Evaluarea copiilor ca „joc” de adulţi?

Am observat, de multe ori, că în evaluarea performanţei şcolare, tendinţa multor cadre didactice este de supralicitare. Experienţa mea privind evaluarea e aceea de elev, licean, student şi de profesor de şcoală generală, de liceu şi de facultate. M-am întrebat adesea: cum dai o notă? Cum formulezi subiectul la lucrarea scrisă, la teză, cum apreciezi abordarea unui subiect la licenţă, masterat, doctorat?

Am observat, de multe ori, că în evaluarea performanţei şcolare, tendinţa multor cadre didactice este de supralicitare. Experienţa mea privind evaluarea e aceea de elev, licean, student şi de profesor de şcoală generală, de liceu şi de facultate. M-am întrebat adesea: cum dai o notă? cum formulezi subiectul la lucrarea scrisă, la teză, cum apreciezi abordarea unui subiect la licenţă, masterat, doctorat?

Cum poţi evalua obiectiv? Nu (prea) poţi. Şcoala formulează standarde minimale, maximale pentru acordarea notei (pe o scară de la 1 la 10). Pentru multe cadre didactice, însă, notele de la 1 la 4 par să nu existe. Dacă evaluezi o lucrare scrisă, în afară de “ce” a scris elevul/studentul, este imposibil să nu evaluezi şi “cum” a scris. La fel, când e vorba de un examen oral sau de susţinerea lucrării de licenţă, a disertaţiei sau a tezei. Standardele minimale sunt mai precise (când sunt!) când se referă la scris, decât atunci când se referă la oral. De aici şi discrepanţele la notare: evaluezi “ce”-ul, dar nu poţi să nu observi nivelul mai slab al lui “cum”. Notele de 9 şi 10, “tradiţionale” de ani de zile în cazul unor profesori pot fi reale, dar pot şi uniformiza periculos prin încurajarea lipsei de performanţă. Nu mia spun că, astfel, dispar bătăi de cap şi…toată lumea este mulţumită.

Evaluarea nu e un capăt de drum. E o etapă, importantă, a procesului educaţional. E neliniştitor să faci clasamente, cum se întâmplă în multe comisii de examen, mai ales la facultate, între studenţii coordonaţi ştiinţific de acelaşi cadru didactic. Pe ce bază e stabilit “cel mai bun”? Să zicem că…prin consens. Are consensul acesta aceeaşi valoare la alte comisii din aceeaşi facultate? Este consensul realizat pe baza practică a raportării la obiectivele procesului educaţional? Sau e numai o “ştampilă” aplicată repede pe cunoştinţele, dar şi stresul candidaţilor?

Evaluarea mai e şi o chestiune de organizare: când în aceeaşi zi, timp de 8-10 ore îţi trec prin faţă zeci de studenţi, de pildă,  e fără îndoială că pot apărea, de la oboseală la neatenţie, elemente care distorsionează o evaluare reală. Ce se poate face? Evaluarea să fie organizată altfel, dar cui îi convine să se întindă în 2-3 zile succesive? Cred că nu profesorilor. Ar trebui, însă, revăzut acest lucru căci, dacă ne interesează studentul, atunci trebuie să fim atenţi la fiecare în parte. Dacă se poate, ar trebui modificată fişa postului fiecărui cadru didactic astfel încât să se recunoască acest efort prelungit pe zile. Nu mai spun cât de dificil e să poţi realiza componenţa comisiilor, conform normelor în vigoare, dacă e ca o singură comisie să examineze mai multe zile.

Formularea subiectului: să fie la fel ca aruncarea zarurilor?  În mod sigur, nu. Ar fi o crimă educaţională să faci subiectele fără să gândeşti racordul cu programa, cu obiectivele ciclului de învăţământ respectiv. Dacă, însă, le faci pentru a demonstra ceva, pentru a obţine, la final, o imagine a sistemului care să servească unui racord politic atunci intrăm în nisipurile mişcătoare. România e celebră în UE pentru aşa ceva. Nu se semnase, cu ani în urmă, un Pact pentru Educaţie? Cum a fost respectat? Când un guvern (de fapt, mai multe guverne) nu respectă ceea ce a fost legiferat (prin Legea 1/2011), de pildă alocarea procentuală de 6% din PIB pentru Educaţie, ce se mai poate spune?

Gradul de dificultate a subiectelor e o proiecţie dificilă: ar trebui să ţină cont de mai mulţi factori, unii privind obiectivele învăţării, tipul de performanţă şcolară prezumat, alţii privind anatomia examenului (discrepanţele între studenţii buni care fac faţă unui subiect dificil şi studenţii buni care sunt notaţi la fel pentru un subiect mai uşor). Studiile privind relaţia dintre “achievement” şi “item difficulty” apar mai consistent de la jumătatea anilor’50. Unii ofereau atunci şi o soluţie: subiecte şi testări mai dificile pe parcursul semestrului, subiecte şi examene mai uşoare la final de parcurs. [1]

Noile medii tehnologice ale culturii digitale obligă, însă, mai ales după anii’80 şi apariţia Internetului în anii ’90, la reconsiderarea fundamentală a gradului de dificultate a subiectelor, examenelor etc.. Căci alfabetizarea digitală începe la vârste tot mai mici iar perfomanţa prin noile medii apare, la fel, mai timpuriu.

Problema rămâne: cum concepi subiectele, testele etc în funcţie de formele de evaluare (examen - scris, oral, test, verificare etc.) astfel încât studenţii buni să fie motivaţi în aceeaşi măsură ca şi studenţii mai slabi? Cum face faţă sistemul inegalităţii privind înzestrarea intelectuală?

Evaluarea naţională, Bac-ul, Admiterea la facultate cât de corelate sunt între ele? Dar poate nu trebuie. Eu cred că ar trebui. Altfel, vom face eroarea de a considera separat relaţia proces educaţional-dezvoltarea intelectuală pe categorii de vârstă. Desigur, sunt elemente specifice la fiecare categorie de vârstă, inclusiv în ce priveşte aspectele psihologice, sociologice, culturale etc. În acelaşi timp, însă, diferenţierea produsă de vârstă trebuie văzută în ansamblul tipului de societate în care toţi trăim: dacă aceasta e una a “cunoaşterii”, sau dacă tindem spre ea, atunci, evident, modul evaluării în procesul educaţional ar trebui adaptat, revizuit fundamental.

[1] v., de exemplu,  Sax/ Reade, “Achievement as a Function of Test Difficulty Level”, American Educational Research Journal, Vol. 1, No. 1 (Jan., 1964)