Negustoria cu doctorate

„Nicăieri titlul de doctor nu este acordat de o instanţă de deasupra universităţii”. Asta pare să fie cea mai recentă revelaţie a doamnei Ecaterina Andronescu, după ce Senatul a decis că titlurile de doctor se acordă şi se retrag doar de către universităţi. Are perfectă dreptate. Dar nu-i foloseşte la nimic.

Într-adevăr, în SUA nu există un fel de CNATDCU american care „să se bage” peste ce-au decis comisiile de doctorat de la Harvard ori Princeton. Nici nu se numesc comisii şi paracomisii ministeriale care să analizeze vreo teză plagiată. Universităţile decid, universităţile răspund pentru ce au decis. Ar trebui să ne bucurăm că, în sfârşit, s-a hotărât şi în România că universităţile sunt singurele foruri care acordă, în mod autonom, titlul ştiinţific de doctor, fără să mai fie nevoie de avizări suplimentare din partea vreunui consiliu numit de minister, pe care politicienii îl schimbă când şi cum au chef.

Dar nu ne putem bucura, pentru că există nişte diferenţe enorme între universităţile noastre şi „ale lor”. Universităţile americane (ori franceze, japoneze, germane, britanice etc.) sunt serioase. Doctoratul este, prin părţile acelea, o instituţie adevărată, cu reguli, vechime şi prestigiu. La noi, doctoratul a devenit, în ultimii ani, o negustorie jenantă. Nu numai pentru că politicienii şi primarii s-au năpustit să-şi acopere frustrările personale cu diplome de doctori, ci şi pentru că există - după estimarea unor oameni care au studiat fenomenul - mii de teze de doctorat plagiate ori făcute de mântuială de diverse persoane care s-au apucat să-şi dea doctoratul doar ca să ia 15% în plus la salariu ori ca să capete o avansare „peste rând”. Este vorba, aşadar, de un fenomen larg răspândit, iar vârfurile care au ieşit la suprafaţă - precum plagiatele lui Ponta, Oprea şi altele - reprezintă doar câteva „cazuri de presă”, câteva scandaluri care iau ochii.

Aşadar, problema e mult mai gravă. S-o simplificăm: de vreo patru ani, o ţară întreagă îşi bate capul cu plagiatul lui Victor Ponta, care încă se încurcă în chichiţe avocăţeşti, contestaţii şi proceduri, deşi e limpede ca lumina zilei. Între timp, au apărut alte câteva cazuri de demnitari plagiatori, iar lumea s-a concentrat asupra lor. Numai că, „la bază”, există mii de oameni care şi-au dat doctoratul nu pentru că voiau să facă o cercetare ştiinţifică şi să obţină un titlu ştiinţific (aşa cum se întâmplă la Harvard, Princeton, Sorbona, Oxford etc., etc.), ci pentru că voiau o leafă mai mare sau un post mai bun. Sau pur şi simplu voiau să se dea mari la vecini şi la prieteni că sunt „doctori”. Prin urmare, de ani buni, în România doctoratul nu mai e, pentru foarte mulţi, un titlu ştiinţific, ci un obiect de tranzacţie, o sursă de avantaje materiale sau (măcar) simbolice. Iar asta s-a întâmplat cu participarea şi complicitatea unor universităţi, unor profesori, unor comisii. S-au înfiinţat „şcoli doctorale” te miri pe unde, la repezeală şi din interes, pentru a-i „servi” cu titluri pe unii şi pe alţii. În paralel, sunt şi oameni care şi-au dat doctoratul de-adevăratelea şi au obţinut titlul pe merit. Dar ei sunt, practic, umiliţi de acest uriaş scandal al doctoratelor plagiate care nu se mai termină. Am auzit-o pe doamna Ecaterina Andronescu la RFI mirându-se de „ecourile din presă” stârnite de decizia Senatului. E o mirare ipocrită: ştie foarte bine că, după atâtea manevre făcute din 2012 încoace pentru a-i scoate basma curată pe falşii doctori, nu se poate aştepta la altfel de comentarii. Şi presa, şi publicul au căpătat o mare suspiciune faţă de „măsurile” legate de tema doctoratelor.

CNATDCU este, în aceste condiţii, necesar. Pentru că, mai mult decât de analiza unor teze şi retragerea unor titluri, e nevoie de o evaluare serioasă a şcolilor doctorale. E nevoie de o reformă substanţială şi adevărată a sistemului. Trebuie să revenim în rândul lumii, căci ajunge cât ne-am făcut de râs. Trebuie făcută curăţenie generală, pentru ca titlul de doctor să redevină, în România, ceea ce trebuie să fie de fapt. Şi asta va dura ani întregi de-acum înainte. Cu condiţia să înceapă.