INTERVIU VIDEO Julian Săvulescu, profesor de etică aplicată la Oxford: „Oferim oamenilor posibilitatea de a avea o viaţă mai bună“

INTERVIU VIDEO Julian Săvulescu, profesor de etică aplicată la Oxford: „Oferim oamenilor posibilitatea de a avea o viaţă mai bună“

Julian Săvulescu, în biblioteca Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti

Profesorul de origine română Julian Săvulescu, unul dintre cei mai importanţi bioeticieni din Europa, vorbeşte despre cum ar putea fi perfecţionată specia umană cu ajutorul tehnologiei.

Ştiri pe aceeaşi temă

Julian Săvulescu (50 de ani) are un soi de renume de profesor excentric. Pentru cei mai ageamii ori mai tradiţionalişti, pare un soi de avocat al diavolului atunci când vorbeşte despre perfecţionarea morală a oamenilor prin mijloace biomedicale ori despre implicaţiile clonării. Când găseşte justificări pentru forme de dopaj în sport ori când vorbeşte despre tipuri acceptabile de eutanasiere. Julian Săvulescu
e, însă, un colos al eticii practice.


A studiat sub îndrumarea lui Peter Singer şi a lui Derek Parfit. E, de 14 ani, directorul Centrului Uehiro de Etică Practică al Universităţii din Oxford. Conduce Centrul pentru Neuroetică al aceleiaşi universităţi şi e editor al celei mai importante publicaţii de bioetică din lume, „Journal of Medical Ethics“. Are peste 290 de publicaţii şi ţine conferinţe şi seminarii în toată lumea.

Filosoful, pe care arborele genealogic şi preocupările comune îl apropie hotărâtor de „familia academică“ din România, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti, la propunerea Centrului de Cercetare în Etică Aplicată al Facultăţii de Filosofie, singura instituţie românească de învăţământ superior care studiază discipline etice. Ignorându-şi CV-ul, Julian Săvulescu nu se fereşte să spună, cu exact aceste cuvinte: „A fost cea mai mare onoare din viaţa mea“.

V-ar deranja dacă aş fi luat Ritalin înainte de interviu? Ca să nu mă enervez, ca să vă urmăresc ideile?

 

A renunţat la neurologie pentru bioetică

Numele: Julian Săvulescu

Data şi locul naşterii: 22 decembrie 1963, Australia

Studiile şi cariera: A făcut Medicina la Universitatea Monash din Melbourne,  dar, sub influenţa lui Peter Singer, a renunţat la specializarea sa în neurologie şi  s-a reorientat spre bioetică.
În 1994, a urmat cursuri postdoctorale la Universitatea din Oxford sub îndrumarea lui Derek Parfit.
Din 2002, e directorul Centrului Uehiro de Etică Practică al Universităţii din Oxford. Este directorul Centrului de Neuroetică din Oxford, unul dintre cele trei centre biomedicale strategice din Marea Britanie.
Este editor al revistei „Journal of Medical Ethics“.
A publicat peste 250 de lucrări în cele mai prestigioase reviste din lume.

Locuieşte în: Oxford, Marea Britanie.

Nu m-ar deranja. E treaba ta ce faci şi depinde de tine să evaluezi riscurile şi beneficiile pe care le aduce Ritalin.

Să presunem că, după interviu, ne strângem mâna prieteneşte. Dar comportamentul meu este influenţat de anumite pastile care mă fac mai bun. Mai are valoare această strângere de mână?
De principiu, sunt împotriva obiceiului de a da mâna, de a săruta ori de a îmbrăţişa, pentru că e metodă de transmitere a bolilor şi, chiar dacă trebuie să fim angajaţi în astfel de acţiuni, îmi place să le reduc cât de mult pot. Aşa că, dacă Ritalin te face să-mi strângi mâna, cred că ar trebui să te opreşti! (râde)

Ideea e că ne putem schimba comportamentul pentru a fi mai buni, mai fideli, mai muncitori, poate mai fericiţi. Totul, cu ajutorul unor pastile. Dar nu ne omoară aceste acţiuni liberul arbitru din moment ce ne programăm ca pe nişte roboţi?
E adevărat că medicamentele şi tehnologia pot transforma oamenii în roboţi. Că pot să ne alieneze, să ne dezumanizeze, ne pot lua şansa de a avea realizări proprii. Dacă voi pune un cip în creierul tău şi, controlând acest cip, te voi face să te comporţi moral, ar putea rezulta acţiuni morale, însă tu n-ai fi o persoană mai morală. Într-adevăr, realizările tale ar fi, de fapt, ale mele. Dar există şi alte intervenţii care îţi permit să-ţi evidenţiezi potenţialul. Aşadar, ceva ce te ajută să înţelegi mai bine, să vezi lucrurile într-o altă lumină.

Daţi-mi un exemplu!
De pildă, stimularea empatiei: oamenii fac asta atunci când citesc literatură. Le deschide ochii către lume şi către oamenii din jurul lor. Acum, cât de deschişi sunt ochii lor e o funcţie a biologiei proprii. Poţi să deschizi ochii şi dormind mai bine, dar şi luând substanţe pentru îmbunătăţirea cognitivă. Aceste metode nu-ţi răpesc liberul arbitru, ba chiar îţi îmbunătăţesc autonomia. Un exemplu bun de ameliorare morală modernă este Ritalin, un medicament care îmbunătăţeşte abilităţile cognitive şi comportamentul moral. Dacă ai deficit de atenţie şi eşti incapabil să-ţi controlezi impulsurile, e clar că nu poţi să-ţi faci planuri pe termen lung, nu poţi să gândeşti în perspectivă. Eşti distras de lucrurile din jurul tău. Chiar e probabil să devii violent. Mai degrabă greutatea de a-ţi controla impulsurile îţi subminează libertatea. Dacă eşti în continuare distras, nu poţi face alegeri cu privire la cele mai importante lucruri din viaţa ta, care se întâmplă, de multe ori, în timp, în viitorul apropiat sau îndepărtat. Eşti mai degrabă un fel de animal fără libertate decât un om cu autonomie în libertate.
NTERVIU Julian Săvulescu - partea I
MEDICAMENTE PENTRU PEDOFILI
Să zicem că acesta este felul meu de a fi, că am deficit de atenţie. Este neapărat nevoie să o corectez?
Ei bine, în opinia mea, oamenii au dreptul de a fi cum doresc ei. Noi oferim oamenilor roadele ştiinţei şi posibilitatea de a avea o viaţa mai bună, dar, dacă ei le refuză, atunci şi aceasta este o libertate de alegere specifică în societate, nu? Când vorbim însă de răul pe care unii oameni îl pot face şi ce riscuri presupune asta, cred că statul are un rol esenţial în promovarea mai agresivă a unor opţiuni. De exemplu, pedofilii au fost şi sunt închişi în închisori pentru abuzul sexual asupra copiilor. Acum însă, în mai multe părţi din lume, există medicamente pentru a reduce libidoul, să fie asemănător cu cel al femeilor şi mai puţin atras sexual de copii. Ei bine, atâta vreme cât acest medicament le este oferit lor, pur şi simplu ca o opţiune, probabil pentru a reduce sentinţa, nu mi se pare nicio problemă. Şi asta pentru că ei îl pot refuza şi pot rămâne aşa cum sunt, cu aceleaşi dispoziţii pentru copii. Însă dacă forţezi pedofilii să ia aceste medicamente, abia atunci le-a fi încălcat libertatea. Acestea sunt întrebări etice destul de dificile pentru care nu există o formulă simplă care să se aplice la toate intervenţiile. Cred că fiecare soluţie trebuie luată în considerare. Eu nu am o politică în acest sens, decât aceea că trebuie să ne gândim la fiecare caz şi la toate opţiunile.

Haideţi să-ncercăm un exerciţiu. Să presupunem că prietana mea este foarte iubitoare, însă doar ca efect al unui medicament. Ce valoare mai are, în acest caz, dragostea ei? Are rost să mă bucur?
Este o întrebare dificilă. Deci, dacă soţia ta te iubeşte mai mult pentru că a luat o pastilă pentru a-şi spori atracţia sau empatia ei spre tine, să fie asta o minciună? Păi, îmaginează-ţi un caz similar. Imaginează-ţi că ea este deprimată şi că nu are niciun interes faţă de tine, dar îi pasă de tine şi vrea să fie mai bună, aşa că ia antidepresive. Acest lucru îi schimbă procesele chimice din creier şi, drept rezultat, ea este o soţie bună. Eu cred că este o alegere admirabilă. Întrebarea este dacă acesta este modul în care ea vrea să fie şi ce simte ea pentru tine. Important este să realizăm cum se schimbă biologia şi sentimentele. Ele se schimbă în funcţie de diverse circumstanţe nu putem să avem un control deplin asupra lor. Iar dacă putem folosi ştiinţa pentru a fi persoana pe care ne-o dorim, aceea care noi credem că este mai bună sau să avem aceea relaţie pe care vrem să o avem, atunci cu siguranţă nu ar trebui să le opirm oamenilor accesul la ea. Dacă ştiinţa „transformă“ o relaţie într-una mai bună şi ne asumăm asta, atunci cred că este o activitate cu totul umană. Aşa sunt oamenii. Oamenii aleg să fie mai buni şi nu să accepte lcururile aşa cum sunt, ei aleg să-şi urmeze dorinţele şi instinctele lor, îşi proiectează o idee de ceea ce înseamă să fii o persoană mai bună, ce înseamnă să fii într-o relaţie sănătoasă. 

INTERVIU Julian Săvulescu - partea II

DE MULTE ORI, CE NE-A OFERIT NATURA NU E TOCMAI BINE
Ce înseamnă viaţă bună?
După părerea mea, şi asta s-ar putea să fie diferit de ce crezi tu, viaţă bună înseamnă să fii fericit, să ai sentimente pozitive, să nu fii deprimat, dar, cel mai important, înseamnă să fii fericit dezvoltându-ţi talentele pe care le ai, să apreciezi frumuseaţa oamenilor din jurul tău şi să ai relaţii interumane rodnice şi profunde. Să ai o familie şi să ai prieteni buni. Omul e un animal social şi, deşi poţi să alegi să fii solitar, dar viaţa e frumoasă atunci relaţii înfloritoare.

Deci, nu dacă eşti mai inteligent sau mai moral.
Aş vrea să fiu mai inteligent, desigur, să înţeleg mai bine lumea din jurul meu, să mă folosesc mai bine de informaţia de care dispun pentru a face alegeri mai bune. Dar pot să înţeleg şi dacă ţie îţi place să stai întins la soare, dacă nu-ţi pasă de prea multe lucruri. Fiecare are dreptul să trăiască după cum vrea. Dar, orice-ar însemna viaţă bună pentru tine, ştiinţa te poate ajuta! Aşa că ar trebui să foloseşti ştiinţa ca pe un instrument. În plus, trebuie să recunoaştem că statu-quo-ul şi ceea ce natura ne-a oferit este, de multe ori, nu sunt tocmai bune. Iar astăzi, avem posibiliatea de le îmbunătăţi.

CARE SUNT LIMITELE FOLOSIRII TEHNOLOGIEI
Ziceţi să folosim ştiinţa pentru ne mări fericirea. Dar putem să controlăm devierile? De pildă, prin diverse terapii genetice, părinţii mei ar fi putut alege să am braţele mai lungi, ca să fiu mai puternic. Cât de departe e prea departe?
Oamenii întreabă adesea care sunt limitele unui astfel de program pentru a ne face mai buni sau pentru a ne face copiii mai buni. Mai întâi, e important să putem distinge între deciziile pe care le luăm pentru noi şi deciziile pe care le luăm pentru alţii, deci pentru copiii noştri. În primul caz, presupunând că înţelegem riscurile, cred că ar trebui să avem libertatea de a alege orice credem că ne face viaţa mai bună. Poţi face o operaţie ca să ai un nas mai mic – nu e prea mare, stai liniştit! – sau poţi alege să iei steroizi pentru a stimula masa musculară. Poţi să iei medicamente pentru a putea lucra mai mult. Dar acestea sunt alegerile tale. Câtă vreme deciziile tale nu afectează alţi oameni, nu devii violent, nu-ţi apropriezi resurse la care nu eşti îndreptăţit – de pildă, să spui că ai nevoie de un tratament când tu doar vrei să beneficiezi de o perfecţionare. Aceasta ar trebui să fie limita. Când vine vorba de copii, ar trebui să vedem dacă e plauzibil să le facem viaţa mai bună. Ai putea să crezi că fiul tău ar fi mai fericit să fie cu 10 centimetri mai înalt, deci să-i administrezi hormoni de creştere, dar, înainte de intervenţia doctorilor, ar trebui chiar să fie plauzibil că aceasta este în beneficiul copilului.

Şi cum decizi?
Ar trebui să stabilim o concepţie plauzibilă despre bunăstare şi să acţionăm în consecinţă.

Cine ştie asta? Se mai poate greşi.
Bineînţeles că se poate greşi. Dar se poate greşi şi dacă nu faci nimic. Dacă ştii că înălţimea copilului va fi de un metru şi jumătate şi accepţi că ar putea suferi din cauza acestei înălţimi, eşti responsabil! Ai fi putut să faci în aşa fel încât copilul să aibă 1,75 metri! Şi aici nu-i vorba doar despre perfecţionarea sănătăţii, dar şi a bunăstării, a fericirii, a relaţiilor sociale, a oportunităţilor de carieră. Avem o mare responsabilitate când alegem dacă încredinţăm copilul loteriei naturale sau îi oferim oportunitatea de a-l îmbunătăţi prin folosirea ştiinţei. E prea târziu să-l lăsăm pe el să decidă la vârsta majoratului. E o decizie dificilă, dar de care trebuie să ne facem responsabili!

INTERVIU Julian Săvulescu - partea III

„NAZIŞTII AU FOLOSIT ŞI METODE CONVENŢIONALE“
Şi dacă manipularea genetică nu presupune o reală îmbunătăţire? Pot fi simple mofturi. Nu există standarde.
Cu siguranţă că ar trebui să avem un set de reguli şi de principii înainte să luăm astfel de decizii. Va trebui să decidem care sunt valorile, care sunt codurile morale după care acţionăm, cine să guverneze folosirea tehnologiei şi de ce fel de dovezi e nevoie pentru intervenţii. Dar, dacă nu facem asta, va trebui să interzicem tot, ceea ce înseamnă că mulţi oameni vor avea vieţi regretabile. Vom lăsa lucrurile într-un statu-quo. Provocarea e să folosim puterea pe care o are tehnologia (îmbunătăţirea genetică, medicamente pentru bioamelioare etc.) pentru a atinge tipul de bine pe care îl vrem şi pentru a împiedica toate daunele. E primitiv să spunem că nu vom folosi tehnologia pentru că poate conduce la manipulare. Naziştii au folosit camere de gazare pentru a omorî oameni, dar au folosit şi sterilizarea, tehnologii convenţionale în prezent, pentru experimentele lor. Aşadar, orice poate fi folosit pentru a face rău aşa cum e folosit pentru a face bine. Dar provocarea e să inovăm, să dezvoltăm şi să folosim tehnologia în mod responsabil.

Şi cine face regulile? Se poate ajunge ca-n „1984“ sau ca-n „Minunata lume nouă“.
Cred c-ar fi o greşeală să ne gândim la aceste scenarii distopice. Românii, în general, sunt sceptici cu privire la controlul statului asupra tehnologiei. Cea mai bună metodă de a te proteja de abuzuri precm cele cunoscute de România sau alte state cu istorii totalitare e a oferi oamenilor libertate de a alege pentru persoana lor. Câtă vreme orice acţiune e voluntară, câtă vreme nu există nicio coerciţie, aceasta e cea mai bună protecţie. Acesta nu-i un motiv pentru interdicţii.

ÎMBUNĂTĂŢIREA SUBVENŢIONATĂ
E doar pentru bogaţi îmbunătăţirea asta?
Gândeşte-te la telefoanele mobile! La început, acestea erau foarte scumpe. Asta e povestea tehnologiei care-şi reduce permament costurile. Istoria ne arată, ca în cazul computerelor sau al telefoanelor mobile, că tehnologia va deveni accesibilă.

Dar aici e altceva. Astfel de procedee îi vor face pe bogaţi să fie mai inteligenţi şi, până când o să fie accesibile, deja se poate crea o prăpastie.
Adâncirea inegalităţii e o preocupare serioasă. Dar felul în care răspundem la asta nu este interdicţia, ci să ne asigurăm că, dacă e importantă, e disponibilă pentru oricine. Ca un tratament medical suvenţionat, de pildă. Până la urmă, cu ajutorul unor subvenţii, am reduce inegalitatea.

Cum se traduce această discuţie în sport?
De pildă, la proba de 100 de metri, nu ne uităm persoane comune. Privim elita genetică, iar această elită nu a fost selectată în urma unor teste genetice pe un embrion, ci prin competiţie. Dar ei sunt nişte ciudaţi genetici care au cel mai mare potenţial. Sportul este deja un test genetic brut. Se caută persoana cea mai puternică din punct de vedere biologic, care poate sări cea mai mare distanţă sau care poate alerga cel mai rapid. Oamenilor le place să identifice persoana cea mai competentă din punct de vedere biologic. Pentru mine, asta nu este atât de interesant. Potenţialul genetic nu conduce neapărat la performanţă. Cred că sportul ar trebui să fie mai mult un test mental. De fapt, consider că provocările în sport vor fi să cuantificăm şi să modificăm calităţile mentale ale omului: determinarea, pragul de durere, capacitatea de a-şi planifica agresivitatea. Dacă vom începe să modificăm atributele mentale ale unei persoane, atunci cred că vom submina spiritul sportului.

Care e treaba cu stimulatorul electric transcranian?

Sunt interesate autorităţile britanice de acest tip de îmbunătăţire genetică?
Sunt foarte precaute. Autorităţile britanice au fost primele care au legiferat testele genetice pentru anumite afecţiuni majore. Nu permit însă teste genetice pentru inteligenţă, personalitate, nici pentru alegerea sexului. De asemenea, sunt interesate de legiferarea îmbunătăţirii cognitive, sunt preocupate de medicamente precum Ritalin şi Modafinil. Există, totuşi, o presiune să le permiţi oamenilor să aibă acces la astfel de tehnologii doar dacă sănătatea le este îmbunătăţită. Cred că aceata e o gravă eroare, pentru că ar trebui să depindă doar de mine decizia de a folosi „fructele cunoaşterii“ în viaţa mea.

Aţi colaborat şi cu autorităţile SUA. Despre ce e vorba?
Am terminat recent, în cadrul unei comisii prezidenţiale, un raport pentru legiferarea dispozitivelor de îmbunătăţire cognitivă. Aşadar, se poate cumpăra, cu aproape 100 de dolari, ceea ce se cheamă stimulator electric transcranian. E o bandă pe care o porţi în jurul capului, care-ţi transmite impulsuri electrice, în urma cărora creierul poate asimila mai uşor informaţia. Totuşi, dacă dispozitivul respectiv nu este fixat bine, poţi împiedica procesul de învăţare. În raport, am argumentat că, în cazul apariţiei unor astfel de obiecte, trebuie să fie stabilite norme de folosire, fără ca acestea să limiteze accesul. E nevoie de supraveghere medicală. Acesta e însă doar un exemplu. Sunt o mulţime de feluri prin care poţi modifica activitatea creierului şi, făcând asta, poţi schimba categoric viaţa unei persoane. Neurochirurgii pot introduce un ac prin creier, există stimulare electrică, stimulare magnetică, stimulare cu ultrasunete ori stimulare cu microunde. Stă în puterea noastră să controlăm cum gândim, cum simţim, cum ne comportăm.

„Tata a fost un român foarte mândru“


Centrul de Cercetare în Etică Aplicată din Bucureşti va colabora cu Centrul Uehiro pentru Etică Practică din Oxford, centru pe care-l conduceţi. În ce constă acest parteneriat?
Vom avea proiecte de cercetare comune. Discutăm despre un program de training doctoral la care vor lua parte câţiva parteneri europeni, printre care Oxford şi Bucureşti. Am avut deja doi studenţi post-doctorali foarte dotaţi la Oxford, Emilian Mihailov şi Daniel Nica. Sper să-i ajutăm pe colegii români să devină competitivi şi să primească fonduri internaţionale. Am început să lucrăm cu românii, fiindcă am constatat de-a lungul timpului că sunt de-a dreptul înfometaţi să muncească şi să obţină rezultate. În plus, sunt foarte dotaţi. Simt că majoritatea celor din fostul bloc sovietic, care au avut un trai dificil, sunt foarte pregătiţi să muncească şi să scoată capul la suprafaţă. Aşa cum am făcut şi eu când eram tânăr şi trăiam într-o clasă socială relativ săracă. În acest mod, tinerii cercetători vor căpăta experienţă într-o varietate de discipline, vor putea evalua impactul noilor tehnologii în societate.

Când aţi început colaborarea?
Cam cu trei ani în urmă. Profesorul Valentin Mureşan, directorul Centrului de Etică Aplicată, a colaborat cu Oxfordul încă din anii ’90. Mai ales pe teme de filosofie morală. El a fost un soi de pionier în Est al filosofiei pe care o practicăm la Oxford. Astăzi, are un grup mare de tineri talentaţi care vor să capete experienţă internaţională.

„TATA A FUGIT DIN ROMÂNIA. NU VOIA SĂ FIE COMUNIST“
Aţi primit titlul „Honoris Causa“ al Universităţii din Bucureşti. Ce-nseamnă pentru dumneavoastră distincţia asta?
A fost cea mai mare onoare din viaţa mea. Pentru că tatăl meu a fost român. S-a născut în 1910 la Ploieşti şi şi-a luat licenţa în Drept la Universitatea din Bucureşti în anii ’30. A iubit România, a luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial şi a fost decorat în Sevastopol cu Crucea Casei Regale a României. A fost un român foarte mândru. Şi după ce s-a terminat războiul, a refuzat să devină membru al Partidului Comunist. Treptat, i-au luat proprietăţile, via, casele, prietenii lui au intrat la puşcărie fiindcă erau consideraţi disidenţi (n.r. - familia Julian Săvulescu rămasă în România spune că tatăl profesorulu nu avea proprietăţi fizice în acea perioadă. Confiscareaa terenurilor a afectat, potrivit surselor citate, alţi membri ai familiei). Ca să evite închisoarea, a fugit în Turcia, apoi a ajuns în Franţa şi, într-un final, a ales să meargă în Australia. A lucrat în fabrici auto, făcea muncă fizică. A avut numai locuri de muncă pe care, în mod normal, le aveau afro-americanii în SUA cu 100 de ani în urmă. Încet-încet, a reuşit să progreseze. Dar i-a fost mereu dor de România.

S-a întors?
A vrut să se întoarcă în 1989. A venit în vizită pentru început. Din motive diverse, n-a putut să se întoarcă. Tata a murit în 1998. Cred că ar fi fost foarte mândru să afle că eu sunt profesor la Universitatea Oxford la 37 de ani şi că am primit această distincţie din partea Universităţii din Bucureşti. De altfel, am adus cenuşa lui să o împrăştiem în Poiana Braşov, pentru că şi-a dorit mult asta.

DRAMA ŢĂRANULUI ROMÂN ÎN RĂZBOI
V-a povestit ceva din timpul războiului?
A luptat o vreme pe frontul rusesc. Mi-a povestit ceva care m-a impresionat enorm. Că şi-a dat seama că războiul s-a încheiat când, timp de 24 de ore, linia întâi a fost atacată cu o bombă după alta, neîndurător, neîncetat, şi toţi au crezut că vor muri în timpul bombardamentelor. Apoi, ruşii au organizat o ofensivă. O întreagă linie de soldaţi ruşi ieşea din tranşee. Toţi erau seceraţi de focuri de mitraliere. Apoi, o nouă linie ieşea. Dar nici măcar nu erau capabili să ridice armele ca să ţintească inamicii. Atât erau de beţi de la votcă. Tata a zis că ruşii erau pregătiţi să trimită oricât de mulţi oameni în linia întâi numai ca să câştige războiul. Şi-au dat seama că rămân fără muniţie şi că războiul se încheie în acel moment. Nu era posibil niciun alt fel de final. De fapt, asta e o poveste foarte interesantă despre psihologia umană şi despre limitările noastre ca fiinţe umane. Legile războiului de la momentul acela s-au mai schimbat, cred. Şi mi-a mai povestit ceva interesant tata. Despre un ţăran român care, în focul bombardamentelor, când toţi ceilalţi se ascundeau să-şi salveze cumva vieţile, şi-a scos mâncarea din raniţă şi a început să ia prânzul. Fiindcă nu voia să moară fără să mănânce tot ce mai avea în raniţă.

Când a plecat din România ?
Nu sunt sigur. Între ’45 şi ’50. Ştiu că în jurul anului 1950 era deja în Australia. În cazul meu, asta e a treia oară când vin în România. Am venit prima oară în ianuarie 1985, să-mi cunosc familia, când Ceauşescu era încă la putere. Mi-a fost foarte greu. Imediat ce am trecut graniţa, era ca şi cum am intrat într-o închisoare. Toţi cei cu care am interacţionat mă rugau să-i ajut să evadeze. Şi membri ai familiei mele, şi străini pe care i-am întâlnit în tren... M-a întristat foarte tare situaţia de atunci. Totuşi, am fost norocos să iau parte la aşa ceva doar pentru câteva săptămâni. Dar familia tatălui meu nu a fost la fel de norocoasă. Acest interviu a fost publicat şi în „Weekend Adevărul“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: