu reuşeam să mă desprind de imaginea aceea. Şi abia atunci am realizat de ce nu pot. Tocmai pentru că a fost o trupă atât de mare încât orice aş fi făcut eu la momentul respectiv nu reuşeam să egalez sau să depăşesc imaginea şi succesul avut cu trupa. Şi mi-a fost foarte greu mulţi ani de zile să-mi construiesc o carieră solo. A trebuit să mă vopsesc brunetă, să schimb total stilul vestimentar şi muzica pe care o cântam. Trebuia să fiu total opusă de ceea ce făcusem. Drept exemplu, Miley Cyrus ca să se desprindă de Hannah Montana a trebuit să se ducă spre o cu totul altă zonă. Britney Spears la fel. Adică sunt nişte reţete pe care la un moment dat le adopţi, ca să te rupi cumva de stigmatul pe care tu îl ai. Şi asta am făcut şi atunci s-a produs ruptura. Oamenii au început să mă vadă ca pe un artist de sine stătător, care nu mai era doar o reminiscenţă a unei trupe.

image

Spui că nu înţelegeai de ce trebuia să fii pe scenă. Totuşi, nu te bucurai în niciun moment de actul artistic? Nu simţeai că asta e ceea ce vrei şi tu să faci?

Eu cred că m-am născut pentru scenă pentru că am dansat întotdeauna. După care, tatăl meu având voce, este clar că l-am moştenit. Adică, nativ, am talent oarecum şi cred că sunt făcută pentru scenă. Numai că în momentele acelea când urcam pe scenă, uneori îmi plăcea, alteori nu-mi plăcea, pentru că varia în funcţie de ceea ce se întâmpla în culise. Pentru că noi acolo deseori ne certam sau existau tensiuni. Eu urcam pe scenă cu lacrimi în ochi şi trebuia să zâmbesc şi atunci mă prefăceam foarte tare. Şi chestiile asta pe mine m-au traumatizat.

De unde plecau toate aceste certuri? Care era cauza lor? 

Imaginează-ţi că peste noapte toată România te cunoaşte. Şi dintr-o dată, ai o presiune enormă: să livrezi nişte piese, să te duci la numeroase concerte, toată lumea te cheamă undeva, vin şi banii şi atunci, toate astea te copleşesc, la un moment dat. Şi aici vorbesc şi de taţii noştri. E foarte greu să gestionezi un succes venit peste noapte. Şi părinţilor noştri, care până în momentul acela fuseseră ingineri, le-a fost greu să gestioneze totul. Şi fiecare impresar voia o bucăţică, voia să ne păcălească şi trebuiau să se confrunte şi cu lucrurile acestea. După care eu intrasem la liceu, voiam mai mult timp liber, eram în perioada adolescenţei, mă răzvrpteam şi atunci existau tot felul de certuri. 

Andreea Antonescu simţea la fel ca tine? Vă împărtăşeaţi toate aceste lucruri?

Ne mai împărtăţeam, am avut o relaţie destul de ambiguă. Câteodată frumoasă, câteodată dură, dar cred că am trăit amândouă aceleaşi lucruri şia abia după mulţi ani am stat de vorbă  şi ne-am dat seama câte de greu ne-a fost amândurora. Poate că orgoliul nostru de adolescente nu ne lăsa să ne împărtăşim toate sentimentele, dar mai târziu, după ce totul s-a terminat, ne-am dat seama că nu am vrut să ne facem rău una alteia şi poate nici părinţii noştri nu au vrut să ne facă rău. Aşa am ştiut noi, toţi patru, să gestionăm acele situaţii, la vremea respectivă. Şi a trebuit ca în decursul anilor care au urmat, să ne iertăm oarecum. Fiecare pe sine şi apoi fiecare pe celălalt. Să ne iertăm pentru toată perioada aceea tumultoasă. 

Mai ţii legătura cu Andreea Antonescu?

