INTERVIU Ilinca Vandici, prezentatoare TV: „M-am dus direct la tata în spital după primul concurs de Miss câştigat, cu coroniţa şi cu panglica“

INTERVIU Ilinca Vandici, prezentatoare TV: „M-am dus direct la tata în spital după primul concurs de Miss câştigat, cu coroniţa şi cu panglica“

Ilinca Vandici vrea să îşi exploreze stilul personal în emisiunea „Bravo, ai stil“ FOTO Kanal D

DESTĂINUIRI Ilinca Vandici (30 de ani), care va prezenta „Bravo, ai stil“, emisiune din grila de toamnă de la Kanal D, a povesti pentru „Adevărul“ despre cariera de 12 ani din TV, ce dificultăţi a întâmpinat şi cum arată viitorul pentru ea.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ilinca Vandici vorbeşte mult. Încearcă să explice cu lux de amănunte orice este întrebată. Parcă mă vrăjeşte cu vorbele ei, mă acaparează complet. Ascute cuvintele şi te priveşte direct în ochi. Poartă un fel de salopetă negră pe ea, e fardată perfect şi zâmbeşte necontenit. Nu vă ascund, e mai frumoasă în realitate decât apare pe TV. Desigur, telezivorul distorsionează imaginea unei persoane. Şi la propriu şi la figurat, pentru că personal aveam altă părere despre ea. Dar Ilinca mi-a arătat că nu e aşa cum se scrie sau se zice despre ea. Da, o ştim cu toţii. E fosta iubită a fotbalistului Ciprian Marica. Dar, Ilinca e mai mult decât atât pentru că are curajul să spună că nu o deranjează această titulatură.

Printre aburi de cafea turcească şi ceai turcesc, Ilinca Vandici se relaxează la interviu. Dar, fără să vrea, o port în marea învolburată a amintirilor. Acolo unde tatăl ei are un loc aparte. Se abţine să nu plângă, a învăţat să fie puternică şi fără el cu toate că ar vrea să poarte cu el o discuţie. Acum, când vede viaţa cu alţi ochi.

Ilinca Vandici, detalii despre „Bravo, ai stil“ 

„Adevărul“: Urmează să te vedem în postura de prezentatoare a emisiunii „Bravo, ai stil“. Dă-mi mai multe detalii.

Ilinca Vandici: Pentru mine, în mod normal, nu e o schimbare radicală sau nu e o altă direcţie faţă de cea pe care am mers până acum. O să fiu moderatoarea show-ului. Poate că, într-adevăr, oamenii vor avea posibilitatea să mă descopere uşor mai umană şi mai dulce aşa cum sunt eu în viaţa de zi cu zi pentru că o să am interacţiune mare cu concurentele, care, într-un fel sau altul îmi vor deveni cele mai bune prietene şi viceversa. Pe lângă asta, o să încerc să scot de la juriu orice informaţie şi explicaţie care să fie utilă concurentelor pe de-o parte şi pe de cealaltă parte celor de acasă, să înţeleagă mai bine ce vor să spună. Pentru că, în general, oamenii ăştia sunt cu explicaţiile ca din carte.

Va fi un adevărat show de televiziune cu spectacol din toate punctele de vedere. Avem concurs, pentru că este o competiţie cu un premiu de 100.000 de lei şi un job în televiziune, va conţine toate ingredientele ce ţin de modă, fashion şi tot ce defineşte stilul, dar şi elemente de reality-show. E o emisiune complexă, care mi se potriveşte mânuşă. Aşa simt, aşa îmi spune lumea din jur şi sunt convinsă că aşa se va întâmpla şi pe platourile de filmare. Încă nu am început filmările, dar cred că o să mă simt ca peştele în apă cu atât mai mult cu cât o să am ocazia să experimentez mai multe laturi ale stilului meu personal. O să lucrez cu cei mai buni designeri din România şi cu cele mai bune case de modă la momentul actual pentru partea de vestimentaţie. Echipa din spatele camerelor de luat vederi nu mi-e străină. În urmă cu şase ani de zile când eram în Kanal D am lucrat cu ei la un proiect cam în aceeaşi formulă în care se prezintă şi astăzi. Drept urmare suntem o mare familie reunită şi o să ne fie simplu să lucrăm unii cu alţii. Ne cunoaştem stilul, ei mă ştiu pe mine, ştiu că am nevoie de un cuvânt ca să obţină ce vor, iar lucrurile se vor desfăşura extraordinar de frumos.

O să fie emoţie, pentru că o să avem şi eliminări. Sunt convinsă că o să se lege prietenii, dar se vor naşte şi duşmănii. Sunt convinsă că juraţii or să aibă parti-pris-uri pentru că e imposibil să nu îţi placă de cineva la un moment dat. Dacă vine o fată pe stilul Iuliei, mai nebună, mai extravagantă, poate că o să îi placă! Sau, dimpotrivă, o să spună că o copiază. România e pregătită în acest moment pentru un astfel de show. Am văzut ce se întâmplă în străinătate şi, sinceră să fiu, emisiunea m-a ţinut cu gura căscată în faţa laptopului, toată emisia de trei ore! Eram curioasă să văd cine mai iese, ce se mai zice, cine se contrazice. Pentru că şi fetele vor avea ocazia să se jurizeze între ele şi să se propună spre eliminare. Avem toate ingredientele necesare unui show de televiziune, multe surprize vor veni pe parcurs. Dar aşteptaţi-vă la lucruri frumoase din partea noastră. 

Iulia Albu, Maurice Munteanu şi Raluca Bădulescu decid ce înseamnă stilul cu adevărat FOTO Kanal D 

Show-ul pare în ton cu tendinţele, toată lumea vrea să fie fashion. Dacă participantele vor simţi pe pielea lor cum trebuie să se îmbrace, cei din faţa micilor ecrane ce vor învăţa?

Toată lumea are câte ceva de câştigat. Concurentele care vin cu scopul de a-şi găsi stilul personal şi de a pleca acasă cu un premiu deloc de neglijat. Membrii juriului vor fi parte a unui show exemplar, eu, de asemenea, voi câştiga experienţă şi voi învăţa foarte multe lucruri legate de stil. Emisiunea a venit la momentul potrivit, că din ce în ce mai multă lume e interesată de fashion, de ce cu ce se asortează. Iulia, dacă vrei, e cea care a revoluţionat nebunia asta şi cea care a venit cu nişte explicaţii extrem de pertinente de care toată lumea ţine cont. De doi ani de zile de când a apărut Iulia şi a spus „Niciodată la rochia de seară nu se poartă pantofi, ci se poartă sandale“ nu cred că am mai văzut femeie cu pantofi la rochie de seară. Ceea ce e perfect, nu avem de unde să le ştim pe toate. Atunci cred că fiecare dintre cei de acasă o să poată să prindă ponturile astea. Plus că vizează şi femeile şi bărbaţii în egală măsură. Femeile sunt curioase, sunt consumatoare de tot ce înseamnă modă. Iar bărbaţii se vor uita pentru că vor fi femei frumoase, dar şi pentru că trebuie să ştie ce să îi cumpere soţiei, iubitei, amantei (Râde). E bine să vadă şi să fie la curent cu ce se întâmplă. Iar publicul nostru cuprinde o masă largă de persoane. E un lucru extraordinar, e o emisiune curată, fresh, spumoasă, cu sare, cu piper, cu intrigă, cu detalii care ne interesează pe toţi. Ştiu că va fi o emisiune extrem de urmărită.

Eşti de multă vreme în lumea televiziunii. Ţi-e greu să fii mereu în lumina reflectoarelor?

Nu îmi e greu, m-am obişnuit, asta mi-am dorit să fac de când eram mică. Practic, visul meu nu s-a schimbat de la cinci ani, la zece şi apoi la 20. Am avut acelaşi vis, să lucrez în televiziune sau să joc în filme. Mă rog, nu înţelegeam diferenţa dintre cele două, dar eram fascinată. Am şi ajuns să fac asta. Zic eu că aşa a fost să fie, aşa mi-a fost scris. Cred că nu eu mi-am ales meseria, ci meseria m-a ales pe mine. Face parte din mine, nici n-aş ştii să fiu altfel. E un lucru remarcabil din punctul meu de vedere că am reuşit să mă menţin 11 ani în prima linie a moderatorilor de televiziune.

Am acumulat foarte multă experienţă pentru că am făcut foarte multe proiecte, iar asta m-a ajutat să mă perfecţionez în permanenţă. Ce e important e că mereu încerc să fiu în pas cu ceea ce se întâmplă. Să mă readaptez cumva la noile cerinţe şi tendinţe. Dacă acum 12 ani de zile televiziunea însemna cu totul altceva, inclusiv postura, vocea, prestanţa prezentatorilor, astăzi se caută ceva diferit. Eu şi în momentul de faţă mă duc la ore de dicţie, încerc să îndulcesc tot ceea ce am învăţat şi să pun o amprentă de naturaleţe şi de căldură asupra a ceea fac. Carevasazică, omul cât trăieşte învaţă. Mă întorc de acolo de unde am plecat şi încerc să fac lucrurile să meargă şi mai bine. Nu mi-e frică de asta, ba din contră, sunt mândră că pot să le fac. În mod normal, un om care a ajuns la un nivel crede că le ştie pe toate şi rămâne acolo. Ei, eu nu fac asta, întotdeauna mi-a plăcut să învăţ, să fiu atentă la ce e în jurul meu. Am senzaţia că asta a fost reţeta succesului din punctul meu de vedere. Am foarte mulţi oameni care mă iubesc şi care mă apreciează şi care au stat cu ochii pe mine până în momentul de faţă şi care sunt mândri de ceea ce am realizat. Dacă vrei, asta e cea mai mare mulţumire pe care o am. Faptul că la un moment dat, fie că vrei, fie că nu, devi un simbol, un reper, un exemplu de urmat. E important cum te prezinţi în calitate de posibil reper în viaţă pentru cei care sunt la început de drum. Am încerc să fac mereu lucruri curate, frumoase, care să fie pe placul celor de acasă. Pentru că poate aşa sunt şi eu pe interior, nu am forţat absolut nimic niciodată. Cum mă vezi şi stau de vorbă cu tine cam aşa stau şi cu fetele (Zâmbeşte). La mine, discrepanţa nu e foarte mare între ceea ce se întâmplă pe micul ecran şi ceea ce se întâmplă în viaţa reală. Eu sunt mulţumită de ce am reuşit să fac până la 30 de ani, cu atât mai mult cu cât lucrurile arată extrem de bine şi după 30! 

„Până la 17 ani mama nu m-a lăsat să folosesc ruj sau să-mi aranjez părul“ 

Dar când erai la Oradea, mai mică, cum se vedea viaţa?

Mă crezi că habar nu mai am? (Râde) Parcă e din altă epocă. A avut o copilărie liniştită şi fericită. Am ştiut că trebuie să învăţ şi să am note peste opt la şcoală pentru a putea să performez pe partea de dansuri sportive, de societate şi balet, care constituiau un hobby pentru mine. Viaţa mea era împărţită între două lucruri pe care încercam să le fac foarte bine. Am fost un copil cuminte, am învăţat foarte bine, am fost ascultătoare şi am avut sprijin din partea alor mei în clipa în care am decis să vin aici (n.r. - în Bucureşti) şi să îmi încerc norocul. Nimeni nu avea o cunoştinţă care să mă ajute, pur şi simplu aşa a fost să fie. De-asta zic că nu eu am ales meseria, am senzaţia că ea m-a ales cumva. Loteria era extrem de mare şi uite că am câştigat. Iar lucrurile astea se întâmplă rar sau extrem de rar. Eu la 16 sau 17 ani am mers pentru prima oară cu sora mea mai mare într-un club. Tot atunci m-a lăsat mama să folosesc un ruj sau să îmi aranjez părul. Mi-am trăit copilăria aşa cum o cunoaştem toţi ca fiind copilărie. Nu de la 12 ani în club, nu cu silicoane la 15 ani. Nu spun că sunt lucruri rele, e o evoluţie a întregii societăţi. Poate că e normal sau nu să fie aşa, dar eu am trăit copilăria la bunici, vancaţele de vară acolo. Drept urmare, când am venit în Bucureşti şi m-am lovit de tot ceea ce se întâmpla aici am suferit un oareşcare şoc. Nu înţelegeam răutatea oamenilor, dar am trecut peste toate şi nu am lăsat să mă afecteze. Am învăţat de fiecare dată din fiecare experienţă câte ceva. Cred că asta e lecţia mea de viaţă, nu mi-a fost frică să intru în vreo situaţie indiferent de tema ei pentru că am considerat că am ceva de învăţat şi de acolo. 

„De la 19 ani îmi port singură de grijă, nu am luat-o pe căi greşite, nu am făcut lucruri urâte“ 

Ce sfaturi îţi ofereau părinţii când erai mică? Şi cum te înţelegeai cu ei? 

Mă înţelegeam foarte bine, am avut o familie foarte frumoasă. N-am văzut nici certuri, ba dimpotrivă. Tot ce făceam era împreună. Cina se întâmpla întotdeauna în familie şi nimeni nu mânca fără celălalt. Adică în momentul în care ne adunam toţi puteam să luăm masa de seară. Vacanţe împreună, concedii împreună, ne-au susţinut mereu întotdeauna, dar au avut pretenţia să fim printre primele la învăţătură (n.r. - Ilinca şi sora ei, Natalia). Am conştientizat şi eu în momentul de faţă cât de important a fost asta. Atunci nu îmi dădeam seama şi aş mai fi stat o oră la joacă (Zâmbeşte). Acum ştiu cât de bine mi-a prins şi cât de bine a fost. M-au responsabilizat de mică. Şi ăsta e un lucru care m-a adus în postura în care sunt şi astăzi. De la 19 ani îmi port singură de grijă. N-am luat-o pe căi greşite, n-am făcut lucruri urâte, iar sfatul după care mi-am ghidat întreaga viaţă, cel venit din partea mamei mele: „Întotdeauna trebuie să mă iubesc pe mine mai mult decât orice pe lumea asta şi să nu fac lucruri care să nu fie în concordanţă cu ceea ce simt eu sau ceea ce sunt eu“. Iar tata mi-a spus că înainte să fac ceva să mă gândesc de trei ori, iar a patra oară să mă gândesc dacă el ar fi mândru de mine făcând acel lucru sau nu. O dată sau de două ori am mai călcat pe lângă (Râde). Dar asta s-a întâmplat rar şi din dorinţa de maturizare rapidă. Pur şi simplu că ai ieşit din vorba părinţilor ţi se părea ceva... 

Unde ţi-a plăcut mai mult: la şcoală sau la facultate?

Bună întrebare! La şcoală! Pentru că acolo sunt bazele a tot ceea ce reprezint eu în momentul de faţă. Facultatea a venit cumva ca o perfecţionare a experienţelor mele de până atunci. Masteratul, la fel, ca o perfecţionare a cunoştinţelor acumulate în facultate. Dar şcoală rămâne stâlpul vieţii mele. Şi acum îmi aduc aminte de orele de geografie, de orele de română, de orele de matematică. De orele particulare de matematică şi de română! A fost o perioadă foarte frumoasă şi mă bucur că n-am trecut ca gâsca prin apă, am reuşit să rămân cu nişte informaţii de bază de acolo. Gramatica o stăpânesc la perfecţie. Bine, cu toţii mai avem micile noastre scăpări. Dar, într-o societatea în care nimeni nu mai e atent la lucrurile astea mie mi se pare că e un plus.

Ai participat la o serie de concursuri de miss. Practic, după ai reuşit să îţi începi cariera în TV. Dar de ce ai participat la astfel de concursuri?

