Am primit la locul meu de muncă un e-mail din partea unei lucrătoare de PR de la o televiziune care se află într-o „criză de imagine“ din cauza plecării unor angajaţi. Mi-a propus să fac un interviu cu şefii săi despre „schimbările“ care au loc la televiziune. I-am răspuns: Nu! Am mai primit o propunere de la o agenţie de PR ca să scriu despre o campanie a unui lanţ de retail despre „mâncarea tradiţională românească“, să fac interviu şi cu şeful magazinelor, şi cu şefa agenţiei de PR. Am zis: Nu! M-a sunat o amică din presă, care văzuse că pregătesc o carte de interviuri despre marketing. A intrat direct în subiect: are pe cineva care vrea să intre în cartea asta, lucrează de şapte ani în marketing, dar vrea să-şi schimbe locul de muncă... A perorat vreo cinci minute, fără să se intereseze ce cuprinde cartea, apoi m-a întrebat dacă vreau să-l bag... Am râs: Nu! Să mai adaug şi că, în urmă cu ceva timp, un regizor m-a rugat să scriu o cronică despre filmul său, poate să fie şi de rău, numai să scriu, să aibă încă un material la „dosarul de presă“. M-am enervat: Nu! (Nu-mi plăcuse filmul.)

N-ar fi exclus ca, într-o dimineaţă, când duc gunoiul, femeia de serviciu din bloc să mă roage: „Uite ce bine am strâns PET-urile în saci, nu vrei să scrii ceva frumos despre mine?“   Îmi vine să strig: „Opriţi-vă! Încetaţi! La naiba cu PR-ul vostru!“ Spaţiul public a fost invadat de tot felul de indivizi obsedaţi de PR şi imagine, susţinuţi de tot felul de experţi, specialişti şi consultanţi în comunicare. Asistăm la o goană nebună după imagine. Dacă ai „relaţii“ înseamnă că ai succes. De la politicieni şi manageri, la artişti de mâna a treia şi scribălăi. Toţi îşi doresc un loc sub soarele PR-ului. Ei îşi fac treaba pe bani. PR-ul ăsta a devenit o industrie pentru produs gunoaie, „fake news“ şi lucruri irelevante. Important este să ieşi în faţă, chiar dacă ai tras un pârţ! Să ştie lumea că pârţul este al tău.

Industria de Public Relations «duduie» într-o ţară cu puţine, foarte puţine realizări. 

Ce-ar fi trebuit să fac cu acele solicitări pe care le-am refuzat? (Primesc lunar destule.) Poate că ar fi trebuit să spun: Da, se face!, unde îţi trimit factura? Aşa ar fi fost cinstit, cu declaraţie la ANAF. Sau să zic scurt: Da, se face, marcă banul, fără declaraţie la ANAF! Să deschid un birou de înregistrat cereri de lustruire a imaginii personale. E plină presa de bani negri. Dar nu pot să fac mizeria asta. N-am sunat niciodată un critic (literar sau de teatru) ca să scrie despre mine. N-am sunat nicio televiziune ca să mă bage în prime-time. Este un comportament de fraier, de prost cu spume într-o Românie în care PR-ul s-a transformat în trafic de influenţă, mânerile, sforării şi învârteli. Obsesia pentru „ieşitul în faţă“ a devenit o boală naţională. Opriţi-vă! Gata! Puneţi mâna şi munciţi! Nici muncă fără PR, dar nici PR fără muncă!