Circulă insistent în mediul online un articol în care nişte savanţi constată că 82% din articolele publicate de jurnalele ştiinţifice nu sunt citite de nimeni. Cu alte cuvinte sunt inutile, iar existenţa însăşi a jurnalelor şi presiunea spre publicare este negativă, fiind ineficientă din toate punctele de vedere. Genul ăsta de adevăruri aparente despre mediul academic ilustrează neînţelegerea modului de funcţionare modern a producţiei ştiinţei şi a mediului academic ca întreprindere şi dau apă la moara celor care vor întoarcerea la o epocă eroică a titanilor gândirii ale căror opere s-au clasicizat fără a trece prin filtrele recenziilor anonime şi ale calculelor de factor de impact. Cred că cititorii sunt conştienţi că pentru fiecare Durkheim, Weber sau Titu Maiorescu au existat şi în epoca respectivă câte 20-30 de alţi „titani” colegi de catedră de care posteritatea a uitat cu desăvârşire.

Dar de ce se publică, totuşi, aparent inutil, zeci de mii de articole, întreprindere care consumă imense resurse umane, tehnice şi financiare?

Sistemul de publish or perish, care vine la pachet cu o nouă disciplină „diabolică”, scientometria, reflectă criteriile actuale de promovare, clasificare şi supravieţuire în mediul academic în paradigmă occidentală. Având în vedere că publicaţiile academice sunt în mod predominant rezultat al activităţilor de cercetare, sistemul acesta de ierarhizare ne arată că în modelul occidental de universităţi funcţia de cercetare şi de valorificare a cercetării este centrală pentru poziţia unui universitar precum şi pentru instituţiile de învăţământ superior.

Cei care critică sistemul pe ideea că majoritatea articolelor nu sunt citite ignoră faptul că zecile de mii de reviste ştiinţifice există în primul rând nu pentru a populariza rezultatele ştiinţei - ceea ce constituie misiunea lor explicită - ci pentru a permite competiţia cercetătorilor în cursa pentru reputaţie academică. Reputaţia aceasta le aduce faimă în primul rând, dar şi poziţii în institute şi acces la finanţări. Motivaţii importante pentru toată lumea.

Sunt evidente derapaje, suficient discutate, de la modelul ideal de mai sus: manipularea factorilor de impact, suveicile de citări, revistele prădătoare, efectul Matei în acumularea de reputaţie, profitul unor editori hrăpăreţi pe urma muncii neplătită a cercetătorilor şi uneori chiar prin utilizarea unor resurse publice, plagiatul, manipularea rezultatelor cercetărilor etc. În general însă, indicii scientometrici corelează pozitiv cu criteriile de calitate ai producţiei ştiinţifice pe care îi idealizăm şi pentru care unii caută măsuri mai bune: relevanţa şi actualitatea temei, calitatea şi caracterul inovator al abordărilor, calitatea scriiturii etc.

Evident că merită discutate şi alternativele propuse de unii şi alţii dintre critici.

Din mediul universitar se reclamă adeseori faptul că publicaţiile academice nu spun nimic despre priceperea şi harul didactic al unei persoane. „Suntem în primul rând profesori şi abia apoi cercetători” - este o frază pe care am auzit-o adeseori în universitate. Este adevărat (cu excepţia situaţiei în care cel despre care se vorbeşte predă metodologie :-)) dar un asemenea argument ignoră faptul că universitatea nu este o şcoală pur şi simplu, ci un loc al producerii cunoaşterii prin căutarea programatică adevărului. Admiţând că profesorii universitari sunt profesori la fel ca şi cei de la gimnaziu de pildă abdicăm de la asumarea centralităţii funcţiei de cercetare a universităţii. Un compromis în acest sens, încercat şi în L1/2011, este o distincţie mai clară între universităţile de educaţie (un fel de şcoli profesionale de rang superior) şi cele cu misiune de cercetare.

O altă critică vine dinspre cei care nu suportă cuantificarea „valorii” personale ştiinţifice prin scientometrie. Adevărul, talentul, valoarea nu pot fi măsurate, se zice. Exemplele cu Einstein sau cine ştie care alt gigant al gândirii care au publicat sporadic dar cu succes exploziv, fără a li se calcula indicele h pentru a ocupa o catedră sunt clar aiurea. Pildele vin de obicei din preistoria academică, dintr-o epocă în care competiţia era mai puţin aglomerată iar toţi membri unei comunităţi academice încăpeau într-o sală de conferinţă nu prea mare. Şi chiar şi aşa, articolele lui Einstein sau Freud au fost citite de editori înainte de a fi acceptate spre publicare, iar ei erau foarte atenţi, la rândul lor, în ce revistă îşi plasau producţia. Uneori chiar li se respingeau articole, dacă vă vine să credeţi aşa ceva.

Actualmente ştiinţa organizată este practicată de sute de mii de universitari, doctoranzi, postdoctoranzi, cercetători etc. care concurează la nivel global pentru ceea ce are mai important câmpul - recunoaştere, pentru a-i extrage eventual beneficiile. În modelul conservator-romantic de competiţie pentru burse sau granturi sau posturi academice de la Harvard sau Berkeley, comisia de înţelepţi primeşte pe oricine în concurs iar apoi evaluează cu atenţie toate articolele candidaţilor pentru că, nu-i aşa, chiar şi un articol publicat în Analele Universităţii din Videle poate fi genial, nu trebuie ignorat. Sau poate îl judecă doar după sclipirile de talent de la interviu şi pe baza scrisorii de intenţie ca şi cum cel mai bun predictor a ceea ce va face cineva nu ar fi ceea ce a fost deja capabil să facă.

Critica cea mai radicală, cu care sunt însă de acord, vede întreg mecanismul de publicare în reviste cu peer review şi descriptori scientometrici ca parte a unui aparat global de producţie stratificat dar motivat economic şi simbolic care se reproduce inclusiv prin referirea constantă la premiile poziţionale reificate în indicii scientometrici. Publish or perish, cariera academică, universităţile de cercetare, programele de finanţare publică şi privată a universităţilor şi a cercetărilor, scientometria, marii editori sunt toţi atât de interdependenţi încât renunţarea la un element ar însemna renunţarea la toate. Dincolo de proletariatul, mandarinii şi vedetele academice sunt oamenii care cu adevărat extrag profit din acest aranjament dezvoltat în ultimul secol. Eliminarea inechităţilor ar necesita un reset al întregii organizări moderne a producţiei ştiinţei, poate la un format romantic precum cel al epocii marilor descoperiri de prin secolul al 18-lea - când universităţile erau pe nicăieri iar descoperirile le făceau meşteri în atelierele lor şi alchimişti sau diverşi întreprinzători sau aventurieri.

Ca să rezum, acolo unde nemulţumiţii văd risipă sau impostură eu văd de fapt simpla funcţionare a unui aparat de producţie. Articolele de nimeni vreodată citite din Analele Universităţii din Cucuieţii de Deal sau din cine ştie ce colţ al Bangladeshului reprezintă locul în care tinerii aflaţi în liga inferioară de cercetători se antrenează pentru a promova în ligile superioare dar şi oportunitatea de plasare şi supravieţuire la limită în mediul universitar a unora care au eşuat în poziţii marginale. Dacă aceste reviste de mâna a treia nu ar exista probabil că nu am avea nici conţinuturile ilustre din revistele de rang internaţional. Sau oricum nu ne-am da seama cât de valoroase sunt acestea. În paranteză fie spus, şi diversele nemulţumiri ale marilor universităţi din România vis-a-vis de compania în care se află la nivel naţional ar fi mai credibile dacă ar fi cu adevărat de rang mondial din punctul de vedere al indicilor scientometrici. Ca să nu mai spun că ar reuşi să atragă finanţări serioase din programele internaţionale de cercetare.

În mod sigur viitorul nu va fi unul al întoarcerii nostalgice la trecutul romantic al unor Lavoisier sau Harvey. Mai degrabă ar trebui să ne aşteptăm la alte evoluţii: 1) o îmbunătăţire a validităţii şi fidelităţii scientometriei, care va beneficia rapid de aportul creşterii capacităţilor de stocare, accesare şi procesare de date online; 2) sporirea accesului la publicaţii ştiinţifice atât prin trecerea tuturor publicaţiilor la sisteme open-access dar şi prin automatizarea din ce în ce mai avansată a unor activităţi precum peer-review sau cel de căutare bibliografică; 3) modificare a mecanismelor de finanţare a fluxurilor de producţie ştiinţifică pentru a susţine publicaţiile open-access; 4) integrarea din ce în ce mai temeinică în producţia evaluată a unor noi şi noi entităţi făcute posibile de evoluţiile tehnologice: coduri, producţii multimedia, baze de date etc.