Povestea e una haioasă şi tristă în egală măsură. Eram la liceul pedagogic, câştigasem titlul de Miss Boboc şi în toamna respectivă venea un soi de scouter de la o agenţie din Oradea în vederea organizării unui concurs în plan judeţean. A venit şi la noi în liceu şi a început să împartă pliante. „Veniţi să vă înscrieţi, se fac cursuri, se încheie cu un concurs“. OK! Am vorbit cu mai multe fete din gaşcă, „Mergem? Nu mergem?“. În pedagogic erau 99% fete şi 1% băieţi. „Ce facem? Stai aşa că se duc şi alea din A, se duc şi alea din B şi din C“. Un soi de concurenţă inocentă. Am ajuns acasă şi le-am zis alor mei. Şi tata, Dumnezeu să-l odihnească, a fost un om extraordinar care a ştiut nu să mă bată, să mă certe, ci să îmi atingă punctele care au reuşit să mă dezvolte întotdeauna. „A, ce să te duci tu acolo? Te consideri suficient de frumoasă? Te duci doar să câştigi experienţă? Nu! Te duci să câştigi! Nu să iei locul doi, trei, cinci! Gândeşte-te, poţi să faci asta, e de tine sau nu e“, mi-a spus. M-a ambiţionat, mi-a spus cum stă treaba şi m-a lăsat pe mine să iau alegerea. Aşa a făcut mereu cu mine. Inclusiv cu venirea la Bucureşti. Mi-a zis: „OK, nu pot să te ajut să intri în televiziune, dar pot să te susţin, să îţi continui şcoala şi vedem ce-o fi. Poate, poate!“. Şi uite că exact asta s-a întâmplat.

Revenind. M-am înscris la concurs, am luat cursurile, am intrat în competiţie, că şi acolo a fost cu eliminări până să fiu printre cele 12 finaliste. Cu exact o seară înainte de prima etapă a concursului tata s-a îmbolnăvit şi a intrat în spital. Practic, atunci ne-am dat seama că e ceva în neregulă. Pentru mine a fost o lovitură extrem de puternică, el ca şi postură era un monument, un munte, care s-a răsturnat. Mi-a dat puţin cu virgulă. Am zis, OK, nu mai am ce să caut acolo, nu pot să zâmbesc frumos şi el să fie în spital, urmând a fi operat. Bine, nu ştiam ce probleme avea, ştiam doar că îi e rău şi că s-a internat în spital. Iaraşi, mi-a spus că dacă am ajuns până aici nu am cum să renunţ vreodată şi că, întotdeauna în viaţă, dacă muncesc trebuie să îmi ating obiectivul. N-am cum să mă opresc la jumătate că vin diverşi factori din exterior. Mi-a spus: „Nu, te duci şi câştigi concursul ăsta pentru mine“. Şi... stai că mă apucă plânsul! (n.r. - are lacrimi în ochi). Exact asta am făcut. M-am dus şi am câştigat. De pe scenă, cu coroniţa şi cu panglica m-am dus direct la el în spital. A fost mândru şi fericit.

Ţi-ai mai dori să ai o carieră în muzică şi în actorie?

Ştii cum e, niciodată să nu spui niciodată. Din punct meu de vedere, în momentul de faţă, nu cred că aş avea ce să caut în muzică vreodată (Râde). Nu cred că sunt atât de talentată. În duş, acasă, sunt foarte talentată (Râde). În studio sau pe scenă nu aş mai fi la fel de talentată. Să dăm Cezarului ce e al Cezarului! Îi lăsăm pe muzicieni să se ocupe de muzică. Deci nu!

La actorie nu aşa zice pas! Trebuie să fie un proiect care să îmi placă foarte mult. Până în momentul de faţă mi-am atins obiectivul, măcar o dată, uite că mi-a ieşit şi am făcut o figură bună acolo. Mi-am satisfăcut punctul lipsă care era în sufletul meu. Dar dacă vine ceva interesant pe viitor, habar nu am, un film artistic cu Brad Pitt, cu Tom Cruise, nu zic nu (Râde). Ar fi şi culmea! Chiar dacă nu am avut un personaj foarte dificil, pentru că personajele dificile sunt cele în totală disonanţă cu ceea ce eşti tu, eu am avut un personaj care se mula foarte bine pe ceea ce sunt eu. Aşa s-au gândit să mi-l creeze ca să îmi fie şi mai uşor să îl joc. Dar a fost un personaj care mi-a pus multe probleme, dacă vrei, de dezvoltare, de descoperire. Mi-a plăcut experienţa cu totul, cu citit scenariu, filmări la minus 20 de grade în pădure pe cizme cu tocuri, în zăpadă, alergând cu un pistol în mână. Aş retrăi-o, dar la muzică... Şi partea cu dansul, dacă tot ne referim la abilităţi artistice, mă încântă, dar a fost un vis împlinit pentru mine faptul că am reuşit să ajung la „Dansez pentru tine“ şi să şi câştig competiţia. Practic, de când s-a făcut show-ul în România m-am gândit cum să fac să ajung şi eu acolo. Şi uite că am reuşit! În ani de zile, dar uite că am reuşit să fac şi asta! 

Ilinca Vandici, alături de Răzvan Marton, pe vremea participării la „Dansez pentru tine“ FOTO Arhivă 

„Îmi încep fiecare dimineaţă cu o rugăciune“ 

Ce te face fericită?

Orice! Şi faptul că stau şi vorbesc cu tine, mă relaxez acum puţin. În ultimii ani de zile am ajuns la concluzia că nu învelişul nostru e cel mai important. Am început să citesc ceva, să mă documentez, să vorbesc cu nişte oameni, să fac nişte şedinţe de terapie, ca să îmi dau seama ce mă face pe mine fericită.

Şi ai aflat?

Până în momentul de faţă da! Şi cred că îmi iese treaba asta cu brio! Pentru că, uite, universul îmi dă doar lucruri bune şi frumoase în schimb, ceea ce e clar un răspuns. Dacă vrei ceva extrem de intimi şi de personal, eu îmi încep fiecare dimineaţă cu o rugăciune, în care pentru prima şi prima dată îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce am. Inclusiv pentru că m-am trezit şi pot să văd lumina soarelui, că am ce să mănânc, că pot să merg, că am unde să stau. Că sora şi mama mea sunt sănătoase, că am un loc de muncă, pentru fiecare lucru mărunt. După care, stai, că încep şi cer, lista de cerinţe e lungă. Cred că sunt nişte valori după care ar trebui să ne ghidăm mai mult. Mai ales că trăim într-o perioadă tulbure în care nu ştim ce întâmplă mâine sau poimâine. Ar trebui să ne punem întrebarea asta zilnic: ce mă face fericit? Pentru că la un moment dat am crezut că un bărbat sau o familie, sau un inel pe deget, sau o poşetă, sau o pereche de pantofi sau o maşină mă fac fericită. Ulterior mi-am dat seama că nu e aşa. 

„Sunt un om care nu are fiţe cu toate că puteam să le am din plin, mai ales când eram o fată de 20 de ani din Oradea care lucra în TV“ 

Trebuie să fii fericită pe interior?

Întotdeauna! Fătă doar şi poate. Chiar dacă încerci să o maschezi nu îţi iese. Nu am fost niciodată un om trist, deobicei încarc camera cu foarte multă energie bună. Zâmbesc în permanenţă şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că pot să aduc veselie oricui. Una e să fii posomorât şi să transmiţi o vibraţie negativă, alta e să îi faci să se simtă bine şi să îşi dorească să fie în compania ta. Cam asta se întâmplă şi pe sticlă, d-asta cred că mă plac oamenii foarte mult. Şi o floare mă face fericită sau faptul că dimineaţă am zece minute la dispoziţie să vorbesc cu mama înainte să ies din casă. Vin la Kanal D şi mă întâlnesc cu toţi prietenii. Simt că am legat prietenii cu oamenii mai mult decât relaţia asta de colegialitate. Orice... şi că beau un ceai turcesc (n.r. - ceea ce bea în momentul realizării interviului). Generalizez pentru că asta se întâmplă.

E foarte important să ne dăm seama de lucrurile astea. De multe ori considerăm că ni se cuvine să avem unde să stăm, cu ce să ne îmbrăcăm, să avem maşină la scară, să avem un job bun, portofelul plin. Nu ni se cuvin lucrurile astea. Suntem binecuvântaţi să le avem, fiecare dintre noi pe părticica lui. Nu e o chestie pe care pur şi simplu să o uităm, că există şi atât. Poate la un moment dat nu o să mai existe. Ăsta e un exerciţiu foarte bun pe care am de gând să îl fac şi cu copiii mei, atunci când o să îi am. Vreau să îi duc în spitale, într-un azil de bătrâni, să îi duc la copii care sunt bolnavi sau care suferă de un anumit sindrom sau altul, ca să vadă cum e viaţa reală, de fapt, şi cum sunt alţii şi-atunci să poată înţelege şi să vină din ei mulţumirea asta pentru ceea ce au. Vorbesc de ei în viitor, dar vorbesc şi despre mine în momentul de faţă, că am făcut şi eu exerciţiul ăsta. Să nu fiu răzgâiată, să nu consider că mi se cuvine, să nu am fiţe. Eu sunt un om care nu are fiţe cu toate că puteam să le am din plin. Şi nu neapărat acum cât atunci când eram mai tânără pentru că eram o fată la 20 de ani care lucra în televiziune, venită de la Oradea. Nu am făcut asta, tocmai pentru că am ştiut întotdeauna că undeva acolo trebuie să lupt şi mai mult, şi mai mult. Şi trebuie să fiu modestă ca Dumnezeu să poată să îmi ofere pentru că mă va vedea că mă bucur de ceea ce am.

Reuşeşti să fii modestă atâta timp cât uneori eşti ţinta tabloidelor?

M-a deranjat atitudinea tabloidelor atunci când nu am reuşit să înţeleg cum funcţionează lucrurile şi de ce se întâmplă aşa. În anumite momente m-au durut toate lucrurile care s-au întâmplat. Şi nu cât pentru mine, ci pentru mama, care plângea cu mine la telefon şi se întreba de ce se întâmplă asta. Nu ştiam să îi ofer răspunsuri. Încercam să liniştesc femeia dar nu aveam cum. Că nu ştiam ce explicaţie rezonabilă şi logică să îi dau astfel încât să înţeleagă şi ea, să înţeleg şi eu, şi să ne construim bula noastră în care să nu mai fim afectate. În momentul de faţă nu mă mai afectează absolut nimic pentru că am înţeles exact care este partea fiecăruia dintre noi care trebuie să o ducem la bun sfârşit. Cu atât mai mult cu cât am înţeles că eu ca şi nume vând foarte bine. Şi atunci şi interesul accentual vizavi de viaţa mea privată, de momentele surprise de paparazzi. 

„Mănânc o pâine pentru că lumea mă place“ 

Uneori interesul nu e prea accentuat?

Nu mi s-a întâmplat, sincer. Adică n-a venit nimeni să îmi bage aparatul sub fustă. OK, au fost ipostaze, m-au surprins o dată când ieşeam din maşină, aveam o fustă, şi mi s-a văzut un pic lenjeria intimă. „Uau! Vandici cu lenjeria le vedere!“. Se mai întâmplă, suntem oameni. Cred că ţine şi de nivelul fiecăruia de înţelepciune sau de nivelul spiritual la care a ajuns să nu se mai lase afectat sau să nu mai dea atâta importanţă lucrurilor de genul ăsta. Sunt lucruri care se întâmplă, n-am inventat noi gaura la macaroană. În străinătate, hai să fim serioşi, se întâmplă de 100 de ori mai rău. Stau ăia în pomi, pe garduri, vin cu elicopterele să te filmeze când stai în curte la plajă. La noi, e foarte soft. 

Eu apreciez foarte mult colegii din presă, indiferent de presa pe care o fac ei. Inclusiv eu am lucrat părţi bune ale carierei mele în presă. Fiecare trust de presă la care am fost reprezintă o putere în senul ăsta şi atunci înţeleg foarte bine cum funcţionează lucrurile. Nu cred că a vrut cineva să îmi facă rău voit, dar informaţiile erau răutăcioase, adevărul uşor denaturat, dar asta nu a reşit să îmi ştirbească mie din ceea ce am construit de-a lungul timpului în faţa celor care mă plac şi mă privesc. Asta este minunat, despre asta este vorba. Odată ce te arăţi într-un fel, asta e cariera ta şi din asta trăieşti. Eu mănânc o pâine datorită faptului că lumea mă place. Nu mă place pentru că am venit peste noapte, ci pentru că am muncit. Sunt girl next door, oamenii s-au obişnuit deja cu mine (Râde). Şi copiii lor s-au obişnuit cu mine, dacă s-au născut acum 12 ani, sunt mătuşica lor (Râde). Cumva, pot să facă şi ei diferenţa între ceea ce se scrie în presă şi ceea ce e în realitate. Repet, apreciez pe toată lumea în egală măsură, aşa cum eu îmi câştig o pâine din ceea ce fac, aşa şi ei câştigă o pâine din ceea ce fac. Am făcut şi emisiuni tabloide care erau uşor sau mai multe acide la adresa unor persoane din showbiz-ul ăsta intern. Am încercat să fiu imparţială şi să nu mă bag în afirmaţii defăimătoare, însă, din păcate, aşa trebuiau să funcţioneze lucrurile şi a trebuit să mă adaptez. Atunci, înţeleg foarte bine subiectul şi predicatul propoziţiei şi n-am absolut nicio problemă cu asta. 

„Nu mă deranjează sintagma «iubita fotbalistului»“ 

Ţi-am căutat numele pe Google şi mai mereu apărea sintagma „iubita fotbalistului“. Te deranjează etichetele?

Nu, nu, nu! Nu mă deranjează. Eu ştiu cine sunt şi dacă pornim de aici, atunci e punctul cel mai important. Nu am de demonstrat nimic nimănui, nu am de dat explicaţii, ştiu cine sunt, ştiu unde sunt poziţionată vizavi de mine şi de ceilalţi. Nu mă deranjează o titulatură scrisă de cineva din presă la un moment dat. Ei sunt liberi să facă asta şi până la urmă aşa îşi vând publicaţiile. E o chestie absolut normală, nu am de ce să arunc cu noroi în nimeni. Şi eu poate prezint un invitat într-un anume fel şi nu îi place. Nu cred că trebuie să ne gândim profund în lucrurile astea pentru că nu sunt aşa de profunde. Sunt lucruri superficiale, menite să ajute pe fiecare în parte să-şi atingă scopul şi cam atât. Hai să ne oprim aici şi să nu le ducem mai departe. 

Ilinca Vandici, alături de Ciprian Marica FOTO Arhivă 

„Nu mă caută atât de mulţi bărbaţi precum se vrea a crede“ 

Spuneai că ai primit mai multe „oferte“ după ce te-ai despărţit de Ciprian Marica. La ce fel de oferte te refereai?

Nici eu nu înţeleg. A, vizavi de partea profesională! După ce s-au închis ambasadele (Zâmbeşte) am semnat vreo două sau trei contracte de imagine, am semnat cu Kanal D. S-au întâmplat nişte lucruri benefice pentru mine pe partea profesională. Nu ştiu dacă chestiile astea au legătură. Poate că au (Râde). Când eşti blocat într-un cerc în care te învârţi şi nu vezi decât undeva lumina zilei, dar e undeva sus, departe, nu poţi să o atingi, nu te încântă cu nimic. Şi te învârţi, şi te învârţi, variantele sunt limitate, nu înţelegi nimic ce se întâmplă în viaţa ta şi cum ai găsit ieşirea din labirint îţi dai seama cât de frumoasă e viaţa. Lumea te vede, vezi şi tu lumea, iar lucrurile încep să arate şi mai bine. Cam aşa cred că s-a întâmplat. 

Faptul că eu la momentul respectiv m-am dedicat foarte mult relaţiei pe care am avut-o m-a făcut, involuntar, să pun pe locul doi cariera şi tot ce se întâmpla cu mine pe plan profesional pentru că aşa am considerat că vreau să fac. Nu ştiu dacă a fost o decizie greşită sau nu, dar mi-a făcut bine pentru că mi-am dat seama de nişte lucruri. Iar acum am ajuns la concluzia că nu e bine să mai fac asta pe viitor. Dar e bine că am făcut-o, că ştiu şi că, Doamne fereşte, nu mai iau aceeaşi decizie, într-un moment cheie când s-ar putea ca lucrurile să nu se mai întoarcă în favoarea mea. Drept urmare, când am închis ce aveam de închis şi am învăţat nişte lecţii pe care aveam să le învăţ, am reuşit să mă orientez mai mult către partea profesională. 

Probabil că la asta m-am referit atunci când am spus că am primit oferte (Râde). Nu de la bărbaţi! Surprinzător! Evident că asta s-a înţeles! Nu am de ce să mint, pe mine nu mă caută atât de mulţi bărbaţi precum se vrea a crede. De ce? Mi-am creat o uşoară barieră faţă de tot ce se întâmplă pentru că nu sunt genul de consumatoare de relaţii de o noapte, o săptămână şi aşa mai departe. Dacă vrei, am auzit eu din oraş (Zâmbeşte) că mi s-a dus buhul aşa. Că „Nu, nu, pe aia nu are rost să o suni, aia vrea relaţie serioasă, familie, copii, nu te băga, n-are niciun sens“. Atunci, oamenii s-au liniştit, jur! Nu sunt genul asaltată din toate părţile. Am mai auzit că m-a agăţat nu ştiu care pe Facebook. Hai, să fim serioşi acum! Sunt modestă, sunt la locul meu, dar nu ai cum să o agăţi pe Vandici pe Facebook. Râd de titlurile astea şi de penibilul situaţiei. În general, trebuie să depui un pic mai mult efort decât atât (Râde). Nu îmi zbârnâie telefonul aş cum se crede tocmai pentru că sunt cunoscută şi recunoscută ca fiind o femeie sigură pe ceea ce îşi doreşte, stabilă, care nu umblă de nebună pe ici pe colo în căutare de adrenalină.

Spuneai despre tine că atunci când iubeşti eşti „extrem de romantică, pisicoasă şi caldă“. E chiar aşa?

Da! Da, da! Toţi cred că suntem aşa! E normal, ai sufletul deschis, vine din interior. Aşa cum spuneam, la un moment dat am crezut că a avea un iubit cu care să construiesc nişte lucruri reprezintă scopul vieţii mele, singura treabă care mă face fericită. Nu e aşa! Adică, o carieră te poate face fericită, pentru că nu te va dezamăgi niciodată, e ceva ce construieşti tu din tine pentru tine, cu forţele tale. Sănătatea, care trebuie să existe pentru mine şi toţi membrii familiei mele pentru a putea fi fericită. Şi, oarecum, tot cercul ăsta se închide, dacă vrea Dumnezeu, şi cu o relaţie frumoasă. Ea vine doar să îţi accentueze şi mai mult starea de fericire. 

Dar, iaraşi: nu e bine să te bazezi mereu pe treaba asta sau să depinzi de ea. Nu financiar! Sentimental! Odată ce se întâmplă anumite lucruri s-ar putea să cazi şi să te loveşti! E foarte greu să te ridici. Eu am păţit-o! Carevasazică, relaţia în sine, pentru mine nu mai reprezintă scopul vieţii mele, deşi îmi doresc familie şi copii. În momentul de faţă, starea mea de bine şi tot ceea ce pot să dau, şi consider că am atât de multe lucruri de dat celor de acasă care stau şi mă urmăresc, reprezintă totul, iar partea asta cu relaţia şi cu iubirea sunt undeva în plan oarecum similar, însă niciodată să umbrească tot ce se întâmplă aici. Îţi amplifică starea de bine, normal că eşti pisicos. Când vine ăla şi te gâdilă la bărbiţă, ce, nu râzi? Ce faci, eşti acră? Nu! Eu-s mereu voioasă şi binedispusă. Îmi place să mă pisicesc, la televizor nu pot să o fac (Râde). Atunci, fiecare are doza lui de pisiceală, trebuie să o dau undeva afară. O dau acasă! Dar şi cu mama mă pisicesc, şi cu sora mea! E şi normal să fie aşa, cu atât mai mult cu cât sunt femeie şi femeile, în mod normal, sunt cele înzestrate de la Dumnezeu cu partea asta romantică, sensibilă, mult mai dezvoltată decât a bărbaţilor. Da, sunt o pisicoasă şi o romantică (n.r. - zice pe un ton, evident, pisicos). 

Nu se simte pregătită pentru o familie 

Te văd dedicată carierei şi cred că vrei să faci ceva şi mai măreţ. Dar o familie şi un copil, sau mai mulţi, te-ar împlini?

Cu siguranţă, nu se exclud una pe cealaltă! Şi da, vreau să fac lucruri măreţe pentru că sunt în derulare. Nu vreau să dezvălui acum ce, nu vreau să mă laud înainte să se întâmple. Pentru că muncesc, am mintea deschisă şi vin cu lucruri noi. Am încercat, şi a fost extrem de folositor, să mă pun în pielea celor care mă urmăresc. „Eu ce aş vrea să ştiu de la tine, Ilinca? Ai făcut aia, aia şi aia, ai 30 de ani, ce aş putea să învăţ de la tine, cu ce m-ai putea ajuta?“. Mi-am dat singură răspunsurile, am tras nişte concluzii care se concretizează în proiecte în viitorul apropiat, proiecte personale. O să vă povestesc la momentul respectiv. Pe lângă asta, tot ce se întâmplă în carieră, aici în Kanal D, pentru mine reprezintă piatra de temelie. De aici porneşte totul! Oricine zice că poate să trăiască fără televiziune, că are contracte de imagine, trebuie să înţeleagă că făra asta nu mai are nimic. Asta este baza. Oricâte contracte aş avea, dacă am ceva de făcut în Kanal D refuz orice, nu mă duc niciunde pentru că aici e esenţa mea. Şi aici vreau să rămân. Pe lângă asta, ce se întâmplă în pararele e datorită a ceea ce construiec în Kanal D, datorită încrederii pe care oamenii de aici mi-o dau în fiecare zi, cu fiecare proiect pe care mi-l pun în mână. Atunci, nu am cum să îi dezamăgesc niciodată. Mă voi concentra 100% pe ce am de făcut aici. 

Pe lângă asta, când va veni mometul potrivit, va veni şi o familie şi un copil. Sau doi! Poate fac gemeni (Râde)! Îmi doresc treaba asta, dar cred că pot să le îmbin foarte bine. N-aş renunţa la una sau la alta în favoarea celeilalte. Sunt atâtea exemple în domeniul televiziunii care au reuşit să combine extrem de bine cele două planuri. Vezi Mihaela Rădulescu, vezi Andreea Esca. Andra, Simona Pătruleasca! Exemple sunt, nu are de ce să mă împiedice una dintre variante să nu o perfecţionez pe cealaltă. Nu simt în momentul de faţă că sunt pregătită 100%. Cred că toate lucrurile se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple. 

Îţi dau exemplul concret. Acum patru ani mi-am dorit în disperare un copil. Am zis „Nu, gata simt! Uite, aici (n.r. - arată înspre inimă) simt!“. Ei, simţeam, habar nu aveam (Râde)! Şi n-a fost să fie. Pentru că Dumnezeu n-a vrut. Acum îi mulţumesc că nu mi s-a întâmplat. Nu eram pregătită, absolut deloc! În prezent îmi e mult mai uşor să îmi dau seama dacă e momentul potrivit pentru mine sau nu. Acum, în momentul vorbirii, nu. În viitor, cu siguranţă, dar nu ştiu să îţi spun un punct. Sunt convinsă că atâta vreme cât sunt pregătită şi deschisă lucrurile se vor întâmpla atunci când trebuie să se întâmple. Nu forţez nimic, nu am deadline, sunt tânără, nu mă presează mama şi nimeni. Am tot timpul la dispoziţie, nu vreau să fac lucruri doar pentru că trebuiesc făcute. În societate, dacă nu eşti căsătorită şi nu ai copii, astea sunt întrebările: „Când te măriţi?“, „Când o să faci copil?“, „Şi când îl faci pe al doilea?“, „Şi când divorţaţi?“. Ăsta-i mersul lucrurilor (Râde). Nu intru în malaxorul ăsta. Le iau uşor, nu mă presează nimic. Timpul mi-e prieten, nu duşman. Sau cel puţin aşa îmi place să cred că l-am transformat. Îmi place să trăiesc fiecare moment cu ceea ce îmi dă ziua respectivă, fără să stau să îmi fac planuri pe următorii cinci ani de zile. Surprize sunt la tot pasul, dar trebuie să avem ochii deschişi să le vedem. 

„Regretul meu cel mai mare e că nu am reuşit să îl am pe tata un pic mai mult lângă mine“ 

Ai vreun regret în viaţă?

(Ezită) Daaa... În general nu am regrete. Sunt foarte mândră şi mulţumită de tot ce am făcut, indiferent dacă au fost situaţii în care nu trebuia să mă bag sau care nu trebuiau să mă acapareze. Mă bucur că am trăit şi mă bucur că am învăţat ceva din ele, nu că au trecut pur şi simplu. 

Regretul meu cel mai mare e că nu am reuşit să îl am pe tata un pic mai mult lângă mine. În primii patru ani de zile în care nu a mai fost am simţit o nevoie acută de a-l avea, de a-l simţi, de a-i vorbi, de a mă sfătui, pentru că el era stâlpul vieţii mele. El a decis tot ce era de decis pentru mine, la nivel macro. Oarecum, am pierdut echilibrul. Acum înţeleg altfel lucrurile. Aş vrea să pot să stau de vorbă cu tata acum la 30 de ani când văd viaţa altfel. Aş fi foarte curioasă să văd ce îmi zice. Pentru mine asta e imaginea, de Dumnezeu pe Pământ, oarecum. Întotdeauna cu răspunsurile la el, cu soluţii, un om extrem de integru, un om extrem de plăcut de ceilalţi, un om cu putere de decizie foarte mare. Sunt curioasă cum aş simţi acum experienţa asta. Ăsta cred că e singurul regret pe care îl am în viaţă. În rest, toate sunt făcute ca să fie trăite şi să nu uităm să extragem partea bună din fiecare experienţă, poate, neplăcută care ni se întâmplă. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările