Un nimic urât mirositor

La începutul săptămânii, Universitatea din Bucureşti şi-a făcut cunoscută decizia de a trimite pentru a treia oară pe adresa Ministerului Educaţiei solicitarea ca dlui Victor Viorel Ponta să îi fie retras titlul ştiinţific de doctor.

Raţiunile solicitării sunt cunoscute de o ţară întreagă. Se discută despre ele prin talk-show-uri, prin birourile şi pe culoarele universităţilor, în şedinţele feluritelor comitete şi comiţii din România încă din vara anului 2012. Încă de când, mai întâi, insinuant, pe urmă pe faţă şi fără menajamente, preşedintele din acel timp, Traian Băsescu, şi apropiaţi ai acestuia au făcut cunoscut că asupra celui de abia numit, ba de voie, ba de nevoie, premier planează grave suspiciuni de plagiat. Adică de furt.

Acuzaţiile s-au confirmat, orice om de bun-simţ realizează temeinicia lor. Tocmai de aceea astăzi nimeni, nici măcar un singur om care a trecut în mod cinstit un examen de Bacalaureat, cu atât mai mult cineva care a obţinut în chip corect un titlu de licenţă ori un doctorat, nu are nici cel mai mic dubiu că ceva e în neregulă cu doctoratul dlui Ponta.

Prefer formularea „ceva e în neregulă” fiindcă părerea mea e că fostul prim-ministru nici măcar nu a făcut efortul intelectual de a plagia. Ci, pur şi simplu, a comandat şi plătit cu bani peşin cuiva, iar identitatea acestui cuiva nu e nicidecum greu de aproximat, confecţionarea unei teze. De pe urma susţinerii căreia urma să dobândească un titlu al cărui rost era acela de a-i aduce nu doar o ipotetică respectabilitate, ci şi o seamă de avantaje concrete. Cum ar acela al admiterii, fără niciun fel de examen suplimentar, în Barou.

Să fiu bine înţeles. Nu cred niciun moment că dl Victor Viorel Ponta ar fi fost incapabil să întocmească o teză de doctorat cel puţin corectă. Cu atât mai puţin că acelaşi domn Ponta ar fi fost atât de neputincios din punct de vedere intelectual încât să pună la cale şi în operă un plagiat. Mai mult sau mai puţin „subtil”. Atâta doar că până şi pentru a plagia ai nevoie de ceva timp. Trebuie să citeşti, să conspectezi, să fii informat, să colezi cât de cât coerent ceea ce ai de gând să furi. Or, mi-e greu să cred că dl Ponta, care şi la ora la care ar fi trebuit să redacteze forma finală a tezei domniei sale, să îi scrie rezumatul şi să se pregătească în vederea susţinerii publice a lucrării (care a fost şi ea una „cu cântec”) era un om ocupat, având felurite însărcinări politice. Aşa că nu a prea avut timp pentru asta.

În 2012, dl. Ponta avea de partea sa numeroase instituţii şi destui conducători ai acestora care au făcut până şi imposibilul pentru a-l scăpa de belea pe proaspătul premier. În primul rând, e vorba despre Ministerul Educaţiei al cărui şef interimar, dl Liviu Pop, a făcut tumbe spre a-şi salva şeful de partid şi de guvern. A desfiinţat la repezeală CNATDCU, cu toate că şi în compunerea respectivului organism figurau numeroase personalităţi, cu merite ştiinţifice reale sau doar inventate însă cu o moralitate şi un curaj generalizat peltice, care au sărit în apărarea dlui Ponta.

Tot atunci, în acelaşi an 2012, deşi vizibil afectat şi enervat de ceea ce i se întâmplă, dl Ponta a reacţionat relativ echilibrat, ba chiar „decent”, făcând o declaraţie calificată totuşi la acea vreme drept „hilară”. Declaraţie în conformitate cu care ar fi dispus să renunţe la titlul de doctor că tot nu are nevoie de el. S-a spus că declaraţia de atunci a dlui Ponta ar fi fost hilară fiindcă nu ne puteam imagina atunci ce va urma. Şi până unde va ajunge tupeul premierului.

Socotesc azi „decentă” declaraţia de atunci a fostului prim-ministru fiindcă altminteri nu aş avea cum să cuantific imensa obrăznicie din luna martie 2016 a aceluiaşi personaj. Care, luând la cunoştinţă decizia de zilele trecute a Universităţii bucureştene, a postat pe contul său de facebook cuvinte de o neruşinare fără seamăn la adresa conducerii respectivei instituţii de învăţământ superior. Declaraţii ce nu puteau să nu revolte orice om de bun-simţ, cu atât mai mult orice membru onest al comunităţii academice.

Nu, în nici un caz, nici profesorul Mircea Dumitru, rectorul Universităţii, nici profesorul Marian Popescu nu sunt „securişti” plasaţi în posturi în 2011 de Traian Băsescu, aşa cum iresponsabil îi numeşte plagiatorul Ponta. Ei nu sunt nici măcar reîncarnări ale poliţistului Javert, tot la fel cum dl. Ponta însuşi nu este un nou Jean Valjean. Dl Dumitru şi dl Popescu, dar nu numai ei, ci şi alţi profesori ai Universităţii din Bucureşti ca şi ai altor instituţii de învăţământ din ţară vor pur şi simplu să se facă dreptate, vor ca lucrurile să intre în bună ordine, vor să nu fie consideraţi complici la legalizarea furtului intelectual la nivel naţional. Vor să apere demnitatea universitarului, a cercetătorului, a doctoratului însuşi.

Cum lucrez într-o universitate în care prea adesea s-au semnalat şi constatat nereguli, prea multe dintre ele rămase nesancţionate, cum ştiu că de comerţ cu diplome de tot felul şi cu titluri asemenea am fost bănuiţi pe nedrept şi cei ce nu aveam nimic în comun cu astfel de operaţiuni frauduloase, nu pot să nu mă alătur demersurilor celor ce vor să se facă dreptate. Şi nu numai în cazul Victor Ponta.

Cei ce puteau, pot să facă dreptate erau, sunt oficialii de acum ai Ministerului Educaţiei. În frunte cu ministrul Adrian Curaj. Dar şi guvernul României. Ceva însă se întâmplă, iar acest ceva nu se poate să nu te pună pe gânduri. Dacă se putea, se făcea a afirmat iritat dl. Curaj cu privire la povestea fără sfârşit a plagiatului sau a doctoratului achiziţionat contra-cost al dlui Ponta.

Or, dacă e să îl credem pe dl Curaj nu se putea şi nu se poate pune capăt scandalului cu pricina, în schimb s-a putut desfiinţa Consiliul Naţional de Etică. Coincidenţă. Cu puţin timp înainte ca acesta să formuleze un verdict în cazul plagiatului nu subtil, ci neghiob al poliţistului Tobă. Conform aceluiaşi ministru, dar şi guvernului nu se poate nici măcar lăsa la latitudinea Universităţilor retragerea unor titluri academice obţinute în chip necinstit până la evaluarea internaţională a Şcolilor doctorale. Care, până ce va interveni respectiva operaţiune, vor putea zburda în voie şi face pe mai departe, fără oprelişti, doctori cu nemiluita.

Cu alte cuvinte, ni se repetă, se încearcă să fim convinşi că nu s-ar putea face nimic. Numai că acest nimic şi insistenţa în acreditarea fatalităţii lui miros urât. Din cale afară de urât. Decredibilizând şi mai mult nu doar ministrul, nu numai Guvernul care are în componenţă şi acoperă pe plagiatorul Tobă, ci sistemul de învăţământ însuşi.