Admitere 2013: Recomandări, standardizări, uniformizări

Domnul Mihnea Costoiu, ministru delegat pentru Cercetare, a emis cu puţin timp în urmă un act normativ în conformitate cu care ar fi urmat să fie schimbat sistemul de admitere în învăţământul superior.

Ordinul domnului Costoiu ar fi avut rostul de a-l anula pe cel semnat de fostul ministru pedelist al Educaţiei, dl. Cătălin Baba, ordin prin care se interzicea luarea în calcul a notelor din anii de liceu ca element de departajare în selecţia viitorilor studenţi.

Numai că, asemenea d-lui Baba, dl. Costoiu a întocmit ordinul cu pricina în dispreţul prevederii legale care cere universităţilor să îşi formuleze şi să facă publice criteriile de admitere cu mult timp înainte.

Invitat duminică seara la Ora de ştiri de la TVR, dl. Costoiu a explicat că de fapt nu e vorba despre niciun fel de ordin a cărui punere în aplicare ar fi expresă, ci doar despre o recomandare. Recomandarea cu pricina e facultativă, universităţile putând sau nu să ţină cont de ea. Felul în care instituţiile de învăţământ superior îşi recrutează viitorii studenţi e o chestiune de domeniul autonomiei universitare, iar dl. Costoiu a precizat că respectă acest principiu cam prea des încălcat (de fosta putere, se-nţelege) şi că îşi doreşte foarte mult ca universităţile din România să nu mai aibă nevoie, să nu mai aştepte asemenea recomandări. Domnul Costoiu părea conştient că a semnat recomandarea cu pricina doar spre a infirma, formal şi fără consecinţe practice, ordinul d-lui Baba. Dar ce nu face un ministru din România spre a se lupta cu predecesorul său de altă culoare politică sau cu fantoma acestuia?  

Ministrul delegat s-a făcut că nu observă că nimeni, nicio universitate din România nu a aşteptat recomandarea semnată de domnia-sa. Dl. Costoiu nu a băgat de seamă nici că, dacă e facultativă şi emisă fără respectarea legii, recomandarea e lovită de nulitate, că, în fond şi la urma urmei, ea e absolut inutilă. E doar o scrisorică ce era mai bine să fie pierdută. Sigur era şi mai bine să nu fie scrisă, dar scrisul pare să fie pasiunea domnului ministru.

Moderatorilor TVR nu le-a trecut prin gând să îl întrebe pe dl. Costoiu de ce a mai emis un act lipsit de utilitate, dacă oricum chiar domnia sa îl consideră a fi astfel.

Şi asta fiindcă ei fac parte din acea categorie de moderatori care nu întreabă nimic de teamă să nu îşi supere invitatul, mai cu seamă când acesta reprezintă puterea. Cine ştie când va mai veni vreo concediere colectivă în TVR, iar şeful suprem al instituţiei din Calea Dorobanţi nu îi agreează deloc pe angajaţii ce le produc disconfort politicienilor din fruntea bucatelor care l-au numit şi îl menţin în funcţie, în pofida inabilităţilor sale manageriale strigătoare la cer.

Ordine şi doctorate

Se pare că după ce Ministerul Educaţiei l-a scos basma curată pe prim-ministrul Victor Ponta, afirmând, în pofida tuturor evidenţelor şi a tuturor expertizelor oneste, că acesta nu ar fi plagiat teza de doctorat, acelaşi ministru delegat pregăteşte un act normativ menit să rezolve o dată pentru totdeauna problema furtului intelectual din acest gen de lucrări.

Circulă pe net draftul unor recomandări privind „standardele de elaborare, procedurile şi criteriile de evaluare a tezelor de doctorat”. Nu insist acum şi aici asupra infracţiunilor, asupra atentatelor la adresa integrităţii limbii române care abundă în documentul cu pricina. Remarc doar că utilizarea prepoziţiei dintre se dovedeşte un adevărat cui al lui Pepelea pentru pixul ministerial. Situaţie în sine descalificantă pentru orice instituţie publică, dar parcă mai scandaloasă când ea caracterizează un act elaborat de un minister al cărui rost e acela de a coordona şi supraveghea sistemul educaţional din România. Iar învăţarea şi folosirea corectă a limbii române sunt obligaţii ce ţin de o minimă educaţie.

Observ pentru moment că recomandările domnului Costoiu sunt mai curând pur tehnice. Ni se spune că o teză de doctorat trebuie să fie rodul unei opere de cercetare, ceea ce e cât se poate de corect. Că cercetarea trebuie să fie originală, ceea ce se înţelege de la sine şi se ştia de când e Lumea şi Pământul. Că ea, cercetarea, se impune a fi prezentată în format academic, adică B5. Se uită a se preciza câte semne ar fi nimerit să conţină fiecare pagină şi ce corp de literă se impune a fi folosit, dar şi cum trebuie să arate oglinda paginii. Nu-i nimic, mai e timp şi pentru astfel de detalii.

Preţioasele indicaţii ministeriale sunt completate de unele de natură să dea fiori multor posesori ai titlului de doctor din scumpa noastră patrie. O teză de doctorat ar trebui să aibă între 100-150 de pagini fiindcă „o teză de doctorat care depăşeşte 200 de pagini” ar putea stârni „legitime suspiciuni cu privire la contribuţia reală, personală a autorului”. Păi, teza mea de doctorat, susţinută în 1994, depăşeşte cu mult cele 200 de pagini agreate de domnul Costoiu şi ciracii din subordinea domniei sale! Carevasăzică e de natură să stârnească „legitime suspiciuni”. Plătesc preţul suspiciunii fiindcă aşa suntem noi, filologii, mai vorbăreţi. Şi nici nu facem experimente, aşa cum îşi doreşte domnul Costoiu, după cum rezultă din textul care circulă în mediul virtual.

Tema de cercetare trebuie să fie, după cum glăsuieşte acelaşi proiect de act normativ, oportună. Acum şed şi cuget precum ardeleanul: oare o teză despre Efectul de spectacol de la Diderot la Ionesco, aşa cum se numeşte cea în urma căreia am obţinut eu titlul de doctor în filologie, e sau nu e oportună? Şi pe urmă, cine îi stabileşte oportunitatea? Cine altcineva decât conducătorul ştiinţific, comisia de evaluare şi, desigur, doctorandul fiindcă dacă nu ar socoti-o astfel nu văd de ce s-ar hotărî să o redacteze. Care sunt criteriile pe baza cărora s-ar putea hotărî dacă o lucrare despre Mallarmé răspunde standardelor de oportunitate pe placul domnului ministru delegat, iar alta despre Lautréamont, de pildă, ba. Suntem iar sub zodia acelui nu e momentul, denunţat cândva de Ana Blandiana într-o celebră tabletă apărută în România literară?

Mai apar în draftul în cauză o seamă de prevederi legate de condiţiile ce trebuie îndeplinite de doctorand înainte de susţinerea tezei ca şi pentru validarea acesteia. În esenţă, se spune că persoana ce aspiră la titlul de doctor are obligaţia de a fi publicat câte ceva înainte. Nimic mai normal. Se invocă însă iar şi iar obsedantele clasificări ISI, deşi de nenumărate ori universitari cu renume au scris despre cât de înşelătoare şi cât de traficate sunt clasificările respective care au un tot mai ridicat coeficient comercial. S-a făcut şi se face cu ele negustorie în lege. Nimănui nu îi pasă de respectiva realitate.

Nu îl suspectez pe domnul Costoiu de rea-credinţă. Ci doar de exces de gândire inginerească. Şi nu de orice fel de gândire inginerească, ci de una obtuză. De obsesia standardizării. Şi a uniformizării. De neputinţa de a înţelege că există un specific al fiecărui domeniu. Că nu prin uniformizare se ajunge la onestitate.

Din dorinţa de a pune ordine într-un domeniu evident scăpat de sub control, Ministerul, ministrul şi funcţionarii din strada Berthelot riscă să se mai facă o dată de râs.

Pentru a nu-şi mai risipi preţiosul timp în alte apariţii televizate fără rost, aşa cum a fost cea de duminică seară, cred că ar fi mai bine ca dl. Mihnea Costoiu să se mai gândească o dată înainte de a emite o dispoziţie care, aşa după cum ne lasă să înţelegem draftul rătăcit pe net, va provoca mai mult rău decât bine.