Cătălin Ştefănescu: „La Revoluţie am apărat Primăria Govora cu bâta“

Cătălin Ştefănescu (43 de ani), prezentatorul emisiunii, „Garantat 100%“, de la TVR, îşi aminteşte că în 1989, la 21 de ani, era suplinitor de engleză la Govora şi făcea planton în faţa Primăriei. Ştefănescu povesteşte că în adolescenţă a fost solist într-o formaţie rock, evolua la Cântarea României, iar în armată punea Zeppelin şi Floyd la staţia de radioficare a unităţii.

„Adevărul": Dezvăluie-ne ce pregăteşti pentru emisiunea viitoare.

Cătălin Ştefănescu:  Îl avem ca invitat pe şeful adjunct al Ambasadei Japoniei la Bucureşti, îl cheamă Yoshihiro Katayama. E un personaj absolut extraordinar, e un tip care a venit în România în 1981, dacă nu mă-nşel, şi, pe lângă faptul că e diplomat, e şi campion al României la dans sportiv, cu o parteneră româncă. (râde)

Foarte interesant. Şi cum ai aflat asta?

Prin documentare. A fost un interlocutor deosebit, am discutat despre cultura japoneză, despre subculturile din Japonia, despre tinerii de acolo...

Ţi s-a întâmplat să nu ai niciun fel de chimie cu invitatul, şi, drept urmare, să ai ceea ce se cheamă un interviu ratat?

Da, însă, dacă s-a întâmplat, a fost din cauza mea, nu din cauza omului care a venit acolo. Au fost momente când poate mi-am făcut temele mai prost, sau nu am fost în cea mai bună formă, dar eu trebuie să fac o formă de chimie cu oricine vine acolo, nu este o emisiune despre simpatiile sau antipatiile mele. Deci da, s-a-ntâmplat să iasă prost şi a fost din cauza mea.

Iar momentele foarte bune din emisiune cum le simţi? Le cataloghezi în funcţie de audienţă?

Au fost emisiuni remarcabile - acum citez, nu spun eu asta - pe care le-a ţinut minte multă lume şi unde audienţa a fost literalmente proastă. Iar la unele emisiuni la care nu mă aşteptam deloc am avut o audienţă incredibilă.

Cum stau lucrurile acum, în ceea ce priveşte audienţa? Sunteţi mulţumiţi?

Evident că nu, dar gândeşte-te că facem o emisiune culturală, în care nu tragem pe nimeni de mânecă. Cred că avem un public fidel, care ne urmăreşte de ceva vreme şi există o doză substanţială de oameni care ne descoperă acum, ceea ce e minunat. Cred că cel mai mare succes pe care l-am avut vreodată este faptul că la emisiunea noastră am câştigat tineri, elevi şi studenţi. Există nişte idicatori care măsoară lucrurile astea, dar este mai ales o reacţie extraordinar de emoţionantă din partea universităţilor, organizaţiilor studenţeşti, care mă invită să vorbesc, să ţin conferinţe. Şi este... un privilegiu pentru mine, sunt recunoscător pentru asta.

Tu realizezi emisiunea asta de aproape 12 ani. Care e lucrul cel mai important care te face să continui?

E greu să spun lucrurile astea, că poate suna tocit. Dar e cumva ca la teatru, dacă nu mai este emoţie la începutul fiecărui spectacol, te duci şi faci altă meserie. E foarte clar. Or, la noi, în echipa noastră, e ca la început. Este aceeaşi emoţie ca la început, vorbesc serios.

Ce a fost Direcţia 9?

(râde) A fost un grup de dialog cultural pe care l-am făcut cu nişte colegi de facultate (n.r. - Facultatea de Litere, Cluj) prin '92, scoteam şi o revistă, care se chema la fel. Încercam să facem ceva alternativ faţă de ce făceam noi la şcoală. Erau întâlniri publice în care proiectam secvenţe din serialul „Twin Peaks", care era atunci la foarte mare modă, şi discutam despre asta, aveam prieteni care făceau apoi expoziţie de fotografie şi diapozitive...  Făceam o formă de pionierat în întâlnirile publice, care nu erau foarte dese în România acelor ani, când nu exista net şi era o performanţă să copiezi un curs la o maşină de copiat.

Eraţi cam îndrăzneţi pentru vremurile acelea, era spre sfârşitul anilor '80.

Jurnalistul a primit numeroase premii pentru documentarele şi reportajele prezentate în cadrul emisiunii Garantat 100%.  Foto:TVR

Da, eram. Ţin minte că am mers la o revistă culturală, de mare prestigiu de la Cluj, şi am spus că vrem să scoatem o revistă. Noi eram nişte studenţi care trăiau de pe azi pe mâine. Ni s-a spus «da, cum să nu, puteţi să scoateţi revista asta la noi, vă costă atât».

Şi ne-a costat foarte mult, dar ne-am dus şi ne-am plătit numărul ăsta de revistă. Eu am scris cronici de teatru şi film la o publicaţie nu foarte bună din Cluj, ca să fac rost de bani.

Cineva de la Bucureşti, un tip care se numeşte Dan C. Mihăilescu, şi care lucra atunci la suplimentul literar de la „Cotidianul", a văzut ce-am făcut noi la Cluj, ne-a sunat la facultate şi ne-a propus să scoatem un număr din publicaţia noastră la ei, la „Cotidianul". Nu ne-a costat nimic, şi aşa am debutat noi în presa centrală. Datorită lui Dan C. Mihăilescu.

Tu ţi-ai dorit să te faci actor încă din copilărie. Din ce vine dorinţa asta?

Nu ştiu, la noi acasă era o atmosferă foarte artistică. Eu am jucat într-o trupă de teatru de amatori vreo trei ani. Tata era fotograf, mama avea vreo trei fraţi fotografi şi ei, fratele meu a fost fotograf o vreme. Stăteam mult la developat filme, la retuşat fotografii...

Totuşi, n-ai vrut să te faci fotograf. 

Nu, pasiunea mea era pentru teatru şi regie de teatru.

De ce? Te-ai gândit la asta?

Da, eram un tembel de spirit histrionic, de la asta a pornit. Şi în clasa a X-a am cunoscut un om, care acum nu mai e printre noi, este omul căruia îi datorez tot. Un tip care m-a educat în afara şcolii. El mi-a spus însă să nu mă fac actor, mi-a spus să încerc mai întâi altceva.

Şi acest om este...

Este un om care nu mai e printre noi şi mă marchează foarte tare lucrul ăsta. Să zicem că e omul căruia îi datorez totul. El a fost profesor la Facultatea de Teatru de la Cluj. Era un tip renascentist, în sensul adevărat al termenului.

Înţeleg că tu ai avut nişte momente-cheie, când ai întâlnit nişte oameni extraordinari, care te-au îndrumat şi de la care ai învăţat foarte mult.

Aşa este. Şi le datorez mai mult lor decât mie. Le datorez şi orientarea, şi consecvenţa...

Totuşi, lui ce-i datorezi?

Învăţatul la propriu: disciplină la ascultat muzică, disciplină la citit, regulile cititului, ale învăţatului, toate astea. E un om care şi-a mâncate nişte ani din viaţă cu asta.

A crezut în tine.

Da. Multă vreme am fost ceea ce se cheamă proiectul lui. Şi a făcut chestia asta nu doar cu mine, ani mulţi a făcut şi cu alţii, mai departe, lucrul ăsta. 

"E cumva ca la teatru, dacă nu mai este emoţie la începutul fiecărui spectacol, te duci şi faci altă meserie."

"Pasiunea mea era pentru teatru şi regie de teatru, eram un tembel de spirit histrionic."

„În armată puneam Zeppelin şi Floyd la radioul unităţii"

Ţi-ai dorit mult să reuşeşti şi în muzică. Ai fost, în adolescenţă, solistul unei trupe rock...

Da, se numea Quasar. (râde) Eram la Govora, şi oraşul figura în manualul de sistematizare ca fiind cel mai mic oraş din România. În vremea aia, într-un oraş mic erai privit cu mare suspiciune dacă te apucai de făcut muzici. Erai considerat un tâmpit care nu se ocupă de viitoarea carieră medicală sau politehnică, pentru că astea erau atunci marile opţiuni.

Dar cât a ţinut proiectul ăsta muzical?

Cred că vreo doi ani.

Şi pe unde cântaţi?

La celebra „Cântare a României", evident. (râde) Oricum, părinţii noştri nu erau foarte încântaţi că ne pierdem vremea cu repetiţii. Exista însă eroismul acela, de a te plimba cu chitara în husă prin oraş, în drum spre repetiţie. Era pentru noi un gest de curaj, să ne plimbăm sub toate acele priviri care spuneau „îşi bate joc de viaţă!" (râde)

Asta spuneau şi ai tăi?

Ai mei s-au despărţit când eram mic, eu stăteam cu maică-mea, care era disperată să iasă ceva din mine. Înainte, să nu intri la facultate era o catastrofă. Urma armata...

Tu ai trecut prin asta, ai făcut armata.

Da, nu am luat din primul an la facultate pentru că nu am învăţat. În armată a fost traumatizant. Exista o formă de teroare a veteranilor asupra celor proaspeţi şi tot angrenajul acela era un sistem de îndobitocire. Povestea asta cu înveţi ordinea, disciplina... hai să fim serioşi.

Dar a fost ceva frumos acolo, sau ai strâns din dinţi tot timpul cât a durat?

 Foto: tvr

Da, erau tipi la fel de eşuaţi ca şi mine acolo şi împărţeam lecturi comune, umor... era singura recompensă. Ţin minte că unitatea, care era la Alba Iulia, avea şi o staţie de radioficare. Era 1987 şi noi puneam muzică, Genesis şi Led Zeppelin şi Floyd, noaptea, într-o unitate militară! Se auzea din staţie Zeppelin cu „Immigrant song", în toată curtea unităţii. (râde) Paradoxal, nimeni nu s-a luat de noi.

„Când eram foarte mic mă jucam de-a «Războiul stelelor»"

Te-ai gândit vreodată de ce n-ai continuat serios cu muzica?

Da. Explicaţia cea mai simplă e aici: delăsarea, indolenţa, indiferenţa.

Ţi-ai dat licenţa în teatrul grec.

Da, în anul IV şi V scriam deja serios despre teatru. Acum îmi pare foarte rău că nu prea mai am timp pentru asta, mi-a plăcut foarte mult.

Până la urmă, dacă stai să te gândeşti, ce faci tu la emisiune este într-un fel teatru. Joci un rol acolo, nu?

Sigur că joci un rol. Vreme multă a fost cu public real în platou. Asta era şi miza, ca lumea să asiste la ceva ce seamănă cu un spectacol. Să vadă doi oameni care vorbesc pe o scenă.

Erai un copil popular, genul care formează echipe?

Da, exact. Foarte histrion, zgomotos, mereu în mişcare, cu preocupare la şcoală pentru câteva lucruri, engleză, muzică, literatură. Varză la matematică. (râde)

Cum arătau jocurile copilăriei tale, îţi aminteşti?

Când eram foarte mic mă jucam de-a „Războiul stelelor" cu nişte prieteni. Făceam nişte posturi de pilotaj cu cutiile de gheaţă de la frigider - alea erau butoanele, cu bătătoarele de rufe - manşele, şi cu nişte ceasuri de la maşini demontate. Şi apoi mai citeam foarte mult. Poveşti, Jules Verne, Legendele Olimpului... 

Când a izbucnit Revoluţia, tu erai suplinitor de engleză la Govora. De curiozitate, cum s-a văzut Revoluţia de la Govora?

Delirant, aşa cum s-a văzut în toate oraşele mici. S-a strâns foarte multă lume pe străzi, mai mult puştime, ca noi, care am făcut de pază cu pari în mâini la instituţiile importante ale oraşului, Primărie, Casa de Cultură...

Serios? Şi eraţi „înarmaţi" cu bâte?

Da, eu şi cu prietenii mei. Ne gândeam c-o să vină teroriştii să ne fure Casa de Cultură. (râde)

Spuneai undeva că te-ai dezvoltat într-un mediu preponderent feminin. Cum s-a răsfrânt asta asupra ta?

A fost o şcoală importantă asta. Mi-a dat un anumit tip de ordine, un anumit tip de pedanterie, dacă vrei, şi de multe ori, un plus de a vedea lucrurile ceva mai raţional.

Mi-ai dat impresia, din ce-am mai citit despre tine, că ai vrut mereu să ajungi mai pragmatic decât eşti. E adevărat?

Da. Corect. (râde) Nu mi-a ieşit asta cu pragmatismul. N-am dexteritate în poveştile practice, nu mă descurc, şi până la urmă de aia e bine să se împartă lumea în fraieri şi şmecheri. Trebuie să existe fraieri, ca să se diferenţieze şmecherii. (râde)

Totuşi, eşti un „fraier" de succes până la urmă...

Da, pentru că am avut o consecvenţă în a-mi face meseria. Sunt bucuros că am o echipă foarte bună cu care lucrez, la noi nu se urlă, la noi nu se strigă, nu e  cu tensiune, e cu zâmbetul pe buze că facem meseria asta. Sunt mulţumit de direcţia asta, chiar dacă dimineaţa când mă trezesc trebuie să merg să plătesc o rată gigantică la bancă.  

"Eu şi cu prietenii mei ne gândeam c-o să vină teroriştii să ne fure Casa de Cultură. Am făcut de pază cu pari în mâini la instituţiile importante ale oraşului, Primărie, Casa de Cultură."