Eu sunt naşa fetiţei ei şi ţinem legătura. Ne vedem destul de rar, ea e şi plecată mult prin America, dar încercăm, pe cât putem, să ne vedem. Nu vorbim tot timpul la telefon, dar e o chestie foarte tare, pentru că sunt nişte oameni în viaţa ta cu care poate că nu vorbeşti un an de zile, dar când ajungeţi să vorbiţi, reluaţi totul de acolo şi nu se degradează nimic în relaţia voastră. Pe noi ne leagă o perioadă pe care numai noi o ştim. Tatăl ei nu mai este, din păcate, iar tatăl meu a înaintat în vârstă şi poate unele chestii nu le mai înţelege. Aşa că doar noi două ştim ce s-a întâmplat atunci şi cumva chestia asta o să ne lege toată viaţa. A fost parte din viaţa mea, ne-am petrecut adolescenţa împreună şi aşa va rămâne indiferent dacă vorbim acum sau nu vorbim. 

V-aţi gândit vreodată serios să reluaţi proiectul Andrè?

Noi am încercat de multe ori să refacem trupa Andre, dar nu ne-am înţeles. Eu aveam nişte idei mult diferite de ale ei şi nu am reuşit să ajungem la un numitor comun. Ultima discuţie despre asta a fost chiar anul trecut, la un eveniment foarte mare pe litoral. 

Primeam saci de scrisori. Acum s-a pierdut ideea de idoli fiindcă vedeta ta preferată e la un click distanţă

   

Cum reacţionau fanii la concerte? Au avut loc şi întâmplări ciudate?

Generaţia de acum nu reacţionează absolut deloc cum reacţiona cea de atunci, sunt total diferite. Păi, nu puteam să ieşim pe stradă, se făcea cerc în jurul nostru. Când mergeam la mare, ne trezeam înconjurate de zeci şi sute de oameni. Trebuia să mergem în locuri private. Apoi, în alte oraşe, când aveam concerte şi mergeam apoi în magazine, era nebunie. Se opreau toţi oamenii şi veneau la noi. În zilele noastre nu se mai întâmplă asta. Pot să merg liniştită pe stradă, nu mă mai agasează nimeni. (râde). Erau tot felul de oameni bolnavi. De exemplu, a existat un tip care credea că e reîncarnarea lui Elvis şi că ne vom întâlni în viaţa de apoi?! Dormea pe preş, în faşa hotelului din Mamaia şi întreba disperat de ce nu putem fi împreună. Acum nu se mai întâmplă aşa. S-a pierdut ideea de idoli fiindcă vedeta ta preferată e la un clik distanţă. Înainte existau doar căsuţe poştale şi primeam saci de scrisori. Acum nu mai există aşa ceva. Acum există Instagram şi fanul, dacă îţi mai este fan, te vede instant. Nu mai eşti intangibibil. Acum, din contră, eşti lame, eşti uncool, acum fiindcă ajunge la tine atât de uşor, nici nu te mai respectă, la un moment dat. Industria a luat o întorsătură total diferită de ceea ce însemna atunci. Ceea ce este tare în ecuaţie acum este faptul că eu am rezistat atâţia ani şi ştiu să vorbesc şi din pricina acelei generaţii şi acelor timpuri, şi din prezent. 

Ce piesă preferată ai tu de la Andrè? 

Mie îmi plac toate. Poate „Lasă-mă, papa, la mare“ pe care o şi cânt în continuare în concertele mele, unele piese le-am remixat şi le cânt în spectacole. Lumea mi le mai şi cere şi se bucură enorm pentru că atunci când aud acordurile îşi aduc aminte de toată copilăria lor. Şi eu cred că fac oarecum parte din sufletele oamenilor. Adică, oamenii care cresc cu tine se ataşează emoţional şi indiferent de ce faci tu mai tarziu, faci parte din viata lor.

Cum ai reuşit să te reinventezi de atâtea ori?

Este foarte greu să te menţii două decenii, e foarte stresant. Pare simplu, pare că tot ce trebuie să faci este să mai scoţi o piesă şi asta e. Nu. Trebuie să înţelegi tot timpul noua generaţie, noul val, să ştii să te reinventezi muzical, stilistic şi din toate punctele de vedere. Acum nu mai concurezi doar cu generaţia ta, ci şi cu noua generaţie de soliste de 20 de ani. Ele poate sunt mai pregătite în mediul online, pentru că au crescut cu telefonul în mână. Au fost nişte momente decisive în cariera mea. Respectiv momentul în care am cântat pop rock şi am scos albumul „Aşa sunt eu“, inspirat tot din viaţa mea, compus de Moga şi eram brunetă şi eram foarte dark şi exprimam nişte suferinţe şi nişte frustrări pe care le avusesem înainte. Apoi a existat momentul „Dansez pentru tine“ unde am câştigat trofeul şi medalia de argint în Mexic, apoi a existat momentul în care a trebuit să arăt că sunt femeie, că nu mai sunt copil. Crescând foarte mulţi ani în lumina reflectoarelor, chiar dacă ajungi la 25 de ani, lumea te percepe tot ca pe o copilă şi atunci ce faci? Ei bine, începi să te îmbraci mai sexy, să arăţi că eşti femeie, că ai crescut, că nu mai eşti o „copiliţă“. Am avut nişte videoclipuri foarte foarte sexy, precum „Like a bunny“, dar care au marcat o schimbare şi care au arătat că m-am maturizat pentru că altfel nu puteam să mă desprind de imaginea de fetiţă. 

Şi cel mai important moment a fost atunci când am înţeles că eu trebuie să ofer show-uri, să mă transform din cântăreaţă în entertainer şi să ofer experienţe foarte frumoase vizuale. Cred că asta m-a menţinut, mai ales în ultimii cinci, şase ani de zile, în topul celor mai vândute artiste pe concerte, pe evenimente şi cred că asta mă va menţine în continuare. Până în momentul „Dansez pentru tine“ eu dansam, dar făceam simple sincroane, de R&B, iar în momentul în care am învăţat salsa, samba şi am făcut acolo acele prize cu Petrişor în Mexic, mi-am zis : asta e calea. Şi mai ales că eu sunt şi talentată la dans, iar între timp mi-am lucrat şi vocea foarte bine. 

   

Lumea te-a criticat de-a lungul timpului şi pentru imaginea afişată, considerată vulgară, prin vestimenţatie şi dans. 

Noi eram nişte copiliţie de 15, 16 ani, noi habar nu aveam ce scria presa, că nu o citeam. Şi se scriau tot felul de lucruri, dar noi nu eram neapărat conştiente de toate aceste critici. În al doilea rând, noi nu credeam că felul în care ne îmbrăcam era vulgar, ci că era chiar cool, că era tare, cu fustiţe cu inimioare şi tot felul de decupaje, nimeni nu venea să ne spună că e „wrong“, taţii noştri erau ok cu asta, adică era perfect în regulă pentru noi şi pentru toată lumea. Târziu am văzut că „eram considerate vulgare“, dar e culmea, căci toată generaţia ne-a imitat, am generat un trend cu acele şenile, cu codiţe. După care, a existat o perioadă după ce s-a terminat Andrè în care lumea ne-a renegat. „Ah, ce lame, Andrè“, nu ştiu ce. De fapt, o întreagă generaţie a vrut să ne imite, a crescut cu noi şi n-am fost doar atât. Am fost şi iniţiatoare în ceea ce priveşte muzica modernă şi moda la vremea respectivă. Chiar dacă acum nu ai mai purta acele lucruri, să nu uităm că la vremea respectivă noi am fost trademark şi am fost exemple de urmat. 

image

Şi acum doi trei ani, în show-urile mele, am afişat o imagine foarte sexy tocmai pentru a mă rupe oarecum de ideea de copiliţă. Asta a făcut şi Miley Cyrus, a făcut şi Britney, a fost o modă internaţională pe care eu am adoptat-o. Şi am făcut trecerea de la copiliţă la femeie matură. Bineînţeles că devenind mamă, n-am mai vrut şi n-am mai simţit să adopt o astfel de imagine şi în prezent, cu aceleaşi body-uri minuscule. Acum costumele mele sunt mult mai decente, să le spunem, mai frumoase şi arată foarte bine. Chiar dacă în perioada aceea poate am fost criticată, mie mi-a folosit în carieră şi a contribuit la menţinerea mea în ochii industriei şi m-a ajutat să am foarte multe concerte. Tocmai pentru că fiind sexy, iar fetele mele erau de tipul „pussycat dolls“, am avut foarte multe cereri de concerte. În perioada 2009- 2012 eram pe primnele locuri în vânzări. 

Ai fugit de acasă, la Bucureşti, ajutată de un impresar. Ce s-a întâmplat exact? De ce ai simţit să faci asta?

De un an de zile se terminase Andre şi eu aveam 17 ani şi jumătate. Am mai rămas acasă, la părinţii mei, în Ploieşti şi apoi am devenit majoră. Şi pentru că aveam diverse conflicte cu tata, el ocupându-se în continuare de mine, la un moment dat, i-am spus că vreau să mă mut în Bucureşti. Intrasem şi la facultate, eram anul I. Şi că vreau să fiu independentă, nu mai vreau să depind de el, nu mai vreau să avem certuri, discuţii, vreau să mă ocup singură de mine şi de cariera mea. El nu a vrut, bineînţeles. Eu în vremea respectivă mergeam la foarte multe concerte cu Axinte, la „Vacanţa mare“ şi cu acel impresar, al cărui nume nu vreau să-l pomenesc, a vrut să profite de faptul că eu aveam aceste conflicte cu tatăl meu şi mi-a facilitat această plecare ajutându-mă să-mi închiriez un apartament în Bucureşti. Ceea ce eu am considerat pe moment a fi „foarte frumos“ şi un ajutor real, mi-am dat seama apoi că nu a făcut decât să mă extragă de acolo, de acasă, pentru ca mai apoi să mă folosească în concerte, pe preţuri foarte mici, ştiind că eu nu aveam bani. Au urmat vreo doi ani în care mi-a fost foarte greu, pentru că m-am străduit să scap de aceşti indivizi şi să reuşesc să mă susţin singură financiar. Apoi am început să fiu impresariată pe rând de Gabi de la Voltaj, apoi Dorian Enache, un manager foarte bun, apoi de fostul mei iubit, am colaborat cu el. Azi cu Florin Nedelcu. Am avut de-a lungul timpului şi colaborări fericite, am primit şi sfaturi de la anumite persoane din industrie. Dar niciodată nu mi s-a dat mură în gură. Eu tot timpul a trebuit să muncesc foarte mult, să fiu suficient de inteligentă încât să filtrez toate sfaturile pe care le primeam şi sugestiile, să dau din coate foarte tare. Toată industria ştie că eu sunt foarte bătăioasă şi foarte ambiţioasă. Dacă îmi propun ceva, trebuie să reuşesc. 

Cum au reacţionat părinţii după plecarea în Bucureşti?

Pentru mine a fost cel mai bun lucru pe care am putut să-l fac pentru că am scăpat de tot ce au însemnat reminiscenţe din trupa Andre şi conflicte cu tatăl meu, am ajuns ăn Bucureşti, am devenit mai calmă şi am început un proces de schimbare a mea ca om, în primul rând. Mama mea m-a susţinut şi tatăl meu a fost, bineînţeles, supărat. Dar supărarea i-a trecut, ulterior a început să managerieze alte trupe şi fiecare şi-a văzut de drumul lui. De la 18 ani am cariera în propriile mâini. 

A trebuit să vină Mădălina Manole să ne arate că depresia este o boală

Ai declarat că ai făcut şi terapie pentru a-ţi vindeca traumele din adolescenţă. 

Când avem 20 de ani alergăm să ne facem o situaţie, să ne luăm o casă, o maşină etc. Şi nu eşti atent la stările tale interioare pentru că alergi să faci lucruri, să supravieţuieşti, mai ales dacă nu vii dintr-o familie bogată. Ulterior, după ce le obţii şi nu mai alergi pentru a obţine foloase materiale eşti trist şi nu ştii de ce. Şi atunci, începi să acorzi importanţă zbuciumului tău interior şi să-ţi dai seama că atunci când ai tot ce-ţi trebuie, casă, bani, maşină şi tristeţea nu dispare, ai o altă problemă. Că trebuie să te reăntorci în rădăcini, în copilăria ta şi să vezi ce răni nu ai vindecat. Ce probleme ai şi duci după tine. 

În primul rând, cred că toţi trebuie să mergem la psiholog, la un moment dat. Cred că toţi avem anumite probleme, anumite traume şi ştiu că în România mersul la psiholog este un subiect tabu şi dacă cineva vine şi-ţi spune că mergi la psiholog, există suficiente persoane care-ţi spun că eşti nebun. Este total greşit. Cred că toată lumea ar trebui să aibă un terapeut, pentru că el este ca un fel de prieten căruia îi spui ce probleme ai şi el te ghidează ca tu să găseşti răspunsurile la nişte întrebări care te macină şi care te ajută să închizi nişte răni, pentru că el are o pregătire anume. Eu am făcut un statement din a spune „mergeţi la psiholog“, da fac terapie, da, faceţi şi voi.  A trebuit să vină Mădălina Manole să ne arate că depresia este o boală. Până să se sinucidă ea nu existau discuţii despre depresie ca boală. Nu puteai să vii la partenerul tău şi să-i spui că ai depresie. Să ieşi în faţă şi să mărturiseşti că ai depresie, cu atât mai mult să le spui asta părinţilor tăi. Sunt atât de multe persoane azi care suferă de depresie şi cred că mai multe persoane publice, ca mine ar trebui să iasă în faţă şi să vorbească despre asta. Nu doar despre câte realizări şi ce viaţă roz avem. 

În ce relaţii eşti acum cu tatăl tău?

Au trecut foarte mulţi ani de atunci. În aceşti 15 ani ne-am mai ciondănit, dar nemaiavând o relaţie directă de manager artist, nu am mai avut practic pe ce să ne certăm. Nu mai exista subiectul principal şi el a rămas la stadiul de tată. În ultimii ani s-au aşezat lucrurile şi mai ales de când am devenit părinte. Dar, în ultimii ani, pentru că am făcut şi terapie, am citit foarte mult, am reuşit să mă calmez. Nu mai bag în seamă tot ceea ce spune el, ce se mai spune în jurul nostru, reuşesc să evit momentele conflictuale, iar acum avem o relaţie ok. El a rămas în Ploieşti, pentru că nu a vrut să se mute la mine. Mama mea s-a mutat aici, stă cu mine şi mă ajută în creşterea fetiţei. Se ocupă de trupele lui din Ploieşti. Ne vedem destul de rar, ce-i drept. 

Ce relaţie aveai cu mama ta în perioada Andrè?

Mama mea era la serviciu, tata era cel care se ocupa de mine în majoritatea timpului. Din păcate, ea nu putea să mă însoţească la concerte şi atunci nu prea ştia ce se întâmplă. Ea doar vedea un copil nervos, plângăcios sau frustrat şi nefiind prezentă, nu ştia ce se întâmplă. Şi asculta tot timpul două variante: a mea şi a tatălui meu. Şi atunci nu putea să mă ajute foarte mult. 

Ce meserie avea? Avea vreo legătură cu muzica?

Nu, era inginer, iar anul trecut a ieşit la pensie şi a venit să mă ajute cu fetiţa, după cum spuneam. 

De-a lungul anilor, după ce am plecat de acasă, mama mea a fost susţinătorul meu principal. Dacă în perioada Andre nu a fost alături de mine fizic şi nu prea ştia ce se întâmplă în sufletul meu, ulterior m-a susţinut în tot ce am făcut. Venea la mine în Bucureşti şi mă ajuta şi cu mâncarea pe perioada facultăţii şi iată că acum un an a ieşit la pensie anticipat pentru a fi alături de mine şi de fetiţa mea. Eu, artistă fiind, nu pot să ies din sistem, pentru că vorba aceea, trece trenul pe lângă tine. Şi mama mea a înţeles asta şi a venit să mă ajute şi să locuiască alături de noi. 

image

FOTO Arhivă personală 

Cum reuşeai să îmbini şcoala cu apariţiile pe scenă? Cum erai ca elev?

Am avut norocul să am nişte profesori foarte indulgenţi. Am intrat la colegiul naţional Ion Luca Caragiale din Ploieşti. Am intrat în clasa a noua fix când se lansase „Liberă la mare“. Şi toată lumea se aştepta să vină la şcoală o fetiţă cu codiţe, rujată, sexy şi eu m-am dus total opus: nemachiată, nearanjată, nici nu m-au recunoscut. Şi atunci, cred că din prima clipă am făcut impresie foarte bună şi profesorii m-au ajutat. Au fost permisivi, maleabili. Înţelegeau când trebuia să lipsesc. Mai veneam şi cu temele nefăcute, pentru că nu aveam timp să le fac. Aveam în weekend şi câte cinci concerte, iar pe vremea aceea cântam sâmbăta, duminica seara, prin cluburi sau pe stadiooane şi veneam luni după-amiaza la şcoală. Abia de marţi începeam să intru în program. Au fost foarte indulgenţi, mă ajutau şi colegii cu temele, o aveam atunci pe naşa fetiţei mele din prezent, cu care stăteam în bancă şi mă ajuta la examene. Ulterior, viaţa ne-a ţinut împreună. A fost greu, pentru că nu poţi să le faci pe toate. Am luat bacul cu 9 şi cel mai mult am învăţat în clasa a 12-a, când se terminase Andre şi-mi începusem cariera solo. Eu trebuia să recuperez în clasa 12-a tot ce făcusem până atunci şi aveam pregătiri, făceam meditaţii aproape în fiecare zi. Mi-a fost foarte greu pentru că trebuia s-o mulţumesc şi pe mama, care voia să mă ţin de şcoală, să învăţ bine, dar şi pe tata care voia să merg la concerte şi nu-l prea interesa partea cu şcoala. Am învăţat bine, apoi am intrat la Jurnalism, m-am ţinut de facultate, am terminat-o, dar nu o să profesez niciodată. 

 

Îţi plăcea şi altceva în afară de muzică, te-ai gândit să ai şi o altă meserie?

Nu. Dacă eu am început să cânt la 10 ani şi la 12, 13 ani eram deja celebră, cred că traiectoria mea se trăsese deja. Odată ce ai acest drog şi-l simţi, nu mai poţi face altceva, nu te mai poţi face contabil, de exemplu sau orice altceva. La 18 ani când m-am trezit după Andre mi-am dat seama cu adevărat că este ceea ce vreau să fac şi în continuare şi voi face tot ce pot pentru a reuşi, pentru a mă menţine în industrie. Muzica este un business. Ulterior am început să câştig şi din televiziune, fiind membru al juriului în mai multe show-uri de televiziune. La un moment dat am prezentat şi „România dansează“. Dar, dacă eşti bun în ceea ce faci, poţi să faci muzică şi să trăieşti bine din asta. Dar trebuie să ai şi multă determinare pe lângă. Pentru că în viaţă nu câştigă cel mai talentat, ci cel mai determinat. 

Ai reuşit să ai şi o adolescenţă normală? Aveai o gaşcă de prieteni cu care ieşeai? 

N-ai cum să legi prietenii când eşti plecat tot timpul. Şi ulterior, eu nu am foarte mulţi prieteni, pentru că prieteniile se ţin ieşind la cafea, la film, în cluburi, plimbări etc şi eu nu am avuttimp pentru lucruri de acest gen. Prieteni mi-au fost oamenii cu care am lucrat. Nu funcţionează întotdeauna, dar nici nu aveam prea multe opţiuni. 

În ce măsură crezi că îi semeni tatălui tău? Ai moştenit ceva de la el, ambiţia poate?

Ambitia o am pentru că foarte mulţi oameni mi-au zis că nu o să fac nimic. Şi În Andre mi se spunea să nu cânt, că eu nu ştiu să cânt, sunt doar o dansatoare, mi se taia microfonul pe scenă, iar eu tot timpul am vrut să demonstrez. După ce s-a terminat Andre, auzeam tot timpul: „mamă, tu eşti moartă, nu o să mai faci nimic, nu o să reuşeşti nimic şi atunci toate aceste lucruri spuse de oameni pe mine m-au ambiţionat să fac tot posibilul să demonstrez contrariul. Eu de acolo am aceastăambiţie şi determinare, de la toţi oamenii care mi-au spus lucruri negative şi urâte. Şi au existat foarte mulţi, de-a lungul timpului. De la oameni de televiziune, precum Măruţă sau de la impresari şi organizatori de evenimente, care de fiecare dată când rupeam legătura cu ei, îmi spuneau „tu fără mine eşti moartă, nu o să faci nimic“. Şi fiecare voce îmi rămânea în minte şi îmi spuneam „nu, o să vă demonstrez că eu o să rezist în muzică şi că eu sunt bună şi că fac lucuri“. M-am apucat de canto la 28 de ani, adică am început să-mi îmbunătăţesc tehnica vocală, dansez până la epuizare, trag de corpul meu foarte mult, tocmai ca să arăt că sunt bună şi că voi toţi nu aţi avut dreptate, iar eu am reuşit, timp de 20 de ani. 

Toate aceste lucruri au contribuit la transformarea mea într-o femeie foarte puternică şi foarte ambiţioasă, ştiu foarte bine ceea ce îmi doresc şi ştiu să-mi pun nişte obiective pe care să le pot realiza şi nu le pierd niciodată din vedere. Sunt atâţia oameni talentaţi care se pierd în detalii şi nu reuşesc să-şi găsească calea în viaţă. Oamenii de succes sunt aceia care şi-au găsit într-adevăr menirea, lucrul pentru care ei s-au născut, vocaţia. Dacă vedem oameni care nu reuşesc, înseamnă că aceia nu sunt pe drumul lor. 

Andreea Bălan şi-a declarat frecvent susţinerea faţă de comunitatea LGBT şi afirmă că îşi doreşte ca fiecare om, indiferent de orientarea sexuală, să poată iubi în linişte şi să-şi poată întemeia o familie fără a fi judecat. În 2016 a participat la Marşul Diversităţii, parada anuală a minorităţii LGBT (lesbiene, gay, bisexuali şi transsexuali – n.red.). 

Te-ai declarat o susţinătoare a comunităţii LGBT. Ce părere ai despre acţiunile Coaliţiei Pentru Familie? 

Coaliţia pentru Familie mi se pare o mare prostie. Adică tu preferi să laşi copiii ăia în orfelinate decât să dai poate unui cuplu care se iubeşte? E clar că un copil are nevoie şi de mamă şi de tată, dar poţi găsi soluţii în astfel de situaţii,  o mătuşă, o prietenă... decât să-l laşi în orfelinat? Decât să-l laşi acolo fără părinţi? Adică e mai bine aşa?! Mi se pare o prostie ceea ce vor să facă. Numai la noi în România se întâmplă chestia asta. Eu susţin egalitatea, eu susţin iubirea. Eu cred că nu alegi pe cine iubeşti. Chiar dacă tu îţi doreşti poate să fii într-o relaţie pentru că aşa e corect sau aşa îţi zice mama sau tata, nu simţi! Şi trebuie să mergi acolo unde te duce inima, unde te duce sufletul pentru că altfel nu vei fi fericit. Tododată, eu am călătorit foarte mult şi am văzut mai multe ţări, am văzut mai multe religii. Adică la trei ore de avion suntem cu Allah şi pe toţi ne cheamă Mohamed şi la şapte ore de avion credem în Vishu şi la nouă suntem cu Budha şi reîncarnare. Adică nu suntem noi buricul pământului în România, noi ortodocşii! Sunt o susţinătoare înfocată pentru că îmi doresc foarte mult ca oamenii să trăiască liberi, să fie liberi, să iubească, să facă ce-şi doresc, fiecare să facă ce simte. Cred foarte mult în karma, cred că energia pe care tu o emani şi bunătatea pe care tu o emani ţi se întoarce. Dacă eu sunt bună cu tine, clar şi tu vei fi. Dacă nu vei fi, oricum din altă parte îmi va veni bunătatea şi voi fi răsplătită de Univers. Cred că trebuie să faci bine ca să ţi se întoarcă binele. Atâta tot. Şi atunci trebuie să fim indulgenţi şi să lăsăm oamenii în pace. Dacă nu ne place, nu trebuie să ne uităm. De ce trebuie să ne uităm şi să bârfim? De ce trebuie să critic vecinul pentru ceea ce face în curtea lui? E treaba lui ce face. În curtea mea fac ce vreau eu. 

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite