Un ministru de şcoală nouă: 2. La ce sunt buni rectorii?
0
Pentru că de abia acum încep să i se vadă efectele, continui aici analiza reformei Funeriu pe care am început-o mai demult.
Pe 1 octombrie anul acesta, mi-am continuat excursia începută în urmă cu 20 de ani prin la o discuţie în direct, prin Skype, cu domnul Mihnea Costoiu, rectorul Politehnicii din Bucureşti şi ministru delegat cu învăţământul universitar şi cercetare al guvernului Ponta (discuţia se află pe site-ul ziarului, pentru cei interesaţi).
Domnul Costoiu face o impresie bună la prima vedere: vorbeşte bine, are un răspuns pentru orice, e îmbrăcat frumos şi degajă siguranţă de sine. Atunci de ce m-am simţit eu ca în mijlocul unei scene din Kafka?
La întrebarea mea, dacă un rector precum domnia sa are nevoie de experienţă în cercetare, domnul Costoiu a replicat, aşa cum şi Ecaterina Andronescu a făcut-o de multe ori, că rectorii sunt manageri. Deci aceştia nu au neapărat nevoie de experienţă în cercetare pentru a fi buni în funcţia respectivă. Poziţia aceasta, paradoxal adoptată implicit şi de Funeriu în lege, este o prostie cât toate zilele, care poate păcăli multă lume neavizată. Prin potenţialul ei de a face rău este o prostie cu grad de periculozitate maximă, după cum o să vedem mai jos.
Îi invit pe ambii miniştri, cel actual şi fostul, să aducă exemple de rectori din universităţi de sucess - să zicem primele 300 din lume, unde şi Cehia şi Polonia, de exemplu, au reprezentanţi. Care din aceste universităţi sunt conduse de un doctorand precum domnul Costoiu sau măcar un rector care să nu fi excelat la nivel internaţional într-o profesiune de bază? Pentru că, spre dezamăgirea unora, nu există încă şcoală de rectori. Eu unul nu am reuşit să găsesc asemenea năzbâtie. De ce? Pentru că a conduce o universitate este doar cu o treaptă mai jos de a conduce un minister, adică ceva greu, foarte greu. O universitate care se respectă şi îşi respectă studenţii nu alege şi nici nu angajează rectori de carton. A conduce şi o universitate şi un minister în acelaşi timp ce îţi faci doctoratul, precum domnul Costoiu, iată ceva demn de Guinness Book! Sau, după cum spuneam, de Kafka!
De această stare de profundă confuzie intelectuală au profitat şi profită grupuri şi găşti fără scrupule pentru a menţine sistemul academic la nivelul de subdezvoltare care le convine din punct de vedere financiar şi al statusului social. Degradarea fără precedent a învăţământului universitar, relevată pe de o parte de migraţia studenţilor serioşi către studii în străinătate şi, pe de altă parte, de emiterea de diplome fără acoperire este foarte bine descrisă, zi de zi, în presa din România şi, din păcate, de câţiva ani şi peste hotare. Rolul urgent al rectorilor, deci a celor care ne conduc universităţile, ar trebui să fie schimbarea acestei stări de fapt falimentare. Putem spera la mai bine de la rectorii noştri acum, la peste un an de la alegerile făcute în baza legii Funeriu, care se pretindea reformistă?
Pentru a începe măcar să înţelegem această întrebare am făcut o analiză a productivităţii rectorilor din universităţile de stat. Şi pentru că nu am timp de pierdut, nu am analizat universităţi private; acestea rămân un cancer al societăţii româneşti care nu a fost adresat nici de Funeriu şi cu atât mai puţin de Costoiu. Toate partidele, inclusiv PDL şi fugarii de acolo aciuiaţi prin diferite mişcări şi mişculaţii populare, dar şi gemenii PSD-PNL îşi au pepiniera de cadre în principal în sfera universităţilor private. Nu au niciun interes a le radia. Însă şi universităţile de stat vin tare din urmă – vezi cazul plagiatorului Ponta Viorel Victor.
În această analiză am folosit aceeaşi metodologie ca în analiza din 2011. Rezultatele din 2011 ne arătau faţa schimonosită a sistemului românesc de conducere a universităţilor: niciun rector nu putea fi considerat un profesionist de talie internaţională, ba dimpotrivă, majoritatea era formată din ageamii în meseria lor de bază universitară. Iar vârful performanţei era reprezentat de madam Andronescu, pe atunci rectorul Politehnicii bucureştene, şi se ridica la nivelului unui începător.
Să vedem dacă ultimele alegeri de rector, făcute pentru prima dată în baza legii Funeriu, ne-au adus rectori care s-au distins prin excelenţă înainte de a fi aleşi (vezi Tabel). Din 31 de rectori luaţi în considerare de analiză, aproape jumatate au publicat maximum 5 articole în toată viaţa lor. Dacă aşa ceva ar fi acceptabil pentru un Einstein, care cu un articol a schimbat lumea, nu este permis unor muritori de rând. E ca şi cum un ţăran şi-ar fi cules recolta o dată la 10 ani, în restul anilor a lăsat-o să se prăpădească, şi drept răsplată a fost ales să conducă Facultatea de Agronomie! Ba chiar în acest „distins“ grup există şi rectori care nu au publicat niciodată nimic! Meserie ioc, dar conduc o întreagă universitate!
Ce se-ntamplă în cealaltă jumătate a clasamentului? Păi, aici avem de-a face cu o altă patologie. Avem oameni care publică la gramadă şi inutil. De ce spun asta? Păi, pentru că, ceea ce publică ei ar trebui să folosească cuiva. Asta este logica publicatului de articole în ştiinţă: descopăr ceva care cred că e important, public şi apoi colegii, oameni de ştiinţă folosesc descoperirea mea pentru a avansa ştiinţa respectivă. Sau o ignoră dacă nu merită doi bani! Cum ştim noi în ce categorie pică descoperirile fruntaşilor din lista noastră de rectori? Păi, ne uităm cât de mult articolele lor au fost folosite în alte articole, de alţi cercetători. Şi din păcate împăratul e gol!
Fruntaşii noştri au un indice H care măsoară citarile la nivelul unui proaspăt absolvent de doctorat dintr-o universitate normală – maximum 5. O singură excepţie unde indicele se ridică la 8, care funcţionează probabil ca excepţia proverbială! Ar mai fi multe de spus dacă analizăm în detaliu, dar nu merită să vă mănânc timpul cu tăiatul firului în patru. Bottom line, cum zic americanii, legea Funeriu ne-a adus rectori la fel de slabi şi poate chiar mai slabi ca înainte!
Cum s-a ajuns ca aceşti oameni să fie aleşi drept rectori? În primul rând, datorită unor prevederi complet aiuristice din lege care nu cere experienţă profesională de înalt nivel pentru candidaţii la această funcţie de importanţă extremă pentru o universitate. Şi portarul, dacă îşi pune mintea, ar avea o şansă în baza acestei legi! Nu ştiu dedesubturile acestor prevederi iraţionale, dar probabil că sunt legate de promovarea favoriţilor domnului Funeriu la poziţii de rector. Deci cu ce ne-am ales după acest compromis inexplicabil făcut în dauna calităţii? Păi, cam cu ce vedeţi în tabel. A, şi era să uit: cu praful de pe tobă.
În afară de faptul că nu avem nicio şansă să putem spera la mai bine, ne putem aştepta la orice de acum înainte. Prima dovadă – arestarea în această vară a lui Epure, rectorul de la Constanţa, pentru mită – nu la mult timp după ce fusese ales, nici mai mult, nici mai puţin, decât vicepreşedinte al Consiliului Rectorilor din România! Numele lui încă mai hălăduieşte ca o fantomă pe site-ul acestui organism inutil astăzi, când scriu acest articol (21 octombrie 2013). Bineînţeles, este acolo împreună cu numele doamnei Andronescu care, deşi nu mai e rector, şi-a găsit ea o funcţioarp ˗ preşedintele Politehnicii. Ca să rămână pe aproape!
Restul site-ului Consiliului Rectorilor din România este încă în construcţie. La peste un an şi jumătate de la alegeri!
În finalul acestui text, trebuie să subliniez şi tendinţa în creştere în universităţile româneşti de a alege rectori din discipline umaniste, ştiinţe sociale şi economice. Aceştia nu au fost luaţi în considerare în analiza mea pentru că ei trebuie analizaţi cu alte instrumente, chiar mai uşoare. Cum deci? Aţi auzit de ei ca fiind invitaţi să predea un curs în universităţi din top sau li s-au acordat titluri onorifice în acele universităţi sau au primit premii de la organizaţii internaţionale profesionale de mare prestigiu? Nu la universitatea din satul Amărâţii din Deal din Nebraska sau de la organizaţii fantomă construite de intreprinzători din Balcani sau Pakistan. De la universităţi mari care contează şi de la organizaţii profesionale care au cel puţin 100 de ani de la înfiinţare. Eu unul, nu am auzit.
Sau aţi auzit să se îmbrâncească lumea în librării ca să le cumpere cărţile? Sau să fie invitaţi, dacă sunt jurişti sau economişti, în organizaţii de profil europene şi mondiale, nu doar pentru că sunt români, deci buni la a îndeplini cotă de exotici şi amărâţi, ci pentru că ştiu într-adevăr meserie? Nici asta n-am a auzit, dar aş fi fericit măcar cu o excepţie. Până atunci rămâne să ne consolăm cu un fost activist al studenţilor comunişti reciclat în istoric naţionalist reciclat în rector al celei mai vechi universităţi din ţara. Un fel de Marga 2 ˗ îşi mai aminteşte cineva de ăla şi de ce năzbâtii a făcut până au reuşit să-l scoată pe uşă din dos?
Aşadar ar trebui să fim şi îngrijoraţi şi mâhniţi. Chiar şi cei care nu au copii în universităţi din ţara. Domnul Costoiu vorbeşte frumos şi se îmbrăca bine (şi mai nou prezice şi cutremurele), dar nu are scrupule deloc. Dumnealui nu ezită să demită oameni care nu spun că el (vezi cazul de la Institutul Geologic). Şi tot dumnealui nu are nicio mustrare de conştiinţă în a tăia fonduri de la ştiinţă fundamentală care începuse să ridice o nouă generaţie de adevăraţi cercetători pentru a le da „pretenilor“ ingineri care iau premii cu nemiluita la Geneva, dar, ca un făcut, nu reuşesc să adune o pară chioară cu invenţiile lor. Întrebarea delicată pe care nu pot să mi-o scot din cap este următoarea: chiar nu mai sunt profesionişti în Politehnica din Bucureşti cărora să le crape obrazul de ruşine şi care să ceară în piaţă demisia domnului doctorand? Dacă nu mai sunt, e grav, căci am ajuns la capătul drumului.
Lasciate ogni speranza!
Puteţi vizualiza tabelul la dimensiune mai mare.
Se încarcă comentariile...
