Hărţuirea sexuală a studentelor, o practică trecută sub tăcere în universităţi

Tinerele sunt principalele victime ale hartuirii

În timp ce universităţile occidentale au zeci de pagini în codurile de etică referitoare la ce înseamnă şi cum poate fi dovedită hărţuirea sexuală, la noi, astfel de referiri mai degrabă lipsesc. Subiectul este considerat în continuare tabu, iar studentele care îndrăznesc să reclame astfel de situaţii au de-a face nu doar cu represaliile profesorilor reclamaţi, dar şi cu blamul colegilor

„Toţi băieţii, afară din sală, fetele au examenul oral acum!” este genul de glumă cu conotaţie sexuală care nu are ce să caute în gura unui profesor care predă într-o universitate. Practic însă, astfel de glume cu tentă sexuală, comentariile indecente despre aspectul persoanei sau despre viaţa privată, apelativele sexiste şi umilitoare de genul „păsărică”, „iepuraş”, „pisicuţă”, „păpuşă” nu sunt deloc rare în universităţile din România. Statistici exacte nu există pentru că fenomenul este subraportat, victimele nefiind încurajate şi nici sprijinite să raporteze aceste situaţii. 

O cercetare privind hărţuirea sexuală în universităţi, realizată de Centrul FILIA în perioada septembrie-noiembrie 2020, arată că victimele sunt fete tinere, cu vârste între 20 şi 29 de ani. O treime dintre respondente au declarat că au fost victime ale unui astfel de fenomen în vremea studenţiei, în timp ce aproape 40% apreciază că au fost martore. 

Pe lângă agresiunile enumerate mai sus, victimele mai spun că sunt silite să suporte şi discuţii explicit sexuale, alături de fluierături, ciupituri, mângâieri, atingeri nedorite, propuneri şi avansuri sexuale directe sau insistente privind acceptarea unei invitaţii sau a începerii unei relaţii. 

Hărţuiesc şi colegii, dar, mai ales, profesorii

Cei mai mulţi agresori sexuali sunt bărbaţi şi fac asta pentru că pot. „Există hărţuire sexuală şi din partea colegilor, dar şi din partea profesorilor, care, din punctul nostru de vedere, este mai gravă pentru că vine pe fondul unei relaţii de putere, agresorul fiind exact cel care ar trebui să instruiască şi să evalueze profesional victima”, explică Andreea Rusu, directoare executivă la Centrul FILIA.  

Cercetarea mai arată că, în cazul în care s-a luat atitudine împotriva agresorului – în peste 65% din cazuri persoana respectivă fie nu a păţit nimic, fie victima a fost cea învinută, fie s-au făcut presiuni asupra victimei ca să nu depună plângere. Andreea Rusu vine cu un exemplu concret de hărţuire în universităţi. „În 2015, a existat o situaţie de hărţuire sexuală la SNSPA în care o studentă a primit mesaje cu tentă sexuală de la un profesor pe care îl avea la curs, inclusiv fotografii cu acesta în ipostaze sexuale. Fata a reuşit să ajungă la Comisia de etică şi să facă plângere. Din fericire pentru ea, avea aceste dovezi şi atunci comisia a decis ca respectivul profesor să fie scos de la catedră, dar a rămas pe o poziţie de cercetare. Ceea ce a fost îngrozitor în acel caz concret a fost faptul că foarte mulţi colegi de-ai victimei au învinovăţit-o pe ea. Au făcut inclusiv un grup pe reţeaua de socializare în care i-au luat apărarea profesorului justificând gestul lui prin faptul că respectiva studentă folosea prea mult parfum şi se oferea uneori să şteargă tabla după ore”, a exemplificat Andreea Rusu. 

Nu avem statistici care să arate proporţia celor care învinuiesc victima în caz de hărţuire, dar este semnificativ faptul că, potrivit statisticilor, 55% dintre români consideră că violul este justificat în anumite situaţii, mai spune Andreea Rusu, violul fiind o faptă mult mai gravă, sancţionată penal. 

Ce ar trebui făcut

Ceea ce ar trebui făcut este ceea ce au făcut de ani în şir universităţile occidentale. „Acestea au definiţii clare, proceduri şi sancţiuni în cartele universitare şi în codurile de etică prin care victimele sunt încurajate să raporteze astfel de situaţii. La noi, codurile de etică ale universităţilor publice - pentru că la ele ne-am uitat mai atent - au o definire foarte vagă a fenomenului de hărţuire, în care nu se explică foarte clar victimelor ce paşi trebuie să urmeze şi cum sunt ele apărate, dacă le este păstrată sau nu anonimitatea sau dacă vor ajunge ţinta blamării nu doar a profesorilor, ci şi a colegilor”, punctează Andreea Rusu. 

La rândul ei, Adela Alexandru, una dintre autoarele iniţiativei „Acţionăm pentru siguranţă în universităţi”, afirmă că, din 2016, sunt cerute cu insistenţă măsuri clare de prevenire şi sancţionare a hărţuirii sexuale în universităţi, dar că lucrurile par să nu se mişte deloc. 

Pe lângă aceste prevederi în codurile de etică, ar mai trebui ca victimele să fie informate şi sprijinite pentru a semnala aceste cazuri la poliţie, iar în universităţi să existe centre de criză şi de sprijinire în vederea raportării, care să aibă protocoale clare de lucru şi personal potrivit nevoilor victimelor. În plus, personalul din universităţi ar trebui instruit privitor la consecinţele negative pe care agresiunile sexuale le pot avea şi la importanţa oferirii de servicii pentru victime şi, totodată, să fie organizate acţiuni de prevenţie, bazate pe bune practici. 

Coduri de etică fără etică

O analiză a codurilor de etică din 55 de universităţi de stat din România arată că în 11% din aceste coduri de etică nu există nicio menţiune cu privire la hărţuire sau hărţuire sexuală, în timp ce în doar 16% hărţuirea sexuală este definită. (Centrul FILIA, 2018).