Cele două tinere, ziariste talentate şi superprofesionalizate, sunt capabile să obţină mărturisiri complete de la oricine, chiar şi de la statuia lui C.A. Rosetti din piaţa cu acelaşi nume. În aceste condiţii au declanşat şi în mine dorinţa de confesiune, ceea ce mi se întâmplă rar, chiar dacă nu sunt (încă) o statuie. Plecând de la constatarea că atât la întâlnirile mele cu publicul, cât şi în ceea de scriu se observă plăcerea cu care explic probleme complicate ale literaturii pe înţelesul tuturor, Simona Chiţan şi Iulia Roşu m-au întrebat de ce nu sunt profesor universitar.

Ce întrebare! Am simţit o durere violentă în piept, ca şi cum mi s-ar fi deschis o rană veche, făcută de o săgeată cu sute de ani în urmă, când luptam, sub flamura lui Ştefan cel Mare, cu turcii.

Tocmai asta am visat încă din studenţie, să fiu profesor universitar!

Aş fi vrut să fac uitată întrebarea interlocutoarelor mele, dar astăzi, la festivitatea de constituire a alianţei politice PNŢCD – Forţa Civică, m-a văzut şi a venit să-mi strângă mâna Mihai Răzvan Ungureanu însuşi (ce bucuros am fost!), care mi s-a adresat cu formula „Ce mai faceţi, domnule profesor?” Nu era momentul potrivit să-i explic lui Mihai Răzvan Ungureanu că nu sunt profesor (se grăbea să semneze cu Aurelian Pavelescu documentul de constituire a alianţei). Dar mi-am adus aminte că peste tot unde mă duc, la întâlniri cu publicul, la emisiuni TV sau chiar pe stradă, oamenii consideră ceva de la sine înţeles că sunt profesor şi mulţi dintre ei mă întreabă... la ce facultate îmi ţin cursurile.

Nu sunt profesor. Mi-am dorit foarte mult să fiu, dar nu sunt. Pe vremea (îndepărtată:1965−1970) când eram student, profesoara mea de literatură universală mi-a dat la un examen nota „zece plus” şi mi-a propus ca, după terminarea facultăţii, să devin asistent al ei. M-a făcut fericit propunerea, era ca şi cum profesoara mi-ar fi ghicit gândurile. Apoi, însă, ea a aflat de la conducerea facultăţii că nu există nicio şansă să i se aprobe această alegere, întrucât cu doi ani înainte fusesem anchetat de Securitate şi dat afară din UTC (Uniunea Tineretului Comunist) pentru „afirmaţii duşmănoase la adresa regimului” şi pentru scrierea unei parodii după „Împărat şi proletar” de Eminescu, „Ţăran şi secretar”, satiră (licenţioasă) la adresa activiştilor comunişti de la sate, compusă de mine pentru un chef studenţesc.

Mi-au trebuit mulţi ani ca să mă împac cu acest eşec. Apoi s-a trezit în mine o dorinţă de a-mi lua revanşa am încercat să mă înscriu la doctorat, dar a fost imposibil. În dosarul de înscriere trebuia să existe şi o recomandare... politică, dată de comitetul judeţean al PCR de care aparţineam. Din cauza trecutului meu, însă (anchetat de Securitate, exclus din UTC), nu mi s-a dat niciodată această aprobare (deşi nu făcusem nicio zi de închisoare, iar în UTC fusesem între timp reprimit). 

Imediat dup 1989, când s-a desfiinţat Facultatea de Ziaristică de la Academia „Ştefan Gheorghiu”, am fost numit (de Nicolae Manolescu, rector al Universităţii Bucureşti şi Paul Cornea, director în Ministerul Educaţiei) decan al nou-înfiinţatei Facultăţi de Jurnalistică. Când am explicat că nu am doctoratul, Nicolae Manolescu s-a oferit, cu generozitate, să-mi fie conducător de doctorat (puteam să fac o lucrare despre Nichita Stănescu, în condiţiile în care deja scrisesem o carte despre el). Trei zile am fost decan al Facultăţii de jurnalistică şi ipotetic doctorand. Apoi, dintr-odată, mi s-a făcut ruşine de această forţare a situaţiei, mi-a fost silă de ideea de a-mi cârpi biografia şi am renunţat şi la decanat, şi la doctorat.

N-am fost, nu sunt şi nu voi fi vreodată profesor universitar, deşi mi-am dorit să fiu, cu ardoare. Ori de câte ori vorbesc în faţa unei săli pline de tineri (şi fac asta frecvent, fiind invitat la diverse întâlniri cu studenţii, cu elevii, cu publicul în general) retrăiesc visul pierdut. Iar dacă cineva, necunoscând situaţia, mi se adresează cu apelativul „domnule profesor”, aproape că-mi dau lacrimile.