Neverosimilele ruine ale oraşelor prezentului multiplică aceste senzaţii înzecit.

Oraşe părăsite din motive economice precum cartiere întregi ale Detroit-ului, sau târguri din estul fost comunist al Europei, oraşe decimate de catastrofe naturale precum New Orleans, ne arată că şi noi suntem vulnerabili. Urbanismul modern pulsează însă sub presiuni umane şi naturale şi generează soluţii inaccessibile celor de dinaintea noastră. Arhitecţii de astăzi, împreună cu colegi din varii domenii, pun la încercare vechile paradigme. Este nevoie de creştere continuă, economică şi demografică, pentru a nu dispare? Ori e mai degrabă nevoie de un echilibru între natură, locuire şi economie?

Aceste întrebari ale arhitecturii contemporane cu ramificaţii interdisciplinare largi preocupă şi şcoala de arhitectură din România. O reprezentantă de frunte a acestor noi tendinţe este Dr. Ilinca Păun Constantinescu, câştigătoarea Premiului Ad Astra pentru Excelenţă în Cercetare Doctorală în Domeniul Ştiinţe Sociale si Discipline Umaniste. I-am pus câteva întrebări pentru a-i prezenta traiectoria, visele şi ideile, cititorilor noştri.

Descrieţi domeniul în care activaţi în 3 fraze inteligibile oricărui om educat.

Sunt arhitect, ceea ce, pe zi ce trece, atât prin prisma activităţii didactice, cât şi prin cea practicii profesionale,  îmi pare a aparţine unui domeniu tot mai vast şi mai intersectat cu alte sfere.  Prin urmare, şi teza de doctorat - de altfel preocuparea principală a ultimilor ani - se înscrie într-un domeniu hibrid, greu de definit, aflat la intersecţia între urbanism, antropologie, istorie, economie, ş.a. Cercetarea doctorală propriu-zisă se referă la aşa-numitele „Shrinking Cities”, oraşe care se contractă demografic, economic, fizic, socio-cultural. Este un fenomen urban recent teoretizat ca atare, care se petrece acut în România, pe tot teritoriul acesteia, dar despre care, în mod paradoxal, se discută foarte puţin.

Cum aţi prins dragoste de profesie? Care a fost momentul hotărâtor?

Cred că vorbesc pentru majoritatea arhitecţilor când spun că mariajul – şi spun asta în sensul unei iubiri de nelepădat - cu viitoarea meserie s-a petrecut încă din anii de pregătire pentru admiterea la facultate, odată cu mirajul apartenenţei la breaslă. Cât despre interesul covârşitor pentru subiectul cercetării mele urbane, acesta s-a născut în anul III de studenţie, odată cu primul contact cu ruine contemporane urbane la scară largă, într-o vizită de studiu în Germania de Est. Cercetarea internaţională asupra subiectului, legată în primul rând de investigarea scăderii masive a populaţiei urbane şi de impactul acesteia asupra oraşelor, se afla atunci într-un moment incipient, foarte aproape de geneza sa declanşată de efectele unificării celor două Germanii şi ale căderii Cortinei de Fier. Pornind de la dorinţa unei investigaţii teoretice globale, după o perioadă petrecută în miezul DDR , în locul genezei dezbaterilor recente, m-am aplecat la scurt timp către realitatea românească, în care efectele acestui fenomen sunt evidente. Fie vădită, fie doar latentă, frecvenţa fenomenului este însă trecută sub indiferenţă, cu toate rezultatele ultimului recensământ şi ale unor alarmate voci izolate.

Ce oameni au jucat un rol decisiv în cariera dumneavoastră?

Răspund fără ezitare şi în ordinea cronologică:  prof. Constantin Constantinescu, „Gigi Moacă”  (primul profesor de arhitectură), prof. Florin Biciuşcă, (îndrumătorul proiectului de diplomă, care trata un „Shrinking City“), mentorul Ana Maria Zahariade, coordonatorul ştiinţific al tezei de doctorat - şi căreia i se datorează de fapt tot traseul meu academic, colegii de la Departamentul de Istoria & Teoria Arhitecturii şi Conservarea Patrimoniului - care îmi sunt modele de cercetători şi intelectuali,  prof. Joerg Stollman - co-îndrumătorul de la Universitatea Tehnica din Berlin, cel căruia îi voi datora întotdeauna îndreptarea studiului catre cazul românesc, într-un moment în care până şi eu îl ignoram cu desăvârşire.

În ce măsură sunteţi autodidact?

Nu m-aş putea numi un autodidact,  însă abordarea temei presupune atât de multe experimentări datorită interdisciplinarităţii studiului şi a dinamismului fenomenului - care se produce în timp ce este investigat, încât alungă posibilitatea aplicării ad-literam a unui model.  Pe de altă parte, apartenenţa la diverse grupuri (Cities Regrowing Smaller, Shrinking Cities International Research Network, TUBerlin) este o oportunitate uriaşă de mă poziţiona în contemporaneitate şi de a lua parte la noi metode elaborate de aceştia de abordare a fenomenului.

Cum arată o zi din viaţa dumneavoastră de cercetător?

Am să trec peste praful din arhive sau liniştea bibliotecilor şi aleg una din zilele de explorări urbane. Dat fiind că în ultimii ani am bătut ţara în lung şi în lat, au existat zile cu adevărat palpitante: împreună cu soţul meu, Tudor Constantinescu - care a documentat fotografic cele aproape 60 de oraşe vizitate, alcătuind fişe tipologice ale etapelor de degradare a oraşelor - am atins extremităţile ţării într-un parcurs de peste 20.000 km, în care am intrat clandestin prin nenumărate spărturi de geam, am scris jurnale de călătorie, am discutat cu foşti şi actuali muncitori, artişti plastici de propagandă, soţii de localnici plecaţi la lucru în străinătate, soţii de mineri, culegători de fier, adolescenţi, copii, bunici, vânzători şi ospătari, am împărţit copiilor mere şi bomboane.  A fost unul dintre experimentele cercetării, un studiu bazat pe observaţie, dialog şi acţiune, după o metodă flexibilă.  

Care vă sunt grijile/satisfacţiile zilnice în viaţa de cercetător?

Grijile sunt nenumărate - de la griji interioare, ce privesc exigenţa proprie faţă de rezultatele sau chestionarea pistelor cercetării, până la cele din afară. De cele mai multe ori materiale. Deseori am fost nevoită să îmi susţin cheltuielile pentru cercetare din proiectele de arhitectură. Satisfacţiile vin din recunoaşterea academică şi extinderea cercului de cunoştinţe profesionale, din colaborări fructuoase, sau din lucruri mărunte, cum ar fi lectura unei lucrări foarte bune de examen!

Care sunt cele mai mari probleme practice de care vă împiedicaţi?

De obicei de ordin birocratic: de exemplu, lipsa de organizare sau de accesibilitate a informaţiilor care ar trebui sa fie disponibile cercetătorilor.  Şi din nou, problema materială.  De timpul irosit pentru căutarea de fonduri.

Cum arata coşmarul vs. victoria în profesia pe care o practicaţi?

Există mai multe planuri care îmi conturează profesia: studenţii, beneficiarii şi societatea academică. De aici, multe surse de coşmaruri, dar şi de victorii!  Deci există în permanenţă un echilibru.  

Care este cea mai grea problemă de cercetare pe care a trebuit sa o rezolvaţi?

Cel mai complicat proiect de până acum este unul iniţiat de prietena mea, Cristina Sucală, la care lucrăm împreună cu alţi colegi arhitecţi de trei ani. Pornind de la starea de urgenţă de a recupera patrimoniul industrial aflat în pericol de demolare din oraşul minier Petrila, am conturat o serie de ateliere de regenerare urbană postindustrială, cu misiunea de a arăta că există alternative viabile demolării, ce pe termen lung ar aduce beneficii întregii zone. Conturarea acestor scenarii, sarcină oricum dificilă, cerând o analiză laborioasă şi o abordare integrată, s-a lovit în permanenţă de diverse probleme administrative şi politice, pentru noi de multe ori incomprehensibile.

Din păcate, majoritatea siturilor industriale demontate pentru valoarea fierului vechi sunt victimele unei duble condiţii: în primul rând ale unei neştiinţe pe fondul unei lipse de cultură, în al doilea rând, dată fiind instabilitatea politică, ale unor interese imediate ce primează în faţa unor câştiguri demonstrabil mai mari, însă pe termen lung. Se confirmă importanţa unui „mediator”, adică a unei entităţi capabile să poarte negocieri cu autorităţile şi comunitatea, să-i aducă la aceeaşi masă pe toţi cei implicaţi.  Cu toate aceste riscuri şi greutăţi, în această toamnă organizăm un al patrulea atelier, un proiect real, la scară reală, un prim pas în perimetrul minier. Primăria ne-a pus la dispoziţie una dintre clădiri - fără valoare patrimonială, pe care dorim să o deschidem publicului printr-un proiect participativ. Este deci vorba de un proiect de amenajare care va fi conceput si realizat împreună cu locuitorii, sub îndrumarea unor experţi.

Ce vă dă energie să staţi ore întregi în laborator sau în faţa articolelor ce trebuie citite?  Ce vă motivează?

În general,  mă motivează  finalitatea practică a unei cercetări. În acelaşi timp, mă stimulează şi responsabilizează  ideea de a transmite altora. Pentru cercetarea oraşelor româneşti, motivaţia studiului a fost permanent alimentată de lipsa oricărei dezbateri asupra fenomenului de contracţie ca atare în România, precum şi de înclinaţia discursurilor aproape exclusiv spre procesele de creştere. Într-o situaţie de scădere a populaţiei, extinderile necontrolate cu ansambluri de locuit şi centre de afaceri - aflate uneori în mijlocul câmpului - pare cumva absurdă. Tema oraşelor mari şi a creşterii rămâne întotdeauna predilectă, cu toate că urbanitatea românească este compusă într-o proporţie foarte mare din oraşe mici, în descreştere .   

O altă motivaţie a fost legată de potenţialul de inovare pe care situaţia oraşelor în descreştere  îl oferă; poate că societatea românească, acea „Românie altfel” a lui Lucian Boia, cu dezvoltarea ei contradictorie purtând premisele obiective ale unei evoluţii istorice încetinite, se află într-unele privinţe într-o postură de înapoiere ce ar putea deveni o avangardă. Această afirmaţie este valabilă pentru mai multe domenii, însă din punct de vedere urban, statutul actual ar putea genera noi forme de organizare a comunităţii, de locuire, de viaţă urbană.

Aţi avut vreodată sentimentul că ar trebui să faceţi altceva?

Nu. Simt însă nevoia să schimb din când în când dozajul dintre cercetare-proiectare-activitate didactică.  Fiecare dintre ele presupune un alt tip de efort.

Daca ar fi să menţionati una sau doua idei sau rezultate, ce vi se părea că aţi adus nou în ştiinţă?

Am deschis pentru prima oară discuţia stării globale de criză a oraşelor româneşti, analizând dinamica tuturor oraşelor din ţară şi alcătuind tipologii de creştere-descreştere. Scopul prim al studiului este înţelegerea, încadrarea în contextul european, definirea şi studierea dimensiunii acestui proces în România şi aducerea sa în dezbaterile de specialitate. Sensul pe termen lung al cercetării, poate cel mai important, este de a deschide porţi de cercetare şi acţiune ulterioară.

Poate că această investigaţie, ce introduce acest fenomen recent teoretizat şi puţin discutat în România sub această formă unificatoare (există altfel multe discursuri disparate despre criza oraşelor), va fi un deschizător de drum, iar pe parcurs i se vor alătura şi alte echipe interdisciplinare, spre beneficiul României, racordând-o, din acest punct de vedere, la unul dintre discursurile mondiale importante - şi salvatoare - legate de oraşul contemporan.

Cum vedeţi tendinţele de viitor în domeniul dumneavoastră? Unde va fi domeniul dumneavoastră peste zece ani?

Sper ca administraţiile oraşelor cu probleme să devină conştiente de importanţa înţelegerii metamorfozelor urbane şi să coopteze mult mai activ profesionişti pentru conturarea unor strategii care să aibă sens.

Am putea grupa percepţia asupra Shrinking Cities în următoarele categorii: ignorare (1), observare fără a-l accepta (2), o oarecare acceptare fără comunicare publică (3) şi acceptare, cu măsurile de rigoare (4). Administraţiile oraşelor din România se împart acum între prima şi a doua categorie, însă în percepţia generală ignorarea este dominantă. Magnetul exercitat de oraşele mari ne face să ignorăm sau să desconsiderăm oraşele mici. Înainte de orice reforme economice sau sociale, primul pas este cel al acceptării realităţii şi apoi al conturării unei viziuni strategice. Această viziune porneşte de la idea de non-creştere drept opţiune realistă şi optimistă.

Unde credeţi că să află cercetarea românească în acest moment (ţară / străinătate)?

E o întrebare destul de dureroasă, mai ales din pricina resurselor. În general tot sistemul de educaţie, nu numai nişa cercetărilor suferă foarte mult, dar asta ar lansa o discuţie fără sfârşit. Cu toate acestea, în mediul din care fac parte la Departamentul de Istoria&Teoria Arhitecturii şi Conservarea Patrimoniului, sunt înconjurată de cercetători excepţionali, care se zbat să-şi găsească mijloace de a-şi duce la bun sfârşit demersurile.

Vă gândiţi să vă întoarceţi în ţară / să plecaţi în străinătate?  Cum vă poziţionaţi faţă de acest dualism: ţară/străinătate?

Deocamdată îmi doresc să continuu cercetarea ce priveşte cazul românesc, dar aducând experienţă din afară. Deci un raport permanent la cercetarea din străinătate (prin conferinţe, stagii sporadice, etc.) este indispensabil. Şi oricum, cel mai fidel barometru.

Cum credeţi că ar putea Asociaţia Ad Astra să ajute domeniul în care activaţi? Cum va raportaţi la Asociaţia Ad Astra?

Ad Astra are un rol fundamental pentru comunitatea ştiinţifică, prin consolidarea unei reţele de specialişti români răspândiţi în toată lumea. Această oportunitate de networking, precum şi simpla popularizare a cercetărilor  în afara mediului academic este pentru tipul meu de studiu, care se adresează şi non-specialiştilor, esenţială.

Care sunt sfaturile pe care le-aţi da unui tânăr cercetător?

Să nu cedeze. Cred că tenacitatea şi constanţa sunt până la urmă cele mai importante. Să profite de deschiderea europeană - şi nu numai, să îşi probeze rezultatele în afara ţării, să adune experienţă pe care să o poată împărtăşi la un moment dat celor din ţară.

Mulţumim Ilinca. Numai succes şi putere de muncă în continuare.


(Pentru conformitate, Liviu Giosan)*

Notă către cititor: Aceasta serie de portrete-interviu prezinta pe castigătorii primei ediţii a Premiilor Ad Astra (2014) pentru cercetare. Mai multe detalii despre premii şi câştigători puteţi afla la http://premii.ad-astra.ro .

*Cu excepţia textelor semnate cu numele asociaţiei, articolele individuale nu reprezintă punctul de vedere al Ad Astra, ci reflectă opiniile personale ale bloggerului care semnează textul.