Dulgheri sau programatori?

Avem nevoie şi de unii şi de alţii: de mesteşugari şi de cercetători, de electricieni şi de filosofi, de dulgheri şi de programatori. Întrebarea este: în ce proporţie? Unde ar trebui să investim, încotro să îi indreptăm pe copiii noştri, care este strategia de viitor?

Estonia se pare că a ales deja: din 2013 introduce cursuri de programare în şcolile publice, din clasa întâi până în clasa a 12-a. Scopul declarat este ca, peste câţiva ani, Estonia să se afle pe primul loc printre ţările Europei de Est în ceea ce priveşte pregătirea în IT şi tehnologie a absolvenţilor.

Ce face insă România?

România scade standardele.

În ultimii caţiva ani am observat, la nivel de politici publice, o reflectare foarte fidelă a avertismentului atribuit lui Michelangelo: " Pentru cei mai mulţi dintre noi, marele pericol nu este că ţintim prea sus şi nu reuşim, ci că ţintim prea jos şi reuşim."

Nu există dezbatere pe educaţie unde cineva să nu declare "nu toată lumea trebuie să facă facultate - avem nevoie şi de instalatori". De obicei, remarca este făcută cu condescendenţă şi cu o doză de dispreţ pentru tinerii care, deşi ar trebui să stea în banca lor şi să umple şcolile profesionale care îi pregătesc pentru joburi care ii condamnă la salarii mici pe viaţă, îndrăznesc să meargă la facultate. De obicei, remarca este facută de exact acei oameni care nu şi-ar da în ruptul capului propriii copii la o şcoală profesională, ci eventual la un liceu din străinătate.

Cine sunt însă cei care "nu ar trebui să facă facultate"? Sunt oare copiii care au părinţi bine situaţi financiar, cei care merg la şcolile "bune" şi au parte de multe activităţi extracurriculare? Sau poate cei care provin din familii sărace - în special copiii născuţi în mediul rural? Ar trebui oare ca mediul de provenienţă să determine succesul profesional? Mai putem vorbi atunci despre "echitatea sistemului educaţional" sau despre "şanse egale"?

Şomajul în rândul tinerilor a atins o rată ingrijorătoare de 22% - insă tot cei care au studii universitare îşi găsesc mai repede un job, contrar opiniei populare. Rata inserţiei pe piaţa muncii la un an de la părăsirea educaţiei este de 60% în cazul absolvenţilor de studii superioare, 49% pentru învăţământul postliceal ţi doar 33% pentru învăţământul profesional - sursa aici: - pagina 19 a raportului.

Ştiu că subiectul este controversat şi mai ştiu că există opinii foarte puternice în spaţiul public în favoarea scăderii numărului studenţilor.

Dacă o să ne uităm insă la cifre, o să vedem că numarul lor a scăzut oricum dramatic în ultimii ani: atât din cauze pur demografice, cât şi din cauza ratei extrem de scăzute de promovare la Bac. În anul universitar 2008/2009 aveam 891.098 de studenţi atât în universităţile de stat cât şi în cele private, în anul următor erau 775.319 (o scădere de mai mult de 100.000 de studenţi!) iar în 2010/2011 mai erau doar 673.001. Cei care au deplâns masificarea învăţământului superior au motive de mulţumire, pe mine mă încearcă însă un sentiment de tristeţe. Dacă este să mă uit în viitor şi să încerc să îmi imaginez cine va asigura competitivitatea României în Europa (la gândul că aş putea obţine în viitor vreo pensie am renunţat deja) îmi dau seama că nu stăm foarte bine, iar trendul nu este deloc încurajator.

Contrar multor informaţii vehiculate în spaţiul public, România se află pe ultimul loc în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte participarea la educaţia terţiară -studii universitare -(a se vedea Raportul privind Starea Învăţământului publicat aici).

Ar trebui oare, în aceste condiţii, să mai insistăm să ne incurajăm copiii (sau mai degrabă sa îi încurajăm pe-ai altora) să renunţe la studiile universitare? Avem oare o şcoală profesională puternică şi competitivă? Aduc valoare şi progres societăţii slujbele prost plătite şi care solicită în mai mică măsură creierul şi creativitatea?

Dacă ne propunem să fim competitivi prin "low skills - low salaries" alegem oare înţelept? Marea Britanie nu îşi face griji că nu are destui instalatori - la urma urmei îi poate oricând importa din Europa de Est sau Asia. Ţările din jurul nostru ţintesc sus şi investesc în educaţia pentru ştiinţe şi tehnologie. Noi mai adăugam o ţidulă denumită pompos "Bacalaureatul Profesional" care nu îi ajută pe absolvenţi să fie mai bine pregătiţi pentru piaţa muncii (la urma urmei, in programă nu se schimba nimic) dar promoveaza aceeaşi idee de "low skills - low salaries".

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu îmi doresc mai mult pentru copiii României, indiferent de nivelul salariului părinţilor lor.

Nu cred în afirmaţia că "nu toată lumea trebuie să facă o facultate" ci cred că "fiecare trebuie să facă ceea ce îşi doreşte", iar dacă un copil sărac vrea să meargă la facultate şi este dispus să muncească pentru asta, cu toţii ar trebui să îl sprijinim să ajungă cât mai departe, să işi atingă potenţialul maxim.

Şi da, mai cred că avem nevoie de mai mulţi cercetători, ingineri, profesori şi programatori, avem un talent nativ, naţional pentru matematică şi tehnologie, iar dacă vom avea nevoie de instalatori, sunt sigură că vom găsi întotdeauna forţă de muncă ieftină în ţările în curs de dezvoltare.