Orwellisme academice sau primejdia micului panopticon, de unde nu poţi face reformă educaţională nici cu vloggeri, nici cu stalkeri

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu de wikipedii ambulante avem nevoie şi nici de creiere în cuvă, ci de minţi, de spirite, de oameni. Iar aceasta nu se poate face continuând să ne evaluăm studenţii ca la 1984. La propriu şi la figurat.

Să nu credeţi că prin exmatricularea unui număr record de studenţi de la o anumită instituţie universitară se rezolvă toate problemele sistemului academic. Am văzut în ultimul timp tot felul de puncte de vedere: „e o decizie corectă, ai furat, ai plătit”, „sunt anul I, vin din cultura copy-paste a referatelor de liceu, unde creativitatea se sancţionează, nu se recompensează”, „nu e în regulă, dar pedeapsa e prea dură” etc.

Nu e rolul meu să discut dimensiunea instituţională a acestor decizii care au în spate ceea ce putem numi, îndeobşte, un contract - să-l numim social - între orice educabil şi instituţia gazdă. Modifici regulile în timpul jocului, ai deja un alt contract social. Dar sunt două probleme diferite. Pe care nimeni nu are curajul să le ridice aşa cum sunt. Prima, că deşi prevederea sancţiunii prin exmatriculare în cazul identificării fraudei la un examen e lesne de înţeles moral şi legal, totuşi, sunt alte departamente/instituţii/universităţi unde la prima abatere se aplică doar un avertisment, iar studentul pică examenul. Pare inechitabil ca pentru aceeaşi faptă, să ai sancţiuni diferite în instituţii diferite, dar în aceeaşi lume academică menită să producă profesionişti oneşti şi să lupte cu impostura. A doua, că există un principiu de care toată lumea îşi aminteşte ocazional: autonomia universitară, care a fost folosită până acum ca joc al dublului standard. Când ministerul de resort avea de alocat fonduri pentru sistemul de învăţământ universitar, îşi amintea de autonomia universitară şi lăsa instituţiile fără sprijin financiar. Când o universitate obţinea rezultate deosebite în cercetare, brusc aparţinea ministerului, societăţii, era a noastră, a tuturor. Ei bine, autonomia trebuie să funcţioneze ca un principiu suprem şi imparţial. Fiecare universitate decide pentru regulamentele ei şi pentru Cartă. Prin urmare, datul cu părerea de pe margine cu privire la ce ar trebui să facă o universitate sau alta din perspectiva mecanismelor de recompensă sau sancţiune a studenţilor e zgomot de fundal. Ai devenit studentul unei instituţii, ai un contract de studii pe care te angajezi să îl respecţi. Tot ceea ce faci bun şi tot ceea ce faci rău rămâne o problemă morală cu privire la care da, putem opina toţi, dar tot ceea ce faci legal şi ilegal rămâne o problemă procedurală, normativă. Problema nu e dacă o instituţie academică decide exmatricularea studenţilor pentru fraudă la examene. Problema e că societatea civilă se raportează la acest mecanism decizional ca şi când autonomia universitară nu există.  

Însă aceasta este doar „suprafaţa” unor boli mult mai grave care s-au cronicizat în învăţământul românesc. Le  consemnez mai jos, nu pentru că îmi plac „programele pe puncte”, şi nici din dorinţa de a face vreun „decalog universitar” – a făcut mai demult Daniel Funeriu unul, pe care nimeni nu şi-a asumat nici să îl implementeze, nici să îl respecte, deşi e un ghid de bune practici de cea mai bună calitate, iar când fac această apreciere nimeni nu mă poate suspecta că aş putea fi adepta PMP.

  • Problema nu e dacă fraudează examenul un student, doi, cinci, patruzeci sau o sută, ci că aceste abateri sunt replici la adresa unor practici educaţionale. Nu e locul meu să discut dacă din perspectiva conţinuturilor, metoda examenului grilă este cea mai potrivită pentru un examen de drept. Însă pedagogic cred că dacă vrei, ca profesor, să eviţi situaţia stânjenitoare şi imorală a unei tentative de fraudă – pentru că e sancţionabilă intenţia, dar mai ales fapta! – faci toate eforturile să eviţi o asemenea posibilitate. Adică, recurgi la un alt tip de examen în care testezi gândirea studentului, nu capacitatea lui de absorbţie informaţională. Simplu spus, încă ne comportăm ca într-o societate a informaţiei, nefăcând eforturi pentru a fi o societate bazată pe cunoaştere. Dacă profesorul se va comporta ca un funcţionar public care doar oferă informaţie, unul dintre efectele posibile va fi un student care ocoleşte sistemul. Asta înseamnă însă mai multă muncă din partea unui cadru didactic. Eforturi consistente, unora părându-le monstruoase. –Să ascult 800 de studenţi în sesiune? –Imposibil. –Dar poţi organiza examenul într-o săptămână, pe grupe. –Pot dar e timp pierdut. Grilele pot fi expresia şi unei comodităţi a evaluatorului, aşadar.
  • E desuet argumentul că fiind „studenţi la drept, viitori magistraţi, cu atât mai mult furtul nu e tolerabil”. Comiteţi sofisme. Dacă furtul nu e tolerabil, el se prezintă astfel pentru oricine, nu numai pentru studenţii de la drept. Argumentul acesta, bazat pe adversativul „cu atât mai mult” a născut gravele boli ale sistemului: „E om politic? Cu atât mai mult furtul lui e mai blamabil”. „E magistrat? Scandalos, afară!”. Implicaţia e că dacă nu erai om politic sau om al dreptului erai scuzabil. Nu. Ai furat? Ai plecat. Valabil şi pentru studenţi, şi pentru profesori, şi pentru personalul nedidactic, şi pentru orice om din oricare altă instituţie de pe acest pământ. Nu e ca şi când furtul ar fi scuzabil. Nu avem universităţi de Jean Valjeani – nimeni nu fraudează examene ca să salveze viaţa cuiva sau ca să hrănească un sărac. Fraudează pentru un beneficiu personal. De aceea, mi se pare patetic când aud reprezentanţi instituţionali de la diferite academii şi universităţi spunând „cel mai grav mi se pare furtul la doctorat”. Vi se pare greşit. Cel mai grav e furtul în orice formă a lui. Tocmai de aceea dosarele de plagiat sunt o glumă proastă: pentru că în funcţie de „domenii”, se aplică sancţiuni diferite. Doctor în drept, 5 sau 8 sau 16% similitudini, înseamnă păstrarea titlului de doctor. Pentru că aici circulă vorba că unele „cărţi se scriu din cărţi” şi cantitatea de conţinut original e mai mare decât cea de conţinut plagiat. Dacă eşti doctor în matematică, filosofie sau medicină, eşti out. Problema de fond este că forurile superioare ale lumii academice au funcţionat în plan mioritic după principiul „societăţii de clasă” a hoţilor: există unii privilegiaţi, cei care îşi păstrează titlul pentru că au furat puţin, poate din oboseală, din plictis, din necunoaştere, şi hoţii alergaţi, umiliţi, extrădaţi. Aceasta este forma unui cancer. Ai furat? Ai plecat. Nu contează cât. Dar nu, ai furat puţin, mai rămâi puţin, ai furat mai mult, ai plecat demult. Cât despre acel „cu atât mai mult”, el a născut numai mituri şi stereotipuri în lumea universitară. Când spui că e cu atât mai rău că un viitor magistrat fraudează din studenţie un examen, e ca şi când ai asuma, implicit, că un matematician nu are şanse să fie prea imoral pe lume, pentru că obiectul lui de activitate nu afectează viaţa nimănui. N-am nimic cu IT-iştii, dar uite aşa o să ajungem o societate de IT-işti pentru că suntem o societate de amorali. O să ne încurajăm copiii să aleagă profesii în care pot greşi mai puţin şi pot câştiga mai mult. Eventual unde pot câştiga mult muncind cât mai puţin.
  • Nimeni nu poate face politici educaţionale şi reforme în viaţa universitară cu vloggeri şi stalkeri. Şi nimeni nu poate performanţă universitară cu whistlebloweri care nu mai scriu şi nu mai citesc nimic ştiinţific, de nişte ani, pentru că îi chinuie sfera publică, scorul alegerilor unui partid care îi tocmeşte cu o sumă oarecare sau cu vreun privilegiu, ori pentru că nu-i lasă să doarmă poluarea, gălăgia, pandemia.
  • E incredibil cum în jurul nostru totul s-a schimbat: călătoriile au alt regim, comportamentele din piaţa de consum au altă turnură, viaţa publică are alte norme – prudenţiale – pentru activitatea oricărei comunităţi, dar educaţional, predăm şi evaluăm la fel. E o mentalitate: sesiunile de examene seamănă, pentru unii, a campanii de vânătoare. Ideea nu e să nu te laşi „faultat” sau „fraierit” de un student, ci să fii un bun profesor pentru el, aşa încât din respect pentru tine şi drag de materie, nici să nu fie traversat de gândul că te-ar putea „faulta”! Învăţământul nu trebuie să fie bătălia studenţilor pentru evitarea cartonaşului roşu. Dar pentru că l-am privit aşa, am ajuns aici. Nu suntem pregătiţi din perspectiva infrastructurii necesare pentru educaţia online. Dar nici dascălii nu sunt întru totul angajaţi în efortul de a adapta evaluarea la noile condiţii. Am ajuns să reducem evaluările la principiul „arată-mi că nu furi”, nu „arată-mi ce cunoşti”.
  • Nu mi se pare firesc ca de aici înainte sesiunile să pară o cursă a înarmărilor. A studentului să nu fie prins cu frauda şi a profesorului să nu fie păcălit de student. Dar prin felul în care circulă această poveste în spaţiul public pare că nu vrem altceva. Ne pricepem la public shaming de minune, dar nu aşa salvezi o viaţă, făcând-o de ruşine. Ci lăsând-o să descopere ruşinea ca ceva apăsător pentru sine, nu pentru celălalt. Nu o să ne ajute cu nimic dacă la capăt de zi toată lumea ştie că studenţii X şi Y au furat, dar studenţii X şi Y nu înţeleg de ce e rău ce au făcut.
  • Nu s-a scandalizat nimeni de tentativa de politizare a acestei poveşti. Că sunt USR-işti, PNL-işti, PSD-işti  etc. niciunul dintre oamenii politici nu are drept de amestec în problemele unei universităţi. Înţeleg din presă că USR Tineret a condamnat decizia de exmatriculare a unor studenţi care au fraudat repetat examene. USR Tineret să se pronunţe cu privire la ce e de făcut pentru a oferi studenţilor resurse, şanse egale la educaţie şi ceea ce promiteau prin programele electorale – fericire – ceva ce nu se câştigă cu postări pe Facebook, ci cu propuneri de legi, politici publice şi programe. A, că sunt studenţi la diferite cicluri de studii printre cei de la USR Tineret, foarte bine, să se pronunţe ca studenţi, din solidaritate sau din alte considerente, cu privire la colegii lor din mediul academic. Dar nu ca oameni politici. E şi o problemă de coerenţă: dacă militezi pentru principiul „Fără penali în funcţii publice” de ce ai tolera „Fraude în băncile şcolilor publice”?
  • Dacă tot îmbrăţişăm autonomia universitară, atunci ar trebui să ne scutim de penibilul de a o folosi în jocul cinic al dublului standard. Nu e firesc să ai „proceduri” pentru excluderea unora şi niciun regulament pentru „eliminarea” altora. Procedurile ţi le faci, ca instituţie. Şi, ex hypothesi, dacă într-o instituţie X, un număr de membri sunt excluşi din aceasta pentru tentativă de fraudă sau fraudă, pe baza argumentului că sunt magistraţi în devenire, cu atât mai mult, juristul care te reprezintă ca instituţie şi luptă pentru dreptate ar trebui să fie curat ca lacrima.
  • Sunt câteva lucruri în care NU cred. Nu cred în cei care şi-au construit cariere pe scandaluri. Nu cred în cei care s-au ocupat de fraudele dintr-o singură instituţie şi continuă obsesiv să o atace cu orice prilej. Mai direct spus, nu cred în dreptatea obţinută prin obsesii sau prin misiuni. Nu cred în viaţa academică lungă a trişorilor care obţin două titluri de doctor într-un domeniu, cu aceeaşi lucrare, fără să aibă o cotutelă la bază. E ca şi când ai felicita un student că dă acelaşi referat la două materii diferite, adică obţine beneficii multiple pentru un singur efort. Nu cred că examenele cu cărţile lăsate acasă sunt mai sănătoase decât cele cu cărţile pe bancă, redactate chiar din bibliotecă, pentru că e important cât ştiu studenţii dar e crucial cum ştiu să folosească ceea ce ştiu. Nu cred în cei care condamnă formele facile de evaluare – grilele – dar le folosesc chiar ei, dublate de standarde care demotivează studentul, ca de pildă, acordarea unui punct în minus pentru un răspuns greşit. Am avut cândva un profesor care avea măiestria de a obţine generaţii de studenţi cu note precum - 5, - 3, - 1 la teste. Noroc că în evaluarea finală se adăugau şi alte componente!
  • Cred în evaluarea continuă. Cred în conduita unui student de-a lungul unui semestru mai mult decât starea lui de spirit din ziua examenului. Cred că mitul eternei reîntoarceri e mai mustrător şi deci, mai favorabil în a moraliza o experienţă, decât sancţiunea imediată, dar în acelaşi timp cred în contractul social dintre oameni. Şi cred că nimeni nu ar trebui să se abată de la lege.
  • Îmi e teamă că mulţi nu vor înţelege. Pare că ne-au ajuns din urmă timpurile când Bentham sau Foucault observau cum instituţiile educaţionale şi cele carcerale îmbrăţişau forma unei societăţi de tip panopticon – o societate ce urmăreşte controlul, supravegherea şi disciplinarea indivizilor. Nu aş vrea că evaluările, de aici înainte, indiferent de felul lor – capacitate, BAC, examen din sesiunea studenţească etc – să fie un panopticon, în care vânăm „posibili infractori”. Ci societăţi deschise, în care testul moralităţii vine la pachet cu cel al creativităţii şi gândirii libere. În fond, cazurile juridice sunt speţe de viaţă, aşa cum dilemele morale sunt speţe de viaţă. În loc să promovăm orwellisme academice – birocraţie sufocantă şi formalism în exces – poate ar trebui să milităm împotriva panopticonului şi să ne învăţăm studenţii cum să fie deschişi la noi experienţe. Nimeni nu vrea să educe genii pustii! Nu de wikipedii ambulante avem nevoie şi nici de creiere în cuvă, ci de minţi, de spirite, de oameni. Iar aceasta nu se poate face continuând să ne evaluam studenţii ca 1984. La propriu şi la figurat.
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite