Niciodată nu veţi mai fi la fel de tineri. Încotro-ul şi pentru ce-ul unei generaţii

Adevărul e că am fost nişte norocoşi: e mare lucru să ai dascăli care să vadă în tine nu ceea ce eşti, ci ceea ce poţi fi. Mulţi am crezut că vom găsi aici un spaţiu epurat de bagatelele sociale ori de licheismul unor indivizi care şi-au prefăcut caracterele în caricaturi. E schiţa caldă şi onestă a unei generaţii de absolvenţi făcută de un om care îşi doreşte să vadă că fiecare dintre ei trăieşte cu demnitatea de a fi fericit.

De bună seamă că suntem parte a generaţiei „încotro?” şi „pentru ce?”. La rigoare, Nietzsche spunea că acestea sunt problemele cruciale ale omenirii, dar când faci din căutările tinereţii tale o cruciadă de idei pentru a găsi rostul fiecărei întrebări, lucrurile încep să se scrie altfel.

Nu m-am priceput niciodată la cuvinte de despărţire, pentru simplul fapt că de multe ori se întâmplă să mergem împreună pe acelaşi drum şi să ajungem în puncte diferite.

Am îmbrăcat alături de colegii promoţiei 2013 ai Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti roba de absolvent într-un timp în care filosoful, figură atopică a spaţiului public, dă socoteală, ca o voce a conştiinţei sociale, tocmai pentru ce-ul şi încotro-ul tuturor.

Aş putea să vă scriu despre ceremonialul academic, despre emoţia dascălilor care văd în viitorul studenţilor o operă de înfăptuit, ori despre demnitatea de a purta un certificat de absolvent de filosofie, chiar dacă peren, pentru cei mulţi şi necrescuţi în tradiţia celor cu iubire de înţelepciune, vei fi numit  nemeritat ca fiind „filosof”.

Le vorbeam însă tuturor şi îmi dădeam seama, uitându-mă când la ei, când la mine, când la câte un bunic fericit de ani să îşi vadă nepotul absolvent, că numai pentru el,  „a trăi o viaţă de om” e o expresie cu sens. Pentru una ca mine, găsesc însă abia acum povara expresiei „pâinea se mănâncă pe rând”.

Poate că nu vom mai fi niciodată la fel de tineri, neîntinaţi, neţărmuriţi.

Poate că or să ne năpârlească aripile uşor-uşor, până o să cădem pe pământ şi apoi vom merge pe sub pielea lui. Poate că nimeni nu o să îşi amintească vreodată vorbele astea dar de acolo, de undeva, o să stea scrisă o strânsoare de cuvinte care vă spune că sensul lucrurilor cotidiene nu este o simplă întâmplare. Ordinea lucrurilor nu e a firii, de cele mai multe ori, aşa cum ordinea cuvintelor nu e a unei ierarhii de semnificaţii. Oamenii se schimbă şi trebuie să înveţe să mănânce din frimiturile vieţii bune a celorlalţi înainte de a mânca propria pâine.

N-am nicio îndoială însă că vom continua să mâncăm la aceeaşi masă.

Mi-au fost oameni dragi, văzându-i cum poartă nobleţea înţelegerii vremurilor lor şi ale celor care au făcut pentru noi toţi un rost. Mulţi am crezut că aici vom găsi un spaţiu epurat de bagatelele sociale ori de licheismul unor indivizi care şi-au prefăcut caracterele în caricaturi. Am învăţat însă să zâmbim către toate între iertare şi diplomaţie, între a face ceva pentru alţii şi a ne clădi pe noi. Tot aici, m-am ars cu tot ceea ce credeam că este ceea ce pare a fi şi treptat, mi-am pus în gând o singură dorinţă : să îi văd pe toţi cei care mi-au fost alături în anii aceştia trăind cu demnitatea de a fi fericit.

Pentru unii, nu am apucat să fac tot ce mi-am propus. Unor dascăli poate nu am apucat să le mulţumesc suficient şi cu justă monedă pentru tot ce au făcut spre şelfuirea condeiului meu sau pentru cernerea neghinelor din conştiinţa mea. Mă consolez că e omenesc să se întâmple astfel şi că pradoxal, încă mai e timp.

Nu neg că de multe ori m-am întrebat dacă filosofia o să îmi dăruiască o menire potrivită pentru mine. Acum o lună, de pildă, scriam undeva:

Pentru prima data, ieri am simţit că filosofia nu îţi oferă decât mize capricioase, care te (pre)ocupă, şi niciodată o finalitate (cel puţin, cam asa se resimt lucrurile în polemicile cordiale şi în cercetările de fotoliu). Dar a fost o gripă de moment. Astăzi, le spuneam câtorva prietene şi colege că încă mă mai întreb dacă nu cumva ar trebui să evaluăm povestea asta altfel: noi am ales filosofia sau într-un fel, filosofia îşi revendică oamenii? Iar dacă mâine lucrurile acestea continuă, o să scriu o carte cu cel mai scurt titlu din lume- un semn-, că de, tot aveam obsedanta căutare a numelor lungi şi a subtitlurilor care suflă jumătate din menirea unui chiriaş de bibliotecă: `?`.

Vineri, le spuneam şi lor ceea ce hilar mi-am repetat de fiecare dată când mă bântuiau îndoieli ca cele de mai sus : e singura facultate pentru care am optat şi am intrat din prima, fără să fi depus dosarul la o alta şi să mai fi susţinut vreun concurs de admitere. Ai mei m-au vrut la medicină sau la drept, eu mă vedeam la litere sau la teologie. Acum glumesc pe seama lor şi le spun că păstrând puţină rigoare şi distanţa cuvenită, totuşi, filosofia mă lasă să le fac pe toate astea deodată şi să mă simt împlinită.

Ceea ce, dincolo de speculaţiile unora, pe mine mă face sa ma simt mai umană şi mai multumită de sine.

Adevărul e că am fost nişte norocoşi: e mare lucru să ai dascăli care să vadă în tine nu ceea ce eşti, ci ceea ce poţi fi. De multe ori, noi înşine nu vedem distanţa dintre cele două.

Ca noi, cine ştie câţi alţii nu vor mai fi. Vor face din trecutul nostru ori un precedent, ori un folclor cu poveşti de catedră. Ca replică de „bun venit” en avance, le amintesc viitorilor studenţi că trebuie să ţinem seama că toate întâlnirile care încep cu o strângere de mână sfârşesc trist. Ne-am obişnuit cu formalităţi gratuite şi complicităţi cu jumătăţi de măsură. Oamenii trăiesc în anturaje şi deci, strângerea de mână se învaţă diferit. Palma falşilor intelectuali alunecă, dar mâna celor discreţi nu înaintează niciodată prima.

Am încredere că cei care care vor alege filosofia vor da o strângere fermă, însă  cu mâinile curate.

Poate aşa arată, cât mai cald şi onest scrisă, schiţa încotro-ului şi pentru ce-ului unei generaţii. În felul meu, mulţumesc pentru tot.