INTERVIU Prof. Univ. Dr. Sorin Alexandrescu, nepotul lui Mircea Eliade: „În facultate, Tudor Vianu m-a scos din depresie“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
sorin alexandrescu

Pe mentorul, profesorul şi apoi colegul Tudor Vianu, Sorin Alexandrescu, directorul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI), l-a cunoscut într-un moment descuranjant, dar cu final fericit. Nepotul de soră al lui Mircea Eliade vorbeşte despre oamenii mari cunoscuţi în faţa catedrei, ca Alexandru Rosetti şi George Călinescu, dar şi despre experienţa sa din spatele acesteia, ca profesor de română la Universitatea din Amsterdam.

Sorin Alexandrescu (77 de ani) este un om norocos. O spune şi el, ferm, dar şi mirat cum de istoria a fost de multe ori de partea lui. Faptele: a crescut într-o familie erudită, dar modestă, având un unchi considerat, pe atunci, „duşman al poporului român“, exilat în Franţa: Mircea Eliade! Cu un nume aşa greu în dosar, a reuşit totuşi să treacă, o vreme, de ochiul Securităţii, pentru a-şi termina studiile – această mare reuşită din vremea comunismului. Simpatizat de profesorii săi, Tudor Vianu şi Alexandru Rosetti, dorit de cei de la Universitatea din Amsterdam, Sorin Alexandrescu a adăugat realizări mari la experienţa profesională din CV, încă din primii ani. Nu a defilat niciodată nici cu diploma de nota 10 din liceu, nici cu un interviu făcut pentru o publicaţie olandeză, înainte de Revoluţia din 1989, cu regele Mihai, la un ceai preparat chiar de Maiestate. Şi totuşi. Cu înghiţituri dese din paharul de plastic plin cu apă, stânjenit şi modest, Sorin Alexandrescu povesteşte despre cum şi-a făcut singur norocul, într-o Românie dominată politic, apoi despre cum a trăit jumătate din viaţă în exil, în Olanda, unde a predat limba română la una dintre cele mai prestigioase universităţi. Şi, în final, fără înecăciuni, despre reîntoarcerea acasă.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi nepotul lui Mircea Eliade. A fost legătura de sânge o influenţă pentru profesia dumneavoastră de critic literar şi profesor de semiotică?
Sorin Alexandrescu: Pot spune că e parţial adevărat. În sensul că de mic mi-au fost puse cărţi în braţe ca să le citesc. Şi mie îmi plăcea foarte mult să citesc – citeam tot ce prindeam. Pe de altă parte, am crescut şi într-o perioadă în care viaţa socială era extrem de redusă: ori alegeai să faci sport, ori să stai în casă ca să citeşti. Poate mai ieşeam la cofetărie cu o fată, dar şi acolo, adesea, stăteam la coadă pentru o prăjitură. Aşa că lectura era modul meu de a-mi petrece timpul.

Cine vă punea cărţile în braţe?
Mama m-a îndrumat spre lectură şi tot ea m-a învăţat să citesc în engleză şi în franceză, limbile străine pe care le cunoştea. De vorbit, se descurca mai greu, dar de citit, ştia bine. Ţin minte că primele cărţi pe care le-am citit în engleză, din biblioteca mamei, au fost cele ale lui Oscar Wilde, pentru că, pentru un începător ca mine, operele lui Wilde sunt scrise într-o engleză relativ simplă.

„Nu aveam mâncare pentru trei persoane“

Aţi copilărit în cea mai cruntă perioadă a regimului comunist.Erau deschişi părinţii dumneavoastră să vă explice situaţia politică de atunci?
Dimpotrivă. Politica părinţilor mei şi a multora de atunci era să-şi ferească copiii de astfel de discuţii. Într-un fel, a fost bine, pentru că am crescut fără temeri. Pe de altă parte, eu singur observam unele lucruri. De exemplu, tatăl meu era magistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Odată cu reforma lui Lucreţiu Pătrăşcanu din ’47, a spus hotărât că iese din Justiţie, fiindcă nu voia să facă parte din regim şi să devină un pion al partidului. Şi de atunci a ocupat tot felul de posturi care erau prost plătite, de unde el venea deprimat şi obosit. Nu ştiam ce anume făcea, dar realizam că situaţia era foarte neplăcută. În plus, seara, numai eu mâncam la masă. Părinţii meu sorbeau doar câte-un ceai. Îmi spuneau că lor nu le era foame, că mâncaseră la prânz, când, de fapt, nu aveam mâncare pentru trei persoane. Am înţeles asta mult mai târziu.

Sorin Alexandrescu, Christinel şi Mircea Eliade, înghesuiţi într-o oglindă FOTO Arhivă personală

Ce ştiaţi despre unchiul Eliade, fratele mamei dumneavoastră? În vremea aceea, era mai bine să te fereşti să pronunţi numele „Eliade“.
Mama a fost mereu o persoană foarte rezervată şi discretă. Nu mi-a spus niciodată că Mircea a fost închis sau despre problemele sale referitoare la opţiunile lui politice. Am aflat mai târziu din memoriile lui. Cred că în felul acesta a vrut să mă protejeze. Ştiam mai degrabă de cărţile lui Mircea decât poveşti despre unchiul meu. Aveam să le descopăr când eu aveam 30 de ani şi el 60, atunci când ne-am întâlnit prima oară, în Italia.

mircea eliade

Christinel şi Mircea Eliade, alături de Sorin Alexandresscu (jos) şi de porumbeii din Veneţia FOTO Arhivă personală

Mircea Eliade povesteşte, în memoriile sale, de o altă primă întâlnire, când aveaţi 5 ani. V-a numit „micul soldăţel“...
(Râde) Dar de care eu nu-mi amintesc deloc. Se pare că, atunci când m-a văzut, purtam nişte haine milităreşti.

eliade sorin alexandrescu

Ironia bunicii Jana

Dacă mama dumneavoastră şi, indirect, unchiul Eliade, v-au îndrumat către literatură, aveaţi şi la şcoală un profesor care să vă inspire?
Eram impresionat de profesorul meu de limba română de la liceul „Mihai Viteazul“ (n.r. – din Bucureşti). Nu pentru că ar fi fost un savant – nici nu ştiu dacă era – ci pentru că vorbea foarte frumos despre literatura română. Transmitea o emoţie aparte atunci când povestea despre scriitorii români – de la Sadoveanu la Eminescu. De altfel, lui îi datorez şi opţiunea de a urma Facultatea de Filologie. Şi mai eram influenţat, să spun aşa, de bunica Jana, mama lui Mircea Eliade şi a mamei mele. Bunica Jana era o excelentă povestitoare, dar nu în sensul că spunea poveşti lungi, ci pentru că aveau miez şi umor. Stăpânea foarte bine limba română, aceea neaoşă, făcea jocuri de cuvinte şi, după două-trei fraze în care povestea ceva, trântea şi o ironie, de izbucneam cu toţii în râs.

„M-au considerat cam tăntălău“

Pentru un tânăr pasionat de lectură, pare previzibilă alegerea de a studia la Facultatea de Filologie. Aveaţi, totuşi, şi alte opţiuni în minte?
Am stat puţin pe gânduri pentru că, atunci când am terminat liceul, s-a dat o lege astfel încât cei care absolveau cu nota 10 puteau să intre, fără examen, la orice facultate.

Şi aţi fost un licean de nota 10?! Adică ad litteram.
Da, am avut media generală 10. Aşa încât puteam să îmi aleg orice facultate. Era, pe atunci, o mare bătaie pe locurile de la Medicină sau Inginerie. Cu ultima nu prea aveam eu nicio legătură, dar exista o şansă să devin medic. Cu toate acestea, eu mi-am ales Filologie, ceea ce a stârnit o uimire generală şi m-au considerat cam tăntălău. „Când poţi să devii medic, unde sunt 30 de candidaţi pe un loc, şi unde poţi să intri fără examen, tu te duci la Literatură?!“, se mirau unii. Dar părinţii mei m-au încurajat să-mi aleg ce-mi doresc. Şi aşa am făcut.

„George Călinescu? L-am cunoscut, nu mă atrăgea stilul lui“

La facultate, l-aţi avut profesor pe Tudor Vianu. I-aţi fost chiar asistent apoi. Cum v-a remarcat?
Mi-a fost profesor în anul III, mi-l amintesc perfect din spatele catedrei din amfiteatrul Odobescu. Cum m-a remarcat, întâmplător sau nu, e un moment dramatic. M-am îmbolnăvit de hepatită şi, pe atunci, exista posibilitatea să fii spitalizat la domiciliu. Stăteam acasă şi ştiu că am avut o criză de depresie, nici nu mai ştiu de ce, dar, oricum, nu era din cauza bolii. Ceva gânduri adolescentine. Nu ştiu ce mi-a venit şi i-am scris lui Tudor Vianu o scrisoare. A doua zi, cu o rapiditate fantastică, m-a sunat să mă întrebe ce se întâmplă cu mine. Nici nu cred că mă cunoştea foarte bine de la curs, dar probabil că s-a îngrijorat. În fine, ani mai târziu, m-a surprins să regăsesc scrisoarea redactată într-o carte de corespondenţe păstrate de Tudor Vianu, publicată de nepotul lui, Vlad Alexandrescu. 

„L-am degradat pe tata cât am putut“

Aţi devenit apropiaţi după acest episod?
Cel puţin mi-a trecut mie depresia. (râde) Sigur că, după aceea, am mers la diverse cursuri de-ale lui. Ţin minte că unul dintre ele era joia, de la 18.00 la 20.00. Împreună cu alţi doi-trei colegi de-ai mei, rămâneam la urmă şi-l întovărăşeam. Lui Vianu îi plăcea să meargă pe jos până acasă, undeva prin Piaţa Gemeni. Un drum pe care, de regulă, îl parcurgi într-o jumătate de oră, noi îl făceam în două-trei ore. Şi el vorbea încontinuu! Mai puneam şi noi câte o întrebare şi el avea obiceiul ca, la 5-10 metri, să se întoarcă spre mine şi să mă întrebe: „Aşa e, dragă Sorine?“. Îl aprobam, desigur. Bunele lui intenţii mi-au mai fost confirmate încă o dată, la finalul facultăţii, când a vrut să mă cheme la catedră, chiar şi după ce i-am mărturisit despre greşeala mea intenţionată din dosar.

Despre ce este vorba?
Cât am fost la şcoală şi ulterior, la Facultatea de Filologie, nu mi-am declarat rudenia cu Mircea Eliade. Am ascuns acest detaliu în dosar. Am convenit în familie şi am crezut, în felul acesta, că voi fi protejat. Mama se căsătorise, purta numele tatălui, Alexandrescu, şi speram că nu va fi un pericol. La fel, nu puteam să spun că tata fost magistrat la Înalta Curte de Justiţie. Aş fi fost sigur dat afară, aşa că am spus că a fost grefier, considerat probabil un prăpădit care plimba dosarele. L-am degradat pe tata cât am putut. (râde)

„S-ar putea să vă fac rău şi nu vreau“

În tinereţe, fericit, purtând o cămaşă colorată, în studio-ul unui radio FOTO Arhivă personală

Cum a reacţionat Tudor Vianu când a aflat că sunteţi nepotul lui Eliade?
I-am cerut o întrevedere după ce m-am frământat într-una cum să procedez. M-am dus la el şi i-am spus: „Domnule profesor, am venit să vă spun ceva, pentru că s-ar putea să vă fac un rău şi nu vreau. Eu sunt nepotul lui Mircea Eliade, dar n-am declarat niciunde acest lucru“. I-am explicat mai multe atunci. Şi el mi-a zis: „Dragă Sorine, tu astăzi n-ai fost la mine şi eu nu ştiu nimic“. Şi-a luat acest risc. El putea să spună despre identitatea mea, dar s-a arătat solidar cu mine.

sorin alexandrescu

După facultate, aţi lucrat o vreme şi cu George Călinescu. Cum v-aţi înţeles cu el? Era diferit de Vianu?
Am lucrat, la cererea mea, la Institutul de Istorie Literară al Academiei Române, unde George Călinescu era director. Am vrut să-i cunosc pe amândoi – şi pe Vianu, şi pe Călinescu – şi l-am ales fără să clipesc, după şase luni de muncă, pe Vianu. George Călinescu a fost un critic literar profesionist, Tudor Vianu, nu – el era specializat pe estetică şi apoi pe stilistică, care a devenit şi specializarea mea. Înainte să lucrez la Institut, îl suspectam pe Călinescu de un anumit cabotinaj. Felul în care vorbea şi gesticula – lucruri care amuzau publicul – îi dădeau o anumită postură care mie mi se părea ridicolă. În plus, nu se punea problema să aibă un dialog cu oamenii, să accepte alte păreri.

Cum adică?
Eram vreo 20-25 de oameni angajaţi şi ne întâlneam cu Călinescu în fiecare sâmbătă. El întreba aşa, vag: „Ce-ai mai scris tu, Popescu? Dar tu, Alexandrescu?“. Spuneam fiecare două vorbe şi pe urmă prelua el discuţia şi vorbea două ore încontinuu. Iar observaţiile lui despre literatură erau adesea extrem de personale. Pe mine mă atrăgea exact opusul – o analiză obiectivă şi mai puţin personală, pe care am găsit-o la Vianu. Vianu era extrem de plăcut în conversaţie. Dacă pe Călinescu îl ascultau mulţi oameni, mediocri chiar, cu gurile căscate, în jurul lui Vianu am întâlnit oameni de foarte bună calitate: Zoe Dumitrescu Buşulenga, Matei Călinescu, Edgar Pappu, care era conferenţiar al facultăţii.

Rosetti vorbea în „romceză“

Care era atmosfera de la facultate? Aţi simţit vreo presiune politică?
Am fost un om norocos. În perioada cât am fost la facultate, pe lângă Vianu, eram apropiat şi de Alexandru Rosetti. Ei doi şi Mihai Pop, celebrul folclorist, au format un cerc de studii de Stilistică şi Poetică al Facultăţii de Litere din Bucureşti şi se făceau lucruri care pe atunci erau extrem de moderne. Am aderat imediat la acest centru şi eram aşa de entuziast că am devenit în scurt timp secretarul asociaţiei. Apoi, când urma să devin asistent la catedra de literatură comparată, Rosetti, care era decan al facultăţii, m-a ajutat să intru fără să devin membru de partid. Mi-a făcut un bine nemaipomenit. A fost ca un salvator, ţinând cont de dosarul meu „pătat“. Cu toate că nu mi-a plăcut deloc lingvistica, disciplina lui...

I-aţi mărturisit asta?
Da! Era chiar o situaţie ciudată, pentru că prima mea soţie, Alex, era chiar lingvistă şi fostă studentă de-a lui. Când ei doi se întâlneau, discutau despre lingvistică, mai ales fonetică, iar când mă invita pe mine la masă, vorbea numai despre literatură, despre artă şi îmi povestea multe lucruri din tinereţea lui interbelică. Aşa am descoperit că omul acesta care ne preda nişte lecţii de lingvistică – după gustul meu, foarte plicticoase – era un mare iubitor de artă şi de literatură, cunoscuse o mulţime de oameni, inclusiv pe marii comunişti. Şi era contrariul lui Vianu: mereu hazos, foarte ironic şi vorbea când în franceză, când în română. El, care stăpânea româna uluitor de bine, care scrisese „Istoria limbii române“, era foarte franţuzit. Şi nu se sfia deloc! Ştiu că mă striga Sorin cu acel „r“ specific francezilor. Spunea: „Soran“. (râde)

„Am predat româna 32 de ani la Universitatea din Amsterdam“

sorin alexandrescu

Cum v-aţi hotărât să plecaţi în Olanda?
Am fost invitat de un francez care ţinea cursuri la Universitatea din Amsterdam, Paul Zumthor, şeful departamentului de Franceză-Română, pe care îl cunoscusem întâmplător la un congres. El se ocupa şi de semiotica studiilor medievale, o combinaţie unică în lume. Eu ştiam doar semiotică de texte moderne. Orişicum, m-a invitat să ţin cursuri de limba română la Universitate. Ulterior, programul meu s-a tot prelungit până când limba română a devenit ultima limbă latină romanică ce putea fi studiată în program complet, de patru ani. Atunci, Facultatea de Litere din Amsterdam avea renumele că preda absolut toate limbile din Europa, în mod egal. Acelaşi program şi pentru greacă, şi pentru franceză, de pildă. Şi predam pentru grupuri de 10-12 studenţi această „limbă mică“, aşa cum spuneau ei. Nu pentru că n-ar avea valoare, ci pentru că e vorbită de puţini oameni. Şi până în 2002, când am ieşit la pensie, am predat româna în Olanda.

„În mine, s-a născut o dublă fidelitate“

Vă gândeaţi să plecaţi din România definitiv?
Încă de la început, m-am gândit să plec pentru un an-doi şi să mă întorc. Ar fi trebuit să plec în 1967, însă nu primeam acordul de plecare. Atunci am primit şi o scrisoare de la Paul Zumthor care îmi spunea că regretă că sunt bolnav şi nu mai puteam veni la Amsterdam. Eram surprins. Eu nu-i trimisesem nicio scrisoare şi eram perfect sănătos! Şi doi ani de zile mi-au tot refuzat cererea.

image

Medaliat de onoare al Universităţii din Amsterdam

Numele: Sorin Alexandrescu
Data şi locul naşterii: 18 august 1937, Bucureşti
Studiile şi cariera:
- Între anii 1954 şi 1959, a urmat cursurile Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti.
- În perioada 1963-1966 a fost cercetător la Institutul de Istorie Literară al Academiei Române. În aceeaşi perioadă a fost asistent, apoi lector la Catedra de literatură universală, condusă de Tudor Vianuu
- Începând cu 1969 a fost lector de limba română la Universitatea din Groningen şi Amsterdam.În 1980 a devenit profesor la departamentul de română al Universităţii din Amsterdam, iar în 1990  profesor de semiotică şi română la Facultatea de Litere a aceleiaşi universităţi.
- A primit mai multe premii şi medalii, printre care: premiul Uniunii Scriitorilor pentru cartea „William Faulkner“ (în 1969), premiul Asociaţiei ASPRO şi premiul Uniunii Scriitorilor pentru cartea „Paradoxul român“ (în 1998), Medalia de Onoare a Universităţii din Amsterdam (în 1995).
- În 1988, a fondat la Amsterdam Comitetul pentru Apărarea Drepturilor Omului din România, „Roemenië Comité“, iar între 1988 şi 1991 a publicat articole cu privire la situaţia politică din România.
- Între 1999 şi 2000 a fost consilier al preşedintelui Emil Constantinescu.
- În prezent este
profesor emerit la Universitatea din Amsterdam, profesor asociat la Universitatea Bucureşti şi directorul Centrului de Excelenţă pentru Studiul Imaginii, pe care l-a fondat în 2001.
Locuieşte în: Bucureşti

image

Coincidenţa cu „Scrisoarea celor şase“

„Plecarea din România, după vizita de cinci zile, a fost cu cântec. Aveam avion pe la prânz şi în dimineaţa aceea, la ora 9.00, Coen Stork urma să primească o vizită de la Silviu Brucan. Se aştepta să îi dea «Scrisoarea celor şase» (n.r. – o scrisoare concepută de Gheorghe Apostol, fost demnitar comunist, şi semnată de alţi cinci membri ai PCR în care criticau politica urmată de regimul lui Nicolae Ceauşescu), pe care Coen să o trimită mai departe Occidentului. Coen Stork ştia asta şi mai ştia, de asemenea, că eu urma să plec. Şi atunci mi-a zis: «Sorine, micul dejun nu-l mai luăm împreună astăzi. Te muţi două case mai încolo şi stai acolo». Dar nu mi-a spus de ce. El avea şi câteva servitoare care s-a dovedit că au lucrat pentru Securitate şi putea să se afle. În fine, abia când am ajus în Olanda, am aflat bomba legată de acea scrisoare. Mai târziu, Coen Stork chiar a povestit acest episod legat de coincidenţa cu plecarea mea, în memoriile lui traduse în limba română“, îşi aminteşte Sorin Alexandrescu, care, după 1990, a povestit cu Silviu Brucan acest episod într-un interviu.

image

De ce? Şi, până la urmă, cum vi s-a acceptat viza de plecare?
În perioada aceea, România încă era sub valul unei „liberalizări“, în sensul că puteai să pleci în străinătate şi dacă nu erai membru de partid. Ei mi-au tot cerut să fiu membru cu acte, dar eu îi refuzam, mă scuzam că nu sunt pregătit. Aşa încât plecarea mea întârzia. Asta până când, prin ’69, a venit premierul Olandei, Piet de Jong, în vizită oficială. Iar cei de la Universitatea din Amsterdam au avut ideea ca, pe lista de discuţii cu autorităţile din România, să pună şi venirea lectorului de la Litere (n.r. – Sorin Alexandrescu) în Olanda. Cum România era dornică atunci de a avea relaţii bune cu Occidentul s-a semnat imediat plecarea mea. Şi aşa am plecat într-un mod complet nesperat.

Un noroc.
A fost noroc pur! De multe ori m-am întrebat dacă acest noroc ar trebui să aibă o semnificaţie simbolică. Pentru că această şansă nesperată, neprovocată, mi-a dat foarte multe probleme de conştiinţă. În primul rând, fiindcă mă gândeam dacă să mă întorc sau nu în România. Totuşi, aici fusesem tratat în mod civilizat, nu se făcuseră presiuni asupra mea decât că mi-au cerut un lucru care era obişnuit regimului – să devin membru de partid. Pe de altă parte, ce fac cu Olanda, care a insistat să mă aducă acolo şi unde puteam profesa fără restricţii? Într-un fel, în mine s-a născut o dublă apartenenţă şi o dublă fidelitate. Am încercat cât am putut să fiu loial şi faţă de Olanda, şi faţă de România.

Şi puteaţi vizita oricând România în aceste condiţii? Pare atipic cunoscând regulile stricte de dinainte de ’89…
Pentru o vreme, am putut. După vreo doi ani de când eram în Olanda, am primit o informare de la Ambasada Română că nu mi se mai poate prelungi paşaportul şi că trebuie să aleg: ori mă întorc definitiv, ori rămân acolo definitiv. Le-am explicat că se poate: să am paşaport de cetăţean român, rezident în Olanda. Până la urmă, s-a rezolvat problema şi m-am mai putut întoarce până în 1974. De atunci, am mai venit o singură dată, în martie 1989, pentru că mama mea suferise un accident grav. Fusese lovită de o maşină pe trecerea de pietoni.

Misteriosul şi tristul accident al mamei

Aţi aflat cum s-a întâmplat?
Misterul accidentului nu s-a rezolvat niciodată. Din câte am aflat, mama a fost lovită când traversa strada regulamentar, dar şoferul a fugit de la locul accidentului şi nimeni nu a putut nota numărul de înmatriculare. Am publicat diverse anunţuri în ziare cu recompense pentru cei care au fost martori, ca să-mi spună ce s-a întâmplat. Fără rezultat, însă. Aflasem de la medicii care o îngrijeau că mama a fost dusă la spital de două fete necunoscute, fără să lase vreun număr de telefon.

Nicio informaţie cât timp aţi stat în România? Pesemne că mama dumneavoastră era inconştientă, nu vă putea spune.
Da, nu putea să vorbescă, doar clipea. Venisem cu o viză pe trei zile, pe care am mai putut să o prelungesc încă două, timp în care am fost permanent urmărit de o maşină neagră. Eram prieten cu ambasadorul Olandei în România, Coen Stork, şi am preferat să locuiesc la el, la Ambasada Olandei. Tot el m-a aşteptat la aeroport, unde eram întâmpinat de un ofiţer de Securitate, care mi-a zis: „Sunteţi un duşman al poporului român!“, iar eu am răspuns cu un curaj de care mă mir şi acum: „Nu sunt un duşman al poporului român, sunt adversar al guvernului dumneavoastră“.  În fine, când m-am întors în Amsterdam, a doua zi, am primit un telefon de la ambasadă să mi se spună că mama a murit. Am rămas buimăcit. De unde ştiau ei asta? „Am fost anunţaţi“ şi pac!, mi s-a închis telefonul în nas. Nu m-am mai putut întoarce în ţară. Au fost la înmormântare rude, câţiva appropiaţi şi a venit şi Coen Stork, spre surprinderea tuturor. O mătuşă l-a şi întrebat: „Domnule ambsador, cum de-aţi venit?“, iar el foarte simplu a spus: „Sorin n-a putut să vină, aşa că am venit eu în locul lui“. Nici acum nu pot să povestesc fără să am un tremur în voce.

„Am arsura la mână de la microfonul la care am strigat: «Ceauşescu a fugit!»“

sorin alexandrescu

Pe lângă activitatea profesorală, în perioada de dinaintea Revoluţiei, eraţi foarte implicat în demonstraţii împotriva comunismului din România. Cum aţi primit vestea că în ţară este revoluţie? Ce făceaţi în acele momente?
Imediat după evenimentul din Timişoara, pe 22 decembrie, eu am organizat un miting de protest împotriva represiunii din România, în faţa Ambasadei din Olanda. Pentru prima dată a venit enorm de multă lume şi foarte mulţi tineri români care fugiseră în mod ilegal din ţară. A fost un tumult extraordinar până când erau acolo doi jandarmi care stăteau numai să împiedice excesele. La un moment dat, unul dintre ei a spus: „Nu mai strigaţi, Ceauşescu a fugit!“. Eu ţineam microfonul şi am anunţat lucrul acesta. Au urmat uralii, entuziasm, oamenii strigau: „Nu noi am învins, ci românii din ţară au învins!“. Ţin minte un lucru concret de atunci: mi-am mutat microfonul în mâna stângă şi mi s-a părut, brusc, că mă ardea. Şi această arsură în mâna stângă încă o am şi acum. După aceea, am mers la televiziune să anunţăm acest lucru public. Acolo, ne-am încrucişat întâmplător cu prim-ministrul Olandei, Ruud Lubbers. Spre uluirea mea, Lubbers a venit la mine şi mi-a strâns mâna. Atât. Nu ne cunoşteam, dar probabil i s-a spus că eu sunt românul care a organizat manifestaţia.

Citește și: Stop şi de la capăt
Scrisesem cu o zi înainte de data de 22 decembrie 1989 un articol care trebuia să apară în ziarul «NRC Handelsblad». M-a sunat redactorul-şef al ziarului să-mi spună că mi-a schimbat articolul, dar că a apărut. «Cum?», m-am mirat. «Păi, ţi-am schimbat verbele. Nu că «Ceauşescu va cădea, ci că a căzut». Mi s-a părut extraordinar. Era pentru prima dată în viaţa mea când un text scris de mine era infiltrat de istorie. Istoria a luat-o înaintea articolului meu.

Bani pentru cărţile scrum de la BCU

Când aţi venit în ţară prima dată după Revolţie?
Am plecat imediat după 25 decembrie! Am venit ca reporter, cu ziariştii de la „NRC Handelsblad“, unul dintre cele mai importante cotidiane din Olanda, la care eu scriam săptămânal, să redăm ce se întâmpla în ţară. Vreme de 10 zile, împreună cu un coleg de-al meu, am scris prima şi a doua pagină a ziarului. A fost o nebunie totală, pentru că am aterizat la Sofia, de acolo am luat un avion la Ruse şi apoi am plecat cu un taxi. „Haideţi, domnule, că vă duc eu la Bucureşti, doar nu sunteţi primii“, ne spunea taximetristul. N-o să uit niciodată mormanul de ruine de la Biblioteca Central Universitară din Capitală, care fusese distrusă. Imaginaţi-vă: cărţi arse, care erau scrum, dar care încă stăteau în picioare. Dacă le atingeai, se făceau praf. Acest moment a fost fotografiat de un coleg de-al meu, care a stârnit multă emoţie. Această fotografie a fost începutul unei campanii extraordinare a de strângere de fonduri în Olanda pentru refacerea BCU.

În zilele acelea de la Revoluţie, eram în faţa Hotelului Hilton, mi se lua un interviu. Afară ningea. În mod întâmplător, a trecut prin spatele meu un tanc, care pur şi simplu se retrăgea undeva. Iar imaginea asta s-a văzut la televizor câteva minute mai târziu. Au început să sune telefoanele din Olanda. «E lovitură de stat în Bucureşti. Ce facem? Vin tancurile peste tine!». Am început să râd uluit că toată lumea era într-o asemenea fierbere încât orice mic zvon putea fi o catastrofă.


În 2006, primind o medalie din partea preşedintelui Traian Băsescu, care a decorat mai mulţi scriitori români şi străini care au scris cărţi despre Mircea Eliade FOTO Arhivă personală

După 1990, aţi făcut naveta între Olanda şi România. Eraţi profesor de limba română şi de semiotică la Amsterdam, iar aici eraţi implicat în diferite acţiuni culturale. Aţi înfiinţat şi un centru de cercetare, CESI.
Această idee mi-a venit mai târziu, când mă apropiam de „ieşirea la pensie“ în Olanda. La 65 de ani, orice profesor îşi încheie activitatea. Asta însemna anul 2002 pentru mine. Până în 2000, eu am fost consilier prezidenţial pe cultură şi educaţie al lui Emil Constantinescu, după care am demisionat. Deci rămâneam, în scurt timp, fără slujbă (râde). Aşă că am lucrat împreună cu o colegă, Laura Mesina, la acest proiect. Timp de două săptămâni, eu la Amsterdam, ea de la Bucureşti, prin e-mail şi telefon, am scris proiectul. Spre surprinderea mea, au aderat mai mulţi oameni la această iniţia­tivă, care a plecat la minister cu semnătura a peste 50 de oameni. Iar acest centru de cercetare, care pe parcurs şi-a adăugat programe de masterat şi o şcoală doctorală, a făcut o impresie extraordinară. Era inedit pentru că nu mai exista un centru în domeniul ştiinţelor socio-umane, care să facă cercetări asupra imaginilor din domenii precum semiotică, artă, filosofie, istorie. Şi încă se înscriu mulţi studenţi. (n.r. – interviul a fost realizat în perioada înscrierilor la masterat. Peste 20 de studenţi au urcat scările către secretariat)

sorin alexandrescu

„Regele Mihai era timid şi se foia întruna“

Pentru publicaţia „NRC Handelsblad“ aţi realizat un interviu, în 1989, cu regele Mihai. Cum a fost întâlnirea?
Apăruse un interviu cu regele la o televiziune ungară, în două părţi. Cea de-a doua parte a interviului nu a mai apărut, pentru că a intervenit Ceauşescu. Aşa se face că într-o zi a venit redactorul-şef al ziarului să-mi spună, în glumă, „Voi aveţi un rege din România...“ şi mi-a propus să realizez acest interviu.  Am ajuns cu un taxi, la Versoix, un mic, mic orăşel de lângă Geneva. Şoferul habar n-avea unde era vila regelui Mihai şi am alergat să o găsesc, de teamă să nu întârzii. Am sunat la uşă şi, surprinzător, mi-a răspuns regele. N-avea nici secretară, nimic. M-a primit la o masă şi m-a servit cu un ceai. Era de o nervozitate permanentă, foarte timid şi se foia întruna. Probabil că era pentru prima oară când venea un român să-l întrebe, după mulţi ani, lucruri precise – cum s-a întâmplat când a demisionat. Mi-a povestit scena aceea îngrozitoare când i-a cerut demisia Petru Groza, de care era încă marcat.

Citeşte şi:

INTERVIU Sorin Alexandrescu, profesor: „La şcoală am ascuns că sunt nepotul lui Mircea Eliade“ în articolul Români de geniu. Paradoxul lui Mircea Eliade: de la corigentul miop la savantul excentric

 

Educație



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite