Dana Rogoz, actriţă: „Am păşit în afara ţării imediat după Revoluţie, când am plecat în Belgia“

Dana Rogoz, actriţă: „Am păşit în afara ţării
imediat după Revoluţie, când am plecat în
Belgia“

Dana Rogoz, de la anii copilăriei, la actriţa de astăzi                                                                                  Fotografii: Arhiva Personală/ danarogoz.com

Dana Rogoz vorbeşte despre momentele marcante din copilăria dominată de „Minisong“ şi „Abracadabra“, când la şcoală profesorii o avertizau că în bancă nu e vedetă, despre perioada în care juca în serialul „La Bloc“, precum şi despre postura de mamă pentru care, iniţial, s-a pregătit ca pentru război.

Ştiri pe aceeaşi temă

Într-un pulover maro, cu părul uşor răvăşit, Dana Rogoz (34 de ani) mă întreabă, într-o după-amiază de toamnă ploioasă, într-un restaurant din Bucureşti, dacă mi-a plăcut „Mo“, cel mai recent film în care joacă. Îi spun că cel mai frapant lucru mi s-a părut cât e de diferită în rolul elevei rebele de liceu, tunsă băieţeşte, îndrăgostită doar de muzica pe care  o asculta tatăl ei. Începe să râdă şi-mi spune că, după ce-au văzut filmul – care e regizat de soţul ei, Radu Dragomir – toţi cunoscuţii i-au spus: „Dana, nu te-am recunoscut!“. Pe Dana Rogoz românii o recunosc însă rapid, imaginea sa fiind populară încă de când era adolescentă, de când era Abramburica, personajul pe care îl juca în show-ul de televiune pentru copii de la TVR, „Abracadabra“, sau Mimi, puştoaica de liceu din serialul „La Bloc“, difuzat de Pro TV. 

Copilăria Danei s-a petrecut în mare parte în Ghencea şi a ajuns să însemne televiziune pentru că părinţii săi îşi doreau foarte tare să nu stea doar la joacă în faţa blocului. Şi totul a început cu ajutorul regretatului realizator de televiziune Ioan Luchian Mihalea, prieten de familie, care i-a luat pe Dana şi pe unul dintre fraţii ei să cânte în grupul „Minisong“. Copila care îi bucura seara pe românii adunaţi în faţa micilor ecrane a devenit între timp mamă, o ipostază pentru care se pregătise „ca pentru război“ pentru că, spune ea, este un om de regulă rezervat, în sensul că pune înainte un potenţial dezastru, nu un succes. „Am avut surprize plăcute în ceea ce mă priveşte“, conchide ea, râzând. Spune că a învăţat să deţină controlul atunci când băiatul ei, Vlad, trece prin perioade dificile, un lucru la care nu se aştepta deloc, explicând că „odată ce a apărut pe lume am început un lung proces de autocunoaştere şi de întoarcere în trecut“.

„Adevărul Special“: Dana, cel mai recent proiect al tău este „Mo“, lungmetrajul regizat de soţul tău, Radu Dragomir, în care tu ai rolul principal. Este vorba despre agresiunea unui profesor de liceu asupra uneia dintre elevele sale. Cum aţi ajuns să alegeţi o asemenea temă pentru film?

Dana Rogoz: Subiectul l-a ales Radu. El a văzut o ştire la un moment dat, la Pro TV, în care un profesor îi cerea favoruri sexuale unei eleve. „Nu ştii pentru ce ai venit?“ – de la replica asta a pornit Radu cu scenariul. Profesorul ăla era atât de agresiv şi o învinovăţea pe elevă! Totuşi, rolul meu nu are nicio legătură cu persoana respectivă. Mai mult, în film există şi prietena ei, iar pe profesor, Radu l-a făcut carismatic. Nu ştim cum e în realitate. Ne-a interesat să îmbogăţim personajul ăsta, pe Mo, cât să evităm nişte stereotipuri de genul: fata de la ţară care nu ştie pe ce lume e şi ajunge în patul profesorului. 

Dana şi Răzvan Vasilescu, eleva şi profesorul, în „Mo”, regizat de Radu Dragomir

Aşa că Mo e o tipă foarte puternică în aparenţă, foarte rebelă, căreia dacă i-ai fi zis direct: „Hai, vino la mine ca să treci examenul“, ar fi răspuns: „Du-te, bă, de-aici!“. Dar, în acelaşi timp, e o fată cu foarte multe puncte slabe. E foarte sensibilă, vulnerabilă, are multe insecurităţi datorate unei căutări a identităţii. Nu ştie cine e. De-asta îl provoacă şi pe profesor, îşi spune: „Ce îmi oferă el, ce-mi oferă viaţa?!“.

Părinţi vizionari

Încă din copilărie ai început să intrii în lumea televiziunii, cu grupul „Minisong“, iar mai apoi cu „Abracadabra“. Cum a început totul?

În copilărie, am locuit undeva în Ghencea, cu părinţii şi cei doi fraţi mai mari. Am fost al treilea copil şi,
fiind fat
ă, eram cumva privilegiată de context (râde). Practic, toată treaba cu „Abracadabra“ a început ca un soi de joacă. Iniţial, da, mergeam la „Minisong“ cu fratele meu cel mijlociu, în timp ce fratele mai mare mergea la scrimă, la Stadionul „Steaua“. Părinţii noştri voiau să facem ceva în afara programului nostru obişnuit. Într-un fel, erau vizionari (râde). Îşi ziceau: „Băi, nu vreau doar să stea să bată mingea în faţa blocului“. Totuşi, nu vedeau un viitor în asta, nu-şi închipuiau că voi face o carieră.

Ei erau ingineri chimişti, cum se face că te-au dus într-o zonă artistică?

Într-adevăr, ei erau ingineri chimişti, nici măcar nu aveau vreo legătură cu lumea artistică. Dar toţi din familie îl iubeam foarte tare pe Ioan Luchian Mihalea (n.r. – compozitor, dirijor şi realizator TV) care era aproape un membru al familiei noastre. Anii copilăriei aşa mi-i amintesc mai mult, cu spectacolele „Minisong“ şi turneele în afara ţării. Am păşit afară imediat după Revoluţie, cred că undeva în 1991, când am plecat în Belgia. În România, perioada aia era foarte gri. Chiar dacă ieşiserăm din comunism, încă nu venise Occidentul peste noi şi eram în urmă.

Descoperirea ketchupului, în Belgia

Îţi mai aminteşti cum vedeai Belgia atunci?

Experienţele alea m-au marcat incredibil de tare. Tot ce trăiam în străinătate era ceva mind-blowing (n.r. – incredibil). Ţin minte, de pildă, cozile pe care le făcea tot grupul „Minisong“ la uscătorul de mâini de la băi. Era ceva S.F.! (râde) Da, eram amăţi, ce să mai.

Stăteaţi la gazde?

Da, chiar am păstrat mult timp legătura cu gazdele, cu cele din Belgia şi din Franţa. Cu unii dintre cei care ne-au ţinut în gazdă chiar m-am întâlnit acum vreo şase ani. Au venit să mă viziteze. M-au căutat pe internet, au văzut că încă există numele meu şi au venit în Bucureşti. Le-am povestit cum îmi aduceam eu aminte prima vizită la ei acasă şi am început să plângem toţi ca proştii. 

Le-am povestit, de exemplu, că unul dintre lucrurile care m-au marcat acolo a fost că am mâncat pentru prima oară cartofi prăjiţi cu ketchup. Nu exista încă la noi, iar creierul meu nu asocia cele două lucruri. Cartofii prăjiţi nu erau niciodată cu ceva lângă ei. Frate-meu a fost înnebunit de combinaţia asta. Îmi zicea: „Doamne, Dana, e nebunie! Trebuie să încerci“. Eu spuneam: „Nu, vreau cartofi simpli“. A venit să mă vadă şi o tipă care era foarte tânără atunci şi care şi-a adus aminte cum au decis ei  să ne ducă în fiecare seară undeva ca să avem experienţe diferite. Partea de copilărie cu „Minisong“ a fost foarte bogată, şi viaţa de familie, la fel.

O viaţă dublă

Ce momente importante mai reţii din copilărie, din spatele camerei?

Moartea lui Mihalea a fost un moment de cumpănă în copilărie, care s-a întâmplat când eu aveam 8 ani şi jumătate. Ne-a destabilizat destul de tare pe toţi, dar mai ales pe mine şi pe fratele meu. A fost primul om foarte apropiat care a murit. Îl vedeam ca pe un tată. Era prima oară când mă loveam de conceptul ăsta al morţii pe care nu-l înţelegi de fapt până când nu îţi moare cineva foarte drag.

După, chiar în acelaşi an, a venit şi divorţul părinţilor, care a fost un proces lung, un partaj cu mulţi ani dificili, în urma căruia eu şi mama ne-am mutat într-o garsonieră. Aveam această viaţă dublă, pe de o parte, cu Abramburica, şi pe de altă parte cu familia şi tot ce presupune ea.

Părinţii cum erau, cine era mai autoritar?

Erau amândoi destul de autoritari. Ştii atunci când vrei să-ţi permiţi mai multe, dar la un moment dat pierzi controlul şi într-un punct devii foarte autoritar, aşa, din nimic? Aşa era mama. Tata era mai ferm de la bun început. Fiind cadru în armată, era cumva mai rigid. Mama, în schimb, lăsa garda de multe ori jos, ca să treacă apoi în cealaltă extremă, nu găsea uşor mijlocul.

„Aici nu eşti vedetă, fetiţo!“

Deci putem spune că de la ei ţi s-au tras notele bune.

Bineînţeles (râde). Asta şi faptul că eram foarte ambiţioasă. Primul care a greşit, cu ghilimelele de rigoare, a fost fratele cel mare care a ridicat foarte mult ştacheta. A fost olimpic pe ţară la chimie. După care, a trebuit ca toţi să fim cumva la înălţime. Eram o familie în care eram crescuţi cu ideea că dacă ai performanţe la învăţătură, sigur vei avea performanţe în viaţă. Părinţii noştri vedeau o legătură aici, dar care, de fapt, nu e o certitudine. Din păcate, cel puţin la vremea aia, nu exista o relaţie directă între performanţele educaţionale şi cele profesionale.

Am avut senzaţia tot timpul că nu facem îndeajuns. De pildă, cu filmările, aş fi putut sta mai liniştită, că mama îmi spunea: „Nu, să nu tragi aşa tare“. Dar ştiam că, de fapt, îşi dorea să trag tare. Era o luptă acolo. Ştiam că dacă vin acasă cu o notă de 8 nu s-ar fi bucurat. Ştiu că mă rugam să mă calce maşina înainte de fiecare lucrare la chimie (râde). Eram o tocilară până la urmă. Asta, deşi nu aveam timp să tocesc. Ştiam ceea ce mi se cere, ce presupune sistemul – să memorez, de exemplu. Memoram uşor scenarii, aşa că-mi era uşor şi la şcoală.

La şcoală cum erai tratată?

La şcoală eram o surpriză. La început, toţi profesorii îmi ţineau discursuri de tipul: „Aici nu eşti vedetă, fetiţo!“. După ce mă ascultau prima oară, treceau în cealaltă extremă. Uneori eram privilegiată. La un moment dat, când eşti considerat copilul bun, copilul de 10, ai un anumit statut. Căpătasem acest statut în perioada liceului, în Lazăr (n.r. – Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti). Bine, era oricum mai uşor să fii elev bun la uman. Toată lumea avea mediile cele mai mari la uman, la real se complica situaţia (râde). Într-adevăr, mai erau profesori care mă forţau să renunţ la zona de TV. Considerau că am date să fac alte lucruri, poate psihologie. Le spuneam că nu vreau să merg la olimpiadă şi mă trezeam că-mi spun: „Nu există, te-am programat“. Trăgeau şi ei, nu doar părinţii, la un moment dat. 

„Au fost perioade în care câştigam mai mult decât părinţii mei“

Cum împăcai programul de la „Abracadabra“ cu şcoala?

Aveam spectacole cu „Minisong“ încă din şcoala generală, deci începusem să mă obişnuiesc. Nu eram nici singurul copil în situaţia asta, eram o echipă mare. Era Mica, de pildă, care era foarte ambiţioasă şi pe care o admiram şi o aveam ca reper. Noi două eram alea bune la învăţătură. M-a ajutat mult şi mama că dădea telefoane. La un moment dat, ţin minte că aveam şi pagere (râde). Mama dădea telefoane colegelor mele şi întreba: „Ce lecţii avem pentru a doua zi?“.

„Ce lecţii avem noi două“.

Noi două, exact, pentru că dacă lipseam toată săptămâna trebuia să rămân cumva la zi cu tot ce se întâmpla şi atunci trebuia să facă un fel de homeschooling (n.r. – şcolire acasă). De multe ori, mă întorceam de la filmări şi ea mă aştepta cu manualele deschise: „Uite, ai lecţia asta, exerciţiile astea“. Era dificil, e adevărat, şi eu, şi ceilalţi colegi de la „Abracadabra“ mai adormeam în timpul orelor (râde). Dacă aveam filmări de noapte şi a doua zi trebuia să fim la şcoală, unii dintre noi adormeam, ce să faci? Acum nu se mai lucrează aşa cu copiii, lucrurile sunt mai standardizate, dar atunci încă nu erau. 

Totuşi, noi aveam o bucurie să fim acolo, că eram ca într-o familie. Chiar dacă depăşeam orele, nu prea conta. Simţeam că facem ce ne place. Era ca o joacă cu fraţii care se continua până seara mai târziu uneori. Iar când veneam la şcoală, ţin minte că eram ascultată la câte cinci materii, primeam cinci note într-o zi. Îmi spuneau profesorii: „Dacă te prind, te ascult“.                                                  Abramburica (Dana) şi Marele Magician (Marian Râlea)

Abramburica, ţinta principală la joaca în zăpadă

Pe stradă te opreau copii şi părinţi?

Da, era ceva firesc. Nefiresc era pentru fraţii mei, care simţeau o presiune uriaşă. Şi acum, dacă mergem undeva, ei aud toate comentariile din jur, eu nu le aud niciodată. Când merg pe stradă, dacă nu vreau să aud comentarii, nu aud niciunul. De când eram copil, nu eram atentă la cum mă vede unul sau altul, că poate fi foarte obositor să faci aşa ceva. Dar simţeam că n-aveam nimic de ascuns, nu trebuia să mă comport într-un anumit fel. Pentru fraţi era mai complicat pentru că erau mai mari şi probabil că vedeau lucrurile altfel. Ieşeam în Cişmigiu, ştiau că se vor aduna copii şi că voi da autografe şi aveau un stres. 

Când am fost la festivalul de film de la Sarajevo, m-am întâlnit cu un student la regie de-acolo. Mi-a zis că am fost colegi de şcoală generală şi că de atunci, de când era copil, şi-a dat seama că era o presiune foarte mare să fii mereu înconjurată de copii, de tot felul de oameni care voiau ceva. Straniu, dar eu nu am deloc amintirea asta. Am altele, cum ar fi că iarna mă frecau mai mult cu zăpadă, că li se părea amuzant să o frece pe Abramburica (râde). 

Pentru toată munca asta, primeai nişte bani. Cum vă organizaţi financiar şi cum te-a responsabilizat să ai un salariu de mic copil?

Au fost perioade în care câştigam mai mult decât părinţii mei. Nu tot timpul, dar au fost perioade în care câştigam foarte mult de fapt şi, la un moment dat, ştiam că salariul ăla contează pentru familia mea, una de nivel mediu şi cu anumite probleme, cum era divorţul, de exemplu. Aveam mândria asta, că pot să-mi ajut cumva familia. Banii îi ţinea mama, nu mi-i lăsa pe mână. Dacă-mi doream ceva, făceam un fel de plan financiar. Îmi doream să-mi strâng bani să-mi iau mobilă în cameră. Făceam planul, strângeam, făceam economii, şi la un moment dat, cumpăram. Ştiu că, odată, când am primit mai mulţi bani, mi-am luat o combină muzicală, de-aia cu CD deasupra şi cu boxe separate! Am luat-o de undeva de la Unirii, ştiu şi ce albume mi-am luat.

Cu 10 pe linie risca să repete anul

După, a urmat perioada în care ai prezentat meteo. Cum ai ajuns să faci asta?

Erau foarte multe experimente în Pro pe vremea aia. Iulia prezenta dimineaţa, iar eu, după ştirile de la ora 17.00. Aveam două ore pe zi în care plecam de la liceu, mă duceam, făceam vremea şi mă întorceam. Dacă se nimerea să am muzică sau vreo materie care se întâmpla o singură dată pe săptămână, era nasol, că trebuia să recuperez cu o altă clasă.

Deci, de fapt, nu prea erai menajată.

Nu, unii profesori erau super exigenţi. În şcoala generală, aveam mari probleme cu absenţele şi, deşi aveam 10 pe linie, aveam o directoare care era foarte supărată pe Pro TV, avea un motiv politic sau ceva de genul ăsta, aşa că nu voia să mi se mai motiveze absenţele cu scutirile de la filmări. Conform numărului de absenţe, trebuia să repet anul, dar eu aveam 10 pe linie. Profesorii erau împărţiţi. Până la urmă, s-a vorbit la Ministerul Educaţiei. 

Ruxandra Ion, producătoarea „Abracadabra“ s-a dus şi le-a zis: „Trebuie să existe o soluţie pentru copiii ăştia, aşa cum există pentru gimnaste, de pildă“. Dar atunci nu era. În străinătate, cei care făceau parte din „Disney“ făceau toţi homeschooling şi nu exista presiunea şcolii. Când prezentam ştirile pentru copii, îmi aduc aminte că am şi avut un invitat de la minister. I-am explicat situaţia mea şi mi-a spus: „Nu e o problemă. Dacă ai 10 pe linie nu te poate pune nimeni să repeţi anul“. Dar era o anomalie cumva. Însă aveai nevoie de sprijin. La liceu, în Lazăr, am nimerit mulţi profesori care m-au susţinut, inclusiv diriginta care era o persoană deosebită. O aveam colegă şi pe Giulia Anghelescu, la un moment dat, erau mai mulţi adolescenţi în situaţii similare. ;

A dat admitere la Teatru cu un monolog din „Cântarea Cântărilor“

În liceu ai ajuns să joci şi în serialul „La Bloc“.

Dana Rogoz: Proba pentru „La Bloc“ am dat-o pe la vreo 16 ani, când prezentam vremea. Pur şi simplu, m-am întâlnit cu Răzvan Săvescu care, împreună cu Radu (n.r. – Radu Dragomir, acum soţul Danei Rogoz), urmau să fie regizorii serialului. Răzvan m-a văzut acolo, pe scările de la Pro TV, şi mi-a zis: „Ia vino tu la un casting“.  Şi aşa s-a întâmplat. Am filmat ani de zile – cred că vreo cinci – până prin 2008, cred. Oricum, mulţi ani, deja terminam facultatea de actorie.

Prin facultate ce se spunea despre faptul că joci în serial?

Lumea era scindată, erau cei cu lumea teatrului, cei cu lumea televiziunii şi cei cu lumea filmului. Dacă apăreai în seriale, era un dezavantaj, nu erai bine privit, aşa că era ceva ce aproape că mă încurca. Şi erau profesori care puteau să fie foarte rigizi. Asta până când au început ei să apară în seriale. (Foto dreapta: Pro Tv)

Perioada telenovelelor româneşti.

Da, s-au schimbat lucrurile atunci, s-a schimbat optica (râde). Dar până la momentul respectiv, îmi spuneau: „De ce să faci asta? Trebuie să renunţi!“. Acum că mă gândesc retrospectiv, mi se pare aşa o nedreptate să-i ceri unui student la actorie să renunţe la aşa ceva, când are ceva cât de cât sigur. Facultatea nu-ţi oferă după absolvire niciun fel de certitudine. Chiar citeam o statistică din Marea Britanie, conform căreia doar 2% din absolvenţii de actorie se întreţin exclusiv din veniturile pe care le au ca actori. Dacă unul dintre studenţii tăi are un proiect care, OK, care poate ţie nu ţi se pare că e la standardul sau calitatea pe care le-ai vrea, ar trebui să îl încurajezi, mai ales că îşi face totuşi meseria alături de alţi actori. În „La Bloc“, 90% erau actori din teatre, din afara oraşelor, care îşi doreau să facă asta, ştiind ce şcoală bună e. Dacă aş fi profesoară, le-aş spune elevilor mei: „Mergeţi oriunde, la castinguri, faceţi reclame. Orice experienţă şi conexiune contează“. Nu ştii cu cine te întâlneşti la un moment dat. Eu aşa m-am întâlnit cu Radu (Foto: jos).

Singura care a rămas în faţa camerelor

Apropo de facultate, cum a fost admiterea la UNATC?

Filmam încă pentru „La Bloc“ şi îmi amintesc că i-am spus lui Marian Râlea că vreau să dau admitere. Marian ştia că voiam de mic copil să dau la UNATC, iar el insista să dau la medicină. Asta cu medicina, nu ştiu de ce, e o obsesie a foarte multor actori. Dacă nu s-ar fi făcut actor, ar fi vrut să se facă medic. Combinaţia asta o văd des în interviuri. Noi tratăm suflete, ei trupuri (râde)

Marian mi-a zis că sunt o elevă studioasă, că am resurse şi că de ce să nu merg la medicină. Dar s-a bucurat că m-am dus totuşi la actorie, sunt convinsă. De altfel, am fost şi singurul copil care a rămas în meseria asta, în sensul că restul s-au dus în regie, producţie, tot în domeniu, dar în spatele camerelor.

Marian Râlea e cel care ţi-a propus textul pentru monolog, nu?

Da, mi-a dat nişte propuneri de repertoriu, deşi eu îmi găsisem singură un monolog care mi se părea că mi se potriveşte foarte bine – absolut întâmplător într-un anticariat – jurnalul Evei, din „Jurnalul lui Adam şi al Evei“ ( n.r. – romanul lui Mark Twain), cu care am avut primul spectacol când m-am întors în teatru. Asta s-a întâmplat destul de târziu. După ce am terminat facultatea, am jucat mult timp în seriale. Nu aveam timp să intru în proiecte de teatru. După ce l-am născut pe Vlad, am început lucrul la acest proiect, un text pe care l-am găsit cu ocazia admiterii. Am avut spectacolul mulţi ani la Godot Cafe Teatru. Mi se părea că se potriveşte foarte bine atunci.

„Disponibilitatea de a încerca şi altceva“

Şi ce ai ajuns să spui la admitere?

Instinctul lui Marian a decis să recit un text în versuri din Biblie, din „Cântarea Cântărilor“, „Mireasa“. Nu ştiu cum i-a venit, dar ştiu că m-am aruncat cu totul în el. Era extrem de greu şi de metaforic. Eu acum n-aş mai spune textul ăsta, Doamne, Doamne! N-aş mai putea, mi-ar fi foarte greu. Cred că i-am şocat pe toţi din comisie cu el, mai ales că ei se aşteptau probabil să vin cu ceva pe comedie, că, totuşi, jucam în „La Bloc“. 

Mă întrebau de la probele eliminatorii: „Şi, ce ai la monolog?“ „«Cântarea Cântărilor» din Biblie, «Mireasa»“. Se făcea linişte. Apoi spuneau: „A, OK, interesant“ (râde)

Nu era o propunere cu care vin de regulă studenţii, n-am auzit până acum să vină cineva cu ceva din Biblie. M-a ajutat foarte mult, chiar dacă mai erau oameni cu prejudecăţi în comisie, am arătat că am o disponibilitate de a încerca şi altceva. Transmiteam: „Băi, îmi doresc să caut zone noi“. Asta era cel mai important.

Care a fost primul spectacol de teatru în care ai jucat în afara facultăţii?

Am jucat într-un spectacol de-al lui Emi Pârvu, la Green Hours, cred că eram în anul doi. După ce veneam de la facultate, repetam după închiderea Green Hours. Aşteptam să plece clienţii şi ne apucam pe la 2 noaptea. Repetam până dimineaţa, când mergeam la filmări. Era o perioada interesantă (râde).

„Îmi permit să fac alegeri“

Era un ritm foarte alert.

Mă obişnuisem să fac mai multe de când eram copil. Probabil că era şi o nevoie de a face lucruri, de a mă simţi utilăDar am avut momente în care a trebuit să zic nu, mai ales de când am devenit mamă am început să mai spun şi nu. Foarte important, am început să-mi permit să zic şi nu. E o chestiune inclusiv financiară, mi-am câştigat independenţa. Apropo de actori care fac lucruri pe lângă, eu am avut norocul să-mi câştig independenţa financiară din online, din colaborări cu blogging-ul. 

Nu am avut presiunea pe care o aveau mulţi colegi actori de a face orice, de la aşa-zisele şuşe până la a te agita să pleci în turnee. Acum, eu nu mă pot implica în proiecte care implică diverse lucruri pentru că trebuie să stau cu copilul, îmi permit să fac alegeri. Sigur că am şi perioade în care trebuie să plec, iar atunci mă ajută Radu şi stă el mai mult cu Vlad. (Foto dreapta sus: Ştefan Dani)

Când ai dat la actorie, ai avut şi un plan B, în caz că nu ai fi intrat sau nu ţi-ar fi plăcut?

Am fost studentă şi la SNSPA (n.r. – Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative), la distanţă, la Comunicare şi Relaţii Publice. Întâi am dat la actorie şi după m-am dus la SNSPA. Voiam să le fac în paralel. Am terminat-o şi pe aia. Nu mi-am dat silinţa acolo, adică eram studentul care învăţa doar înainte de examene. Nu ştiu cu câte am rămas de la facultatea asta, dar simţeam nevoia asta, dacă nu voi reuşi şi nu se vor lega lucrurile, să mai am totuşi ceva. Iar după, am început să scriu pentru reviste despre modă.

Cu ce publicaţii ai început?

Am început să scriu pentru revista „One“, iar după asta mi-am dechis blogul. Ce descopeream pentru revistă, scriam şi pe blog. Apoi am făcut un an de fashion marketing cu nişte profesori din Franţa. Vinerea, sâmbăta şi duminica ţineau cursuri în România şi diploma ţi-o luai la Paris. Am făcut-o şi pe asta (râde). M-a ajutat şi o astfel de diplomă, în special pe partea de antreprenoriat, de branding personal. Eu mă consider o persoană creativă, dar eram şi destul de aeriană, destul de desprinsă de lucruri precum facturi, obligaţii contractuale. Dacă-mi imaginam ceva, un obiect care să-mi poarte semnătura, nu aveam repere clare, de tipul: „Băi, cui mă adresez? Care e target-ul (n.r. – ţinta) meu?“. Iar cursurile astea îţi structurau gândirea. 

„Imediat după ce s-a născut Vlad, s-a întâmplat să moară şi tata“

Ai încetinit ritmul după ce ai născut, nu?

Da, atunci am luat pauză de la TV. De fapt, nu m-am mai întors deloc, am avut doar nişte proiecte scurte. Atunci prezentam o emisiune şi am stat până în luna a opta de sarcină. După, am intrat în vacanţă şi am zis că nu ştiu când o să mă întorc. Îmi doream foarte mult să am un copil. Nu venise întâmplător, îl aşteptam, era programat, ni-l doream, şi atunci am renunţat la foarte multe alte proiecte. Tot atunci trebuia să semneze cu mine o firmă un endorsement (n.r. – adeziune), pe o sumă foarte mare de bani. Numai că presupunea foarte multe călătorii, aşa că le-am zis că nu pot. Am luat decizii radicale cât să-mi eliberez tot. 

Imediat după ce s-a născut Vlad, s-a întâmplat să moară şi tata şi asta m-a modificat într-un fel. Eu am împlinit 30 de ani imediat după ce a murit tata. El murise la 60 de ani şi cumva mi se părea că începe a doua jumătate a vieţii, că devine un soi de reper vârsta lui. Când îţi moare cineva apropiat, precum un părinte, la o vârstă mai tânără, devine un fel de reper: „Hai să calculăm doar până acolo“. 

A fost, deci, o presiune suplimentară, dacă pot să zic aşa, de a fi mai selectivă în viaţă, de a nu mă mai lăsa neapărat purtată de val şi de a începe să fac nişte alegeri.

Dana, cu tatăl şi fiul ei

Foarte relaxată în postura de mamă

Ce te aşteptai să fie cel mai dificil în postura de mamă?

Am avut surprize plăcute în ceea ce mă priveşte, aş putea spune (râde). Mă pregătisem ca pentru război. În general, sunt un om foarte rezervat, în sensul că nu mă pregătesc pentru succes, mă pregătesc mai degrabă pentru un dezastru. Dacă e să fie succes, OK, dar dacă e dezastru, mă setez de la început: „Băi, dacă e un fail (n.r. – eşec), cum o să-i fac faţă?“. Apropo de facultate, la asta m-am gândit când am ales şi SNSPA: „Ce am ca rezervă? Dacă e un dezastru, să am ceva“. Mergeam la cursuri de puericultură (n.r. – ramură a medicinii care se ocupă cu metodele şi mijloacele de creştere şi de dezvoltare armonioasă a copiilor în primii ani de viaţă). Mi se părea: „Mamă, nenică! N-am înţeles cum să-l ţin“.

După ce se termina ora, mă găseau cu manechinul acolo, încă repetând. Zici că mă învăţau să parchez din trei mişcări (râde).

Dana, o mamă relaxată, cu Vlad

Deci ţi-a fost mult mai uşor decât te aşteptai.

După ce-am născut, mi-a venit super natural, am fost foarte relaxată în postura asta. Sunt mame care sunt super relaxate în general, dar când se îneacă prima oară copilul, totul devine haos. La un moment dat, Vlad se înecase, că avea reflux, dar eu eram super chill (n.r. – relaxată). Prietenele care erau cu mine s-au făcut albe la faţă şi-mi ziceau: „Doamne, Dana, era să murim“. Iar eu eram foarte grijulie. Alt exemplu: Vlad avea ceva aproape de o convulsie febrilă, iar mama, care a avut trei copii, urla: „Moare copilul!“. I-am zis atunci: „Du-te în ultima cameră şi lasă-mă să pot să fiu în control“. L-am sunat pe Radu şi pe un ton foarte calm, i-am spus: „Pune avariile. Trebuie să ajungi repede, dar...“. 

Da, aveam totul sub control, nu mă credeam capabilă. Pentru mine a fost mai greu mai târziu, când a început să meargă. Aia mi s-a părut cea mai obositoare perioadă. El a început să meargă de la 10 luni, la 1 an deja, dacă nu intrai primul în bucătărie, se suia pe blat. Când mergeam la Ikea, dacă-l scăpam puţin din priviri – că de mână nu stătea cu tine –, se suia pe canapele de unde nu puteai să-l mai dai jos. Alerga ca Mario, se ducea de pe o canapea pe alta (râde). E şi un copil super energic. De aici încolo încep problemele care ţin efectiv de educaţie, de cum îi pui limitele.

Momentele în care eşti cu adevărat conectat

Bănuiesc că începi să faci paralele şi cu felul în care s-au ocupat părinţii tăi de voi.

O mulţime. Odată ce a apărut Vlad pe lume am început un lung proces de autocunoaştere şi de întoarcere în trecut. Am început să merg la un terapeut, să vorbesc despre anumite lucruri, am început să mă înţeleg pe mine. Am vrut să mă accept, ca să fiu mai pregătită pentru postura de mamă, să pot să-l înţeleg, să fiu conectată la nevoile lui. Nu e o reţetă perfectă, dar cred că, în primul rând, trebuie să fii foarte echilibrat cu tine. Şi noi avem de multe ori îndoieli. Acum e la o vârstă în care e foarte simpatic şi foarte drăguţ, şi-ţi spui: „Cred că am făcut totuşi lucruri OK“. La un moment dat, când trece prin tantrumuri şi alţii îţi zic: „Al meu nu a avut“, începi să te întrebi: „Băi, dar al meu de ce are?“.  

Sigur că trec, dar nu ştii dacă trec pentru că ai luat tu deciziile corecte sau pur şi simplu a crescut el şi s-a dezvoltat suficient de mult ca să depăşească lucrurile astea. Iarăşi, nu ştii nici cât de mult ai control aici. Dar simţi că e important să fii conectat cu el. Sigur că vei da şi rateuri, dar sunt momente în care simţi că e uşor şi alea sunt momentele în care ştii că eşti cu adevărat conectat. E complicat. 

A absolvit două facultăţi

l Numele: Dana Rogoz

l Data şi locul naşterii:
26 septembrie 1985, Bucureşti

l Starea civilă: căsătorită cu regizorul Radu Dragomir, au un băiat

l Studiile şi cariera:

lA absolvit l Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti, iar apoi, Facultatea de Actorie din cadrul UNATC şi Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul SNSPA.

lLa vârsta de 3 ani a intrat în grupul „Minisong“, sub conducerea lui Ioan Luchian Mihalea. La 9 ani juca rolul Abramburicăi în serialul TV „Abracadabra“, difuzat de TVR. A jucat apoi în sitcomurile „La bloc“ şi „Fete cu lipici“, difuzate la Pro TV, dar şi în seriale precum „Îngeraşii“, „Moştenirea“ (Acasă TV) şi „State de România“ (Pro TV). Cel mai recent rol este „Mo“ în filmul cu acelaşi titlu, regizat de Radu Dragomir.

l Locuieşte în: Bucureşti

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: