Sau, dacă vreţi alt exemplu, să nu mai văd atât de mulţi impostori semnând articole în diverse publicaţii, dând lecţii de toleranţă şi mimând deschiderea intelectuală. Şi nici să nu mai văd lichele cu pretenţii de elite, care îşi vând conştiinţa pentru un prezent confortabil, presărat cu deplasări în străinătate pe banii statului şi cu posturi călduţe, aducătoare de venituri nemeritate.

Pentru ca un asemenea vis să devină realitate trebuie să apară un nou Spiru Haret şi un nou tip de şcoală românească. Odată îndeplinită această condiţie, ar trebui să mai treacă încă vreo 20 de ani pentru formarea unei elite adevărate. Dar staţi liniştiţi, nu vă entuziasmaţi prea tare la un asemenea gând, nu se va întâmpla! Haideţi mai bine să vă povestesc câte ceva despre şcoala din provincia canadiană Québec.

După cum probabil aţi auzit sau aţi mai citit, francofonii din America de Nord sunt deprinşi să meargă până în pânzele albe pentru a li se respecta drepturile. Au şi ei păcatele lor, nu puţine, însă reflexele sociale de care dau dovadă le compensează multe cusururi. Un astfel de moment de „trezire la realitate” (avem şi noi imnul „Deşteaptă-te, române!”, dar ce folos!?), s-a produs în primăvara anului trecut, atunci când fostul guvern liberal a încercat să crească taxele de şcolarizare ale studenţilor.

Tinerii au ieşit pe străzi, au protestat, au compus imnuri, au atras de partea lor fraţi mai mari, părinţi şi bunici şi au generat o schimbare politică. Refrenul „Libérez-nous des Libéraux” (Eliberaţi-ne de liberali) a mobilizat la vot o mulţime de oameni, de toate vârstele, iar premierul de la acea vreme, Jean Charest, a pierdut până şi locul pe care îl avea de ani de zile în parlamentul provinciei.

Ce au demonstrat toate astea, inclusiv prezenţa masivă la urne a studenţilor? Că tinerii se pot uni atunci când în joc este viitorul lor, că principiul egalităţii de şanse nu este pentru ei doar o vorbă-n vânt şi că, în ciuda celor care-i văd doar prin cluburi, ştiu să fie prezenţi şi acolo unde trebuie.

Tinerii români n-au înţeles încă ce putere pot avea împreună şi cât de repede pot genera o schimbare socială, care le va fi de folos pe termen lung. Şcoala le este prezentată în continuare ca „o chestie naşpa”, nu ca un drept al lor la o viaţă mai bună. Parcă cineva, acolo „sus”, prin diverse birouri, le ticluieşte viitorul pe sistemul  „métro (transport), boulot (muncă), dodo (somn), zéro (nimic)”, din poezia „Couleurs d`usine”, de Pierre Béarn. Citiţi-o şi veţi vedea cât e de actuală. Cineva are nevoie de noi blazaţi şi înregimentaţi: în autobuz sau în metrou, la serviciu, acasă şi fără timp de gândire.