Andi Moisescu: „ Televiziunea publică e singura care educă, cea comercială nu o face, dar trebuie să trăiască“

Andi Moisescu (40 de ani) revine pe micile ecrane cu un nou sezon al emisiunii „Apropo Tv“, care va începe pe 29 septembrie, la Pro TV. Realizatorul a vorbit într-un interviu pentru „Adevărul“ despre munca sa în televiziune, dar şi despre mariajul cu Olivia Steer, despre pasiunea pentru matematică şi despre oamenii care i-au influenţat cariera şi viaţa.

Andi Moisescu revine pe micile ecrane cu un nou sezon al emisiunii „Apropo Tv“, care va începe pe 29 septembrie, la Pro TV. Realizatorul a vorbit într-un interviu pentru „Adevărul“ despre munca sa în televiziune, dar şi despre mariajul cu Olivia Steer, despre pasiunea pentru matematică şi despre oamenii care i-au influenţat cariera şi viaţa.

„Adevărul“: „Apropo TV“ revine pe 29 septembrie, de la 13.05, la Pro TV. Ce pregăteşti?

Andi Moisescu: E sezonul 18. În televiziune acest număr nu înseamnă 18 ani, înseamnă 9 ani, de fapt. Închidem al nouălea sezon. La noi, surprizele nu au legătură cu ce pregătim noi pe hârtie, cât mai ales cu ce ni se oferă. Într-un fel sau altul suntem legaţi de ce ne oferă România în general. Din fericire, nu e o muncă atât de dificilă, întrucât ţara asta are un potenţial incredibil. În proporţie de 80-90% e vorba despre noi, românii, ca oameni, cu particularităţile noastre. În prima emisiune, o să tratăm foarte serios apetitul nostru pentru aristocraţia de avangardă. Noi am dezvoltat o întreagă pasiune pentru regi, regine, ne obsedează povestea asta.

Are legătură cu moartea Regelui Cioabă?

Da, pentru că s-au umplut nişte pahare. Am înţeles că s-au inventat regine R&B, dar când nu mai ai loc de atâtea regalităţi trebuie să-ţi asumi asta. E o caracteristică a noastră. Nu vorbim despre lucrurile altora, ci despre ale noastre, încercăm să vedem care e rostul nostru pe Pământul ăsta (zâmbeşte). Acesta va fi materialul pe care îl avem în fiecare săptămână, sigur că avem o bază de subiecte la care ne gândim în vacanţa dintre sezoane. Ce vedem în jurul nostru, ce citim, ce vorbim când ieşim afară cu prietenii. Se strânge toată echipa şi, sub formă de braninstorming, le dezvoltăm. Cumva, aşteptăm ca ele să devină subiecte de actualitate pentru că la noi lucrurile se repetă. Avem toate armele bine puse într-un depozit şi aşteptăm să se întâmple ceva. Dacă subiectul devine actual o să intre şi în emisiune. 

Avem un material care vine mereu din zona de advertising care ţine, desigur, şi de pasiunea mea pentru curentul ăsta şi la care nu am renunţat pentru că am considerat că e continuare firească de la „Marcă înregistrată“ încoace. Să ne înţelegem, publicitate ţine de tot ceea ce ni se întâmplă de dimineaţă până seară. Acum, mai mult decât oricând, şi cu invazia Facebook-ului, toată lumea a înţeles beneficiul publicităţii. Mai avem o rubrică pe care am sesizat-o ca pe o necesitate, suportul nostru pentru carte şi film care ţin de cultură generală. A fost o perioadă în care s-a dat totul peste cap şi nu mai aflai totul de la şcoală. Eu sunt convins că cei care au prins perioadă asta de debandadă a sistemului educaţional ar vrea să-şi completeze golurile, pentru că le simt. Începi să creşti, nu mai vrei să ieşi în club, unde e muzica tare şi întuneric, depăşeşti perioada asta şi începi să intri într-un dialog. Sunt situaţii în care nu există internet, nu mai poţi să stai pe Facebook să dai like-uri la „pisici“, aşa că trebuie să legi două vorbe. Parcă ai lega nişte discuţii. Oamenii sunt deschişi, dar e un exerciţiu destul de dificil să ştii de unde să alegi. E dificil să mărturiseşti că nu citeşti sau nu te uiţi la filme. Atunci ne-am gândit că trebuie să recomandăm, în fiecare săptămână, o carte care merită citită în viaţă, dar şi un film. A venit ideea celor „101 titluri de cărţi“ şi „101 filme“, de-aia rubrica se cheamă „Timeout 101“. Încercăm să stârnim curiozitate prin felul în care le prezentăm.

FOTO Pro Tv

Într-un fel, încerci să educi publicul.

Nu e o educaţie de tip şcoală-părinte. Este o educţie sub formă de entertainment, aşa cum, de altfel, ar trebui să fie toată educaţia. Poate că de asta nu are succes, că vine sub formă de sfaturi, îndemnuri, o muncă pe care „trebuie să“... Noi vrem ca omul să fie tentat să o facă.

Ce au însemnat pentru tine toţi anii petrecuţi la cârma „Apropo TV“?

Am început să descopăr meseria asta din televiziune. Asta fac de aproape 20 de ani. Televiziunea e o meserie pe care o descoperi toată viaţa, până când nu o mai faci. Probabil că, la sfârşit, poţi să emiţi o părere dacă ai înţeles ceva din ea sau nu.

Dacă nu era Florin Călinescu ai fi rămas în radio?

E posibil, nu-mi dau seama. Eu am avut o reţinere faţă de televiziune ani de zile. Nu-mi plăcea ideea să mă văd, ideea de cameră, dar acum nu mă mai stresează, mi se pare firesc. Mult timp am respins ideea televiziunii. De altfel, Florin Călinescu a fost foarte drăguţ. El mi-a zis de la început, de la „Ora 7, Bună Dimineaţa“, să vin să fac o infuzie muzicală. Dar eu eram atât de stresat de televiziune că i-am zis, respectuos, că nu vreau să stric ceea ce face el bun acolo. Norocul este că a mai insistat, iar el, la un moment dat, a obosit. Era evident că el era capabil să facă mai mult decât un „morning show“ (emisiune difuzată dimineaţa - n.r.), începuse deja pastila aceea de „Chestiunea zilei“ şi, cumva, drumul era clar. Când s-a eliberat locul pentru ca el să se ducă în prime-time (oră de maximă audienţă la televizune - n.r.) s-au căutat înlocuitori şi s-a revenit, printre alţii, şi la mine. Au fost 20 de oameni care au dat probe, să nu crezi că am fost servit. Într-un final, nu ştiu exact de ce, au considerat că eu aş fi cel potrivit şi m-au ales pe mine. De-acolo ştii, dezastrul care a urmat în primele şase luni (râde).

Eu nu cred că menirea unei televiziuni este să educe, ci să distreze oamenii, să le descreţească frunţile. Televiziuna publică e singura care educă, cea comercială nu o face, dar trebuie să trăiască. Atât cât îşi poate permite, televiziunea comercială are dozele ei de educaţie.

Cum se împacă o emisiune de nişă ca „Apropo TV“ cu un show popular cum e „Românii au talent“?

Din fericire, ele nu trebuie să-şi dea mâna. Sunt două produse diferite, pe două tronsoane orare diferite. Unul e produs, clar, de prime-time, iar aici nu poţi să vii cu abordarea pe care o ai în „Apropo TV“. În prime-time, subtilităţile nu mai sunt la ele acasă, pentru că pierzi. Prime-time-ul e o cursă nebună cu arme proprii. Înseamnă că trebuie să te adresezi foarte limpede tuturor. Din punctul meu de vedere, lucrurile se împacă simplu pentru că am obţinut înţelegere de la creatorii acestui show. Fiecare format se adaptează în funcţie de specificul local, iar în România, cel puţin unul din membrii juriului nu respectă un şablon. Sunt ei aşa cum sunt. Aşa le-am propus de la început, că eu o să fiu eu, o să-mi joc propriul personaj, iar după primul sezon să mi se spună dacă e bine sau nu. Cumva mi-am câştigat dreptul de a fi eu însumi. Eu ştiu că lucrurile astea funcţionează pentru că în televiziune sinceritatea e o mare armă, cine reuşeşte să se folosească de ea câştigă uriaş.

Companie Red Spike, pe care o deţii cu fratele tău, Tudor, conturează, într-un anume fel, brandul „Andi Moisescu“.

Da, iniţial aşa a plecat ideea. E firesc ca brandul meu personal să aibă o legătură cu brandul companiei pe care am creat-o.

După plecarea Mihaelei Rădulescu circula o glumă cum că tu ai rămas cel mai puternic concurent de pe piaţa evenimentelor corporate.

Da, aşa e, dar, între timp, lucrurile s-au mai aşezat. Mi-aduc aminte de perioada aia, aşa este. E atât de mult loc pe piaţa asta încât nu am simţit niciodată concurenţa Mihaelei şi cred că nici ea pe a mea. Mi se pare că noi, cei care suntem bine cotaţi în zona asta, suntem exact ca produsele, bine diferenţiaţi în piaţă. De aceea oamenii ştiu pe cine să aleagă. Sunt cazuri în care merg la evenimentele aceluiaşi client, an de an, dar sunt cazuri în care într-un an sunt eu, anul viitor e Pavel (Bartoş - n.r.), peste doi ani Mihaela.

La fiecare emisiune „Apropo TV“ ai un tricou cu mesaj diferit. Care e povestea din spatele lui?

A pornit ca o necesitate. Întotdeauna am avut o problemă legată de styling, cu ce să ne îmbrăcăm, asta este o discuţie pe care o ai de fiecare dată când începi un nou proiect. Toată lumea încearcă să se diferenţieze prin ceva, prin felul său de a fi, cu brandul personal, cu produsul care urmează să fie prezentat. Steve Jobs, de exemplu, avea helancă neagră, jeanşi, pantofi de la Nike. Larry King avea bretele peste cămaşă. Cumva se caută o variantă prin care omul să se diferenţieze din mulţime. La mine, problema era că nu descoperisem încă un stilist cu care să rezonez. Am avut multe discuţii pe subiectul ăsta şi am zis să abordăm o altă tactică. Nu trebuie să ne mai concentrăm pe ambalaj, ci pe conţinut. Trebuie să facem în aşa fel încât lumea să nu se mai uite la ambalaj gândindu-se doar la conţinut. Aveam obsesia asta că tricoul e un spaţiu nefolosit. Mi-am zis că în fiecare săptămână o să pun un mesaj diferit şi lumea se va uita la el, nu la felul în care sunt îmbrăcat. Până la urmă, e un cârlig, desigur, te uiţi în fiecare săptămână la emisiune să vezi şi ce mesaj e.

Pentru mine e important să mă joc, nu să munceasc. Mă feresc de ideea de muncă, nu vreau să o simt ca pe o corvoadă pentru că atunci nu mai are niciun dichis.

Cum au decurs filmările pentru show-urile „Românii au talent“, desfăşurate recent în ţară şi la Chişinău?

Foarte bine, s-ar putea să fie cel mai mare sezon anul acesta. În fiecare an plecăm cu emoţie la drum, iar după ce duci ulciorul de trei ori la apă ţi-e teamă. Am descoperit nişte lucruri extrem de spectaculoase. Am schimbat şi oraşele, iar anul ăsta, după mine, Chişinăul e marele hit, cu surprize mari de tot. Moldovenii sunt destul de talentaţi şi serioşi. Au conştiinţa unui popor presat din toate părţile, au o viaţă grea, sărăcia se citeşte pe chipul lor. De aceea vor să facă un efort. Anul trecut mi-a plăcut de un moldovean, Ghenadie, care cânta la acordeon, dar mi-a fost clar că nu va câştiga din moment ce nu s-a lovit de marea de emoţie a publicului. Anul ăsta am văzut nouă muzicieni ca Ghenadie în acelaşi timp pe scenă.

