Andreea Berecleanu: „Sunt în aşteptarea unor vremuri de bun-simţ şi linişte“

Andreea Berecleanu: „Sunt în aşteptarea
unor vremuri de bun-simţ şi linişte“

Prezentatoarea Observatorului de la Antena 1 a vorbit, pentru „Adevărul“, despre schimbările pe care le-ar aduce României, despre meseria de jurnalist, dar şi despre famili.

Ştiri pe aceeaşi temă


„Adevărul“: Astăzi, Antena 1 împlineşte 19 ani de emisie. Tu ai fost alături de acest post aproape jumătate din acest timp, iar de doi ani prezinţi Observatorul de la ora 19.00. Cât de dificil este să fii mereu la curent cu tot ce se întâmplă în jurul tău?

Andreea Berecleanu:Dacă dificultatea de a face această meserie depăşeşte plăcerea, nu mai are rost chinul! Mie îmi place să fiu atentă la ce se întâmplă în jur, să fiu conectată la societate, să urmăresc reacţiile oamenilor, fie ei obişnuiţi sau cunoscuţi.

Cum reacţionezi la anomaliile care se întâmplă în lume, te mai revoltă ceva sau ai devenit imună?
Nu sunt imună nici măcar atunci când iau preventiv echinaceea ca să nu răcesc. Când e vorba de lucruri grave sau de situaţii disperate, nu stau mult pe gânduri. Pot să-ţi dau exemplul din luna februarie, când căderile de zăpadă au blocat şi chiar ucis oameni în multe localităţi din ţară. Intram în fiecare seară în direct cu reporteri care se aflau în zonele afectate şi aflam de la ei disperarea, suferinţa şi neputinţa prin care treceau acei oameni. Am hotărât spontan să iau o echipă de medici şi să merg în zonele sinistrate. Ştiam că de asta au nevoie, mai presus de alimente. Nu m-am înşelat! Am mers din casă în casă, prin nămeţi, acolo unde nici elicopterele nu puteau ajunge. Iar oamenii ne-au răsplătit cu rugăciuni şi ne-au pupat mâinile. Solidaritatea şi generozitatea pot salva această ţară.
 

Apropo de anomalii, de ce crezi că ştirile negative au un impact mai mare decât cele pozitive?
Răspunsul este un exemplu din copilăria mea. Când murea un vecin, toată lumea îşi dorea să afle cât mai multe despre cauzele decesului şi să-l vadă. Curiozitatea, în special la popoarele balcanice, este mai presus decât priveghiul sau omagierea în sine. În străinătate, la posturile generaliste, indiferent că vorbim de francezi sau de italieni, prima ştire din jurnal este o ştire de tip tabloid. Nu am inventat noi asta, publicul majoritar îţi cere acest lucru prin opţiunea telecomenzii. Aşa încât este greu să ai un jurnal cu un conţinut echilibrat, deşi eu mi-aş dori.

Cum ţi se părea România când ai debutat pe micul ecran şi cum o găseşti astăzi, ca om de media?
Politic, România anilor ’90 era la fel de interesantă prin neliniştea ei ca şi acum. Discrepanţa o dau generaţiile noi de politicieni, sigur, cu nişte excepţii. Eu am trăit perioada interviurilor cu Raţiu, Câmpeanu, Coposu, Paleologu. Iliescu şi Vadim au supravieţuit schimbărilor „fără riduri“, alţii au predat ştafeta unor epigoni, mulţi au dispărut din prim-plan mai mult sau mai puţin natural. Sunt în aşteptarea unor vremuri de bun-simţ şi de linişte. Cred că avem tot dreptul să cerem asta după 60 de ani de suferinţă. Sau să ascultăm din nou „Europa Liberă“. Ce alegem?
 

Încă te mai baţi pentru audienţă cu fosta ta colegă şi vechea ta prietenă Andreea Esca. Ce-ţi lipseşte să o învingi, ce crezi că face diferenţa între jurnale prezentate de voi două?
Nu-mi place violenţa, deci nu mă bat cu nimeni! Nu ştiu ce face diferenţa sau, dacă o face, voi aţi spus-o! Eu mă concentrez împreună cu echipa mea la următoarea cameră ascunsă, la următoarea dezvăluire, următoarea campanie. Asta este singura luptă pe care o port.
Ai prezentat mult timp ştiri alături de soţul tău, Andrei Zaharescu, în prezent purtător de cuvânt al Guvernului.

Din 2010, aţi evoluat separat. Când ţi-a fost cel mai greu fără el la pupitru?
Greu nu mi-a fost, îmi era drag cu el!

Cum e acum în televiziune fără el? Cum s-a schimbat viaţa voastră?
Pentru el este schimbarea cea mare, pentru mine este o schimbare de ritm. Am spus mereu, chiar şi atunci când prezentam împreună, că îmi place flexibilitatea, îmi place să am ochii deschişi şi să fug de rutină, dacă e cazul. Profesional, mi s-a întâmplat să am noroc şi să nu mă doboare nimic din cele enumerate mai sus, fără că măcar să cer vreodată ceva. Toate au venit la timpul lor, firesc.
 

Care dintre ştirile prezentate ţi-a adus cea mai mare bucurie şi care este ştirea pe care ai vrea să nu fi prezentat-o niciodată?
Sunt multe ştirile care m-au bucurat, dar e greu să fac o ierarhie. Cele care m-au marcat sunt trecerile în nefiinţă ale celor pe care i-am cunoscut sau doar i-am admirat şi a trebuit să le citesc ferparul. E atât de dureros!
 

Nu ţi-e dor de munca de teren?
Merg pe teren până să aştept să mi se facă dor şi montez materialele noaptea, când e linişte în redacţie şi am mai mult timp la dispoziţie să le „împachetez“ aşa cum îmi place.

Ce ai schimba în România dacă ai avea putere de decizie?
Slavă Domnului că avem puterea de a schimba deja! Campaniile „Observatorului“ şi forţa cu care ne-am implicat social au făcut milioane de oameni fericiţi. Învăţământul şi sănătatea sunt domenii în continuare vulnerabile. Acolo trebuie apăsată pedala de acceleraţie.

Care este cea mai bună terapie după o zi de muncă obositoare?
Râsul fără motiv al copiilor mei!

Ai urmat un curs de parenting, o metodă occidentală de educare a copiilor. S-a îmbunătăţit de atunci relaţia ta cu Petru (7 ani) şi cu Eva (11 ani)?
Iubirea şi comunicarea permanentă sunt cheia încrederii reciproce. Nu sunt vorbe, este esenţa creşterii armonioase a copiilor şi liniştea părinţilor. Asta am înţeles noi.

Simţi vreodată nevoia să te detaşezi de ceea ce se întâmplă în jurul tău sau rămâi ancorată şi în concediu în realitate?
Vacanţele sunt dedicate familiei, în totalitate. Weekendurile – la fel. Îmi mai arunc câte un ochi pe o ştire externă, mai citesc presă, dar nu excesiv. Nu sunt dependentă şi pot cu uşurinţă să mă relaxez, să stau departe de actualitate. Nu am zile multe de concediu peste an, aşa că preţuiesc fiecare minut liber.

E ceva ce te nelinişteşte când te gândeşti la viitorul celor mici?
Da, că se vor face mari!
 

Dar pe tine cum şi unde te vezi peste un deceniu?
Am auzit-o pe exploratoarea Uca Marinescu spunând că în Papua Noua Guinee sunt cei mai buni oameni de pe Pământ. Ştie cineva cât e de lung drumul până acolo? Îmi ajung 10 ani? 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: