Lista nu e doar consistenţă, ci şi spectaculoasă. Arătând în primul rând cât de ample şi profunde au devenit, în liniştea, răcoarea şi obscuritatea penitenciarelor, competenţele ştiinţifice şi domeniile de cercetare ale unor condamnaţi mai mult sau mai puţin celebri. Sau cât de repede au izbutit respectivii condamnaţi să treacă proba de foc a reconversiei profesionale, ajungând ca, în numai câteva luni, să evolueze de la statutul de licenţiaţi în Educaţie fizică, cu performanţe cunoscute eminamente la proba de dat din gură la congresele aseciste de odinioară ori la aceea de vânzarea a televizoarelor Goldstar, de exemplu, la acela de rafinaţi istorici medievişti.

Spectaculos e şi să constaţi cât de dotate sunt, prin comparaţie cu amărâtele noastre biblioteci universitare, bibliotecile penitenciarelor. Căci numai o asemenea înzestrare ar putea permite scrierea într-un timp record, de natură să îi ruşineze, de pildă, pe toţi membrii titulari şi corespondenţi ai Academiei Române până într-atât încât să îi facă să renunţe la indemnizaţii şi privilegii, a unor cărţi cu note de subsol, cu riguroase citări şi exhaustive liste bibliografice finale. Note, citări şi bibliografii în absenţa cărora, o ştiu mai bine decât noi, muritorii de rând, titani ai ştiinţei dar şi ai plagiatului precum Victor Ponta, Gabriel Oprea sau Petre Tobă, adică foşti şi actuali demnitari de rang înalt, o carte nu poate fi catalogată în nici un chip drept ştiinţifică.

Or, ceea ce au scris şi publicat în anii cât au stat în puşcărie persoanele ale căror nume se regăsesc pe listele puse la dispoziţie presei e obligatoriu presupus a fi ştiinţific de vreme ce însuşirea în cauză e certificată nu de universitari de rând, asistenţi şi lectori ale căror salarii dacă ajung la 2.000 de lei pe lună. Ci de rectori, decani, directori de departamente, profesori şi conferenţiari cu experienţă şi locuri de cinste în ierarhia universitară, ba chiar cu funcţii în diplomaţie sau Înalţi Prea Sfinţiţi. Adică oameni cu care ne mândrim, pe care –nu-i aşa? –îi respectăm, drept pentru care îi şi plătim în consecinţă. Somităţi magnanime ce şi-au aflat timpul necesar nu doar pentru a citi, ci şi de a scrie referate al căror rost e acela de a certifica valoarea ştiinţifică a nenumăratelor opere carcerale. Referate fără de care nici o editură acreditată de CNCS, oricât de necunoscută ar fi ea, nu acordă ISBN-ul aducător de reduceri ale pedepselor privative de libertate pe care le au de ispăşit autorii în cauză.

De vineri încoace niciun ziar şi nicio televiziune nu a ocolit subiectul. Dorind să vadă şi să stabilească unde e locul în care se concentrează responsabilităţile şi cum se vor deconta ele.

Într-o singură privinţă, lucrurile sunt clare. Responsabilităţile sunt, în primul rând, individuale fiindcă referatele în cauză implică necondiţionat şi în primă instanţă persoana celui care le semnează. Ceea ce nu înseamnă însă deloc că Universităţile ale căror profesori au acordat referatele în cauză nu ar avea o problemă. Fie ea şi una de imagine.

Deconturile şi felul în care s-ar putea realiza ele sunt însă mult mai puţin lămurite decât responsabilităţile şi palierele acestora. Şi sunt gata să pariez că aşa vor rămâne ele până la capăt. Adică până în clipa în care presa şi opinia publică vor uita problema. Care va rămâne una eminamente de presă.

Duminică seară, cu ocazia unei apariţii la digi 24, ministrul Educaţiei, dl. Adrian Curaj, a trecut cu foarte mare uşurinţă rezolvarea problemei în sarcina Universităţilor pe ale căror State de funcţii se regăsesc numele celor care, prin referatele despre care vorbeam mai sus, au făcut posibilă reuşita operaţiunii Cărţi contra eliberare anticipată. Rectorii şi preşedinţii Senatelor universitare, primii care ar trebui să dovedească fermitate tocmai pentru a salva onoarea instituţiilor pe care le conduc, dau din colţ în colţ, defel dornici să ia taurul de coarne. Fiind intimidaţi, probabil, de anvergura profesională, reală sau numai presupusă, de poziţia academică, socială sau chiar politică a multora dintre referenţi. Care, în urma unor expertize independente nu chiar foarte laborioase, s-ar putea dovedi complici, uneori chiar contra cost şi cu diverse grade de vinovăţie, la înşelăciunile de mare amploare presupuse de punerea în practică a sus-menţionatei operaţiuni.

Mi-e greu să cred că măcar o singură universitate din România, chiar din cele cu tradiţie, va recurge la soluţia radicală a concedierii acelor profesori despre care s-ar putea dovedi că au acordat fără temei referatul izbăvitor. Aşa cum nu fără justificare a propus să se întâmple dl. acad. Nicolae Manolescu. Pe de altă parte, nu cred că ar fi corect ca sancţiunile, în cazul puţin probabil în care vor exista, să fie la bunul plac al unor decidenţi locali, vina fiind, în primă dar şi în ultimă instanţă, aceeaşi. Şi la Craiova, şi la Cluj, şi la Oradea, şi la Bucureşti. Şi la universităile de stat, şi la cele private. Or, pentru vini egale trebuie să existe pedepse egale.

Dacă o implicare a Ministerului în stabilirea unor culpe ar putea implica riscul de a fi calificată drept abuzivă prin prisma autonomiei universitare, de aici, poate, şi o parte dintre rezervele d-lui Curaj, deloc în aceiaşi termeni ar putea fi calificată o decizie a Consiliului Naţional al Rectorilor. Care mă tem că nu va interveni nici el chiar foarte curând pentru simplul motiv că universităţile se află până către sfârşitul primăverii în agitaţie şi campanie electorală.

Sunt, aşadar, cât se poate de sceptic că universităţile vor vrea să găsească  o soluţie radicală pentru depăşirea dificultăţilor de imagine cu care se confruntă, sperând că tăcerea va face uitată problema. Sunt ceva mai optimist în privinţa viitorului. Care, printr-un amendament legislativ pe care mă aştept să îl propună în cel mai scurt timp ministrul Justiţiei, d-na Raluca Prună, ar putea pune pur şi simplu capăt operaţiunii Cărţi contra eliberare anticipată şi tentaţiilor primejdioase presupuse de aceasta.