Existau zvonuri despre un conflict între tine şi Mihai Petre în timpul emisiunii. E ceva la mijloc?

N-am de făcut niciun comentariu (zâmbeşte). Să vedem cum o să se vadă la televizor.

FOTO Pro Tv

Crezi că televiziunea a devenit un spectacol care vinde doar ceva ieftin?

Aşa a fost dintotdeauna. Televiziuna publică e singura care educă, cea comercială nu o face, dar trebuie să trăiască. Dar face eforturi şi de a educa, de exemplu, „România, te iubesc“ sau „Omul care aduce cartea“. Atât cât îşi poate permite, televiziunea comercială are dozele ei de educaţie. Eu nu cred că menirea unei televiziuni este să educe, ci să distreze oamenii, să le descreţească frunţile. Cum o face depinde de modul în care vrea să supravieţuiască. Televiziunea se adresează unei mase mari de oameni, trebuie să fie pe înţelesul tuturor. Acum trebuie să te gândeşti cine se mai uită la televizor, cine mai consumă acest tip de entertainment, iar când ai găsit răspunsurile vei ştii şi ce fel de emoţie trebuie să transmiţi.

A fost o perioadă în care munceai noaptea, iar Adrian Sârbu îţi spunea că o s-o iei razna...

Perioada aia am început-o de când eram la radio. El (Adrian Sârbu - n.r.) ne-a injectat demult microbul ăsta al pasiunii pentru meseria noastră. Încă de la bun început munceam nopţile. Dar o făceam mereu cu drag. Pentru mine munca a fost întotdeauna o joacă. Pentru mine asta e important, să mă joc, nu să munceasc. Mă feresc de ideea de muncă, nu vreau să o simt ca pe o corvoadă pentru că atunci nu mai are niciun dichis. Şi Sârbu e genul ăsta, a făcut asta toată viaţa cu pasiune, iar eu fiind inspirat din fragedă adolescenţă de stilul lui de a vedea lucrurile cumva l-am adoptat. E firesc. Înainte ca Pro FM să apară, făceam sedinţe noaptea, de la 11 la ora 2 de dimineaţă. După ce m-am obişnuit şi ritmul era OK, partea de producţie audio o făceam peste noapte că era linişte. Nici în ziua de azi nu m-am dumirit cum Sârbu face faţă programului. Se culcă târziu şi se trezeşte foarte devreme. E ceva în neregulă acolo (râde), nu am reuşit să-i aflu secretul. Am încercat şi eu, dar nu mi-a ieşit. Când venea la studio mă găsea acolo şi aveam impresia că abia venisem. După aia afla că, de fapt, nu mai plecam. Eu făceam totul de plăcere, nu aveam nimic de demonstrat.

Matematica are rolul ei, după părerea mea, marele câştig pe care îl am de pe urma Facultăţii de Matematică este că mi-a organizat foarte bine mintea. Pentru mine dificil este să fac dezordine, iar a face ordine e ceva relaxant.

Eşti un tip calculat, preferi ordinea în lucruri, chiar ţi-ai planificat nunta la minut, cu şedinţe. Acest lucru se datorează pasiunii pentru matematică?

Da, mai mult ca sigur. Eu cred foarte mult în puterea exemplului, dacă vezi acasă lucrurile astea le faci şi tu mai departe. Mama era o fire extrem de calculată, nu ştiu dacă am moştenit-o, dar sigur am văzut asta la ea.

Bunicul tău ţi-a pavat calea către o minte ordonată.

Da, el a fost genul disciplinat. Am luat de la fiecare câte ceva. Matematica are rolul ei, după părerea mea, marele câştig pe care îl am de pe urma Facultăţii de Matematică este că mi-a organizat foarte bine mintea. Pentru mine dificil este să fac dezordine, iar a face ordine e ceva relaxant. Dacă-s mai agitat puţin mă apuc să fac ordine sau să fac curat. Pun aspiratorul, dau cu mopul, spăl vasele, chestia asta mă relaxează foarte tare şi îmi dă o stare plăcută.

Spui despre tine că eşti un tip sensibil, nu-ţi plac despărţirile şi schimbările. Faptul că tatăl tău, regizor, a părăsit familia după naşterea lui Tudor te-a afectat?

Orice copil resimte lipsa unui părinte.

Ştiu ce simţi, sunt în aceeaşi situaţie.

Da? E o situţie tristă, din păcate, nu vreau să judec pe nimeni, fiecare face cum îl taie capul.

Mai ţii legătura cu el?

Nu, nici nu am avut cum să ţin legătura cu el. Din momentul în care a plecat nu a mai dat niciun semn. Când eram mai tânăr am încercat să dau de el, nu am reuşit, sub nicio formă. Ca să ţi-o zic p-aia dreaptă, am pierdut şi noţiunea de tată. Poate că într-un fel e o eliberare pentru noi, nu te mai gândeşti, pentru că dacă o faci o să suferi. Te obişnuieşti cu ideea.

Nu te-a apăsat absenţa lui în vreun fel?

La un moment dat o să-i ierţi plecarea şi o să-l uiţi de tot. E singura soluţie. Pe mine, dacă vrei, m-a motivat să privesc cu mult mai multă seriozitate rolul meu de tată pentru copiii mei. Să fiu ceea ce el n-a putut să fie. Din punctul ăsta de vedere, cred că este un mare câştig atât pentru mine, cât şi copiii mei. Nu judec oamenii, mi se pare că fiecare om poate să facă ce vrea el cu viaţa lui. Sigur, asta înseamnă că are dreptul să nu-şi asume nişte responsabilităţi pe care ar fi trebuit. Atunci când faci un copil, o spun pentru cei care urmează să facă acest lucru (zâmbeşte), ar trebui să fie conştienţi că îşi asumă o mare responsabiltate, pentru că au o viaţă pe mână. Sunt cazuri în care nişte copii sunt, să nu zic distruşi, mai necăjiţi din cauza unor părinţi care nu realizează ce au făcut, de fapt. Să faci copii nu e ceva la modă, nu ţine de etichetă sau de brand personal. Eu cu Olivia ne-am gândit mult înainte să facem copii. Nu a fost o întâmplare, noi am făcut copii atunci când am considerat că suntem pregătiţi.

Olivia a fost o redută extrem de dificil de cucerit, dar, în acelaşi timp, era important că era cea mai importantă redută de cucerit.

După primii doi ani de căsnicie.

Exact. Mai întâi ne-am bucurat, iar acum o facem şi mai mult cu cât copiii au crescut şi ne oferă această ocazie. Am fost conştienţi de rolul nostru, nimic n-a fost întâmplător, ştiam foarte bine ce facem. Dar asta pentru că am ajuns la concluzia că putem să fim părinţi, adică să ne ocupăm de copii, să avem grijă de ei, să fim în stare să vorbim cu ei, să fim în stare să ţinem nişte situaţii în frâu, pentru că apar situaţii neprevăzute.

Cu Olivia ai o căsnicie de nouă ani. Spuneai că pentru a o cuceri ai dus „cel mai complex exerciţiu de imaginaţie“. Ce voiai să spui prin asta?

Olivia a fost o redută extrem de dificil de cucerit, dar, în acelaşi timp, era important că era cea mai importantă redută de cucerit. În general, noi, bărbaţii avem de cucerit redute, până într-un anumit moment, mai uşor sau mai greu de cucerit. Aici lucrurile erau evidente, merita orice efort.

Ţi-a plăcut de la bun început de ea.

Da, da. Am descoperit destul de repede că este o redută care merită cucerită, cu adevărat, până la final. Şi-atunci, sigur că mi-am pus în joc tot ce am acumulat eu până atunci. Într-un fel, am întâlnit-o pe Olivia la momentul potrivit în viaţă. Aveam 30 de ani când am întâlnit-o, se adunase ceva experienţă, aşa că am apelat la tot ce ştiam eu în materie de creativitate. Nu i-am dat ocazia să respire, eram în permanenţă cu ceva nou şi neaşteptat (râde). Era ca în preselecţiile de la „Românii au talent“. Era evident că merită orice, am dat ce am avut mai bun din mine. Şi, după cum se vede, a meritat, e o carte câştigătoare. Am muncit mult, nimic din ceea ce e bun nu se obţine uşor.

Mai fumezi?

Nu mai fumez, e şi asta o dovadă. M-am lăsat de fumat înainte de a ne căsători, cu gândul la copii. Era mult mai potrivit să fim mai curaţi pe interior. De altfel, e recomandat, dar fiecare face ce crede, nu judec pe nimeni. În general, nu-mi place să spun ce trebuie.

Cum aşa?

Mi se pare că fiecare trebuie să facă ce îl taie mintea. Copiilor mei le sugerez, le arăt, mai degrabă. Le arăt ce fac eu, mă feresc să le spun că „trebuie să“, încerc să le spun „de ce e bine să“. Fructul interzis e mai degrabă consumat. Fiecare are o raţiune, inclusiv fumătorii. Unii fumează pentru că le place lucrul ăsta.

FOTO Pro Tv

Una dintre credinţele tale este „mai binele“ aduce după el „mai mult“.

Am vrut doar să explic de ce filosofia mea este mai bine şi nu mai mult. Oamenii sunt tentaţi să-şi dorească mai mult în viaţă, mie mi se pare că mai mult nu e mai sănătos. Mi se pare mult mai sănătos să-ţi doreşti mai bine. Dacă ar trebui să câştig mai mult, de exemplu, nimeni nu poate garanta că e sănătos pentru viaţa mea. S-ar putea să gândesc numai în cifre din dorinţa de a obţine mai mult. Pe când, dacă mă gândesc la a face mai bine s-ar putea să câştig mai mult. De fiecare dată când gândul meu e îndreptat către cifre mi-l retez imediat.

Modelul tău din radio a fost Andrei Voiculescu, de la Radio Europa Liberă. De ce tocmai el?

Cu el am început, pentru că asta ascultam acasă. Aveam un radio Gloria care avea o sârmă legată de calorifer, iar pe unde scurte prindea foarte bine Europa Liberă. Când veneam eu de la şcoală era programul lui de muzică, timp de o oră, în care se punea muzică din Occident, lucru pe care nu puteai să-l asculţi în altă parte în România. Mărturisesc că am fost fascinat de vocea lui Andrei Voiculescu, de gustul lui muzical, de felul de a vorbi. Asta s-a întâmplat şi la o vârstă potrivită, prin clasa a şasea, pe la 12 ani. Într-un fel începuse să-mi placă, mi-a deschis ochii către o meserie care, practic, în România, nu exista, cea de DJ de radio. De la el am învăţat multe trucuri, am început să le folosesc şi am devenit entertainer la petreceri. Pentru mine el era reperul, când aveam o întrebare la el găseam răspunsul. Acum suntem foarte buni prieteni, am avut ocazia să-l cunosc când a revenit în România. L-am invitat la radio, i-am mărturisit, în direct, toată aprecierea şi dragostea profesională pe care i-o port. Am continuat să aprofundăm, iar în ziua de astăzi ne mai întâlnim la el. Are un buncăr antiatomic care a fost transformat în sală de ascultare, cu un sistem audio incredibil de performant. Mă închid cu el acolo şi o zi întreagă facem audiţii.

În televiziune ai avut vreun model?

În viaţă am avut mai multe modele de la care am încercat să iau câte ceva. Florin Călinescu e unul dintre modelele mele.

Şi Adrian Sârbu?

Da, sigur, mai mult decât în televiziune şi în viaţă, ţi-am spus.

Ce valori preţuieşti?

În general valorile pozitive. Seriozitatea, disciplina. Mi se pare că sunte foarte importante lucrurile ce ţin de inteligenţă. Cred foarte mult în iubire, în pasiune. Sunt lucruri foarte importante în viaţă, iar în absenţa lor am fi uşor dezorientaţi.

Dacă mă nemulţumeşte ceva atunci e la mine şi am grijă să repar. Societatea o iau exact aşa cum e, ca pe o provocare căreia încerc să-i fac faţă. Dacă pot să o fac să devină mai bună o fac cu mare plăcere.

În trecut ai practicat patinaj-viteză. Acum te menţi cu snowboarding.

Patinaj-viteză am făcut chiar de performanţă. Eu am descoperit snowboarding-ul la bătrâneţe. Acum o să mergem la deschiderea sezonului de iarnă, în primul weekend din octombrie, dar pentru snowboarderi.

Îţi place foarte mult să călătoreşti. Ai o destinaţie preferată?

Nu am o destinaţie favorită. Destinaţia mea preferată este natura, dar nu exclud nici oraşul pentru că înseamnă oameni, o civilizaţie şi o cultură aparte, iar, pe mine, lucrurile astea mă fascinează în mod deosebit. Aşa că îmi place să împart călătoriile în două. În fiecare vară trebuie să stau cel puţin două săptămânii pe malul mării şi alte două săptămâni pe un munte, mai nou, cu o placă sub picioare. Dar, în acelaşi timp, simt şi nevoia oraşului.

Te-a marcat un oraş anume pe care l-ai vizitat?

Nu în mod deosebit. În general vibrez foarte mult la Europa, recunosc sincer, cultura europeană îmi dă o stare plăcută.

Ce te nemulţumeşte la societatea actuală?

Personal, nimic. Dacă mă nemulţumeşte ceva atunci e la mine şi am grijă să repar. Societatea o iau exact aşa cum e, ca pe o provocare căreia încerc să-i fac faţă. Dacă pot să o fac să devină mai bună o fac cu mare plăcere.

Ce planuri ai?

Să-mi educ copiii cât mai bine şi să-i ajut să descopere ce e mai bun în viaţa asta.

Ţii cu Sportul Studenţesc, echipă care tocmai a fost retrogradată în liga a treia.

Nu mă miră, nu mai are legătură acest club cu ce era pe vremea când eu eram membru fondator al Clubului Suporterilor Sportului Studenţesc. Nu vreau să comentez, nu am toate informaţiile, acest club a aparţinut cândva studenţilor, între timp a devenit un business. Acolo sunt copii talentaţi care speră să fie remarcaţi. Am avut discuţii cu Gino Iorgulescu, mi-a spus că ar avea intenţii să cumpere echipa, iar dacă acest lucru se întâmplă Sportul poate să revină chiar în Liga I.

Te-ai gândit să investeşti şi tu?

Nu neapărat să investesc, pentru că nu mă bag în lucrurile pe care nu le pricep, dar aş putea să dau o mână de ajutor în zona de marketing şi de comunicare. Aş face-o cu mare plăcere.

Ce cărţi ai citit în ultima vreme?

Acum citesc „Pink Floyd în roşu“ (roman scris de Michele Mari - n.r.). Am fost şi la concert, am ascultat Pink Floyd pe la zece ani, am rămas fermecat şi am sperat că într-o zi, vor trece peste orgolii, şi se vor reuni. Cartea e un amestec de realitate şi ficţiune, acum descopăr poveştile din spatele formaţiei.