De ce vor francezii să detroneze limba engleză

Războiul dintre trandafirul englez şi crinul francez continuă şi în ziua de azi. Dar pe un alt plan, mult mai interesant cred eu. Cel lingvistic. Ştiu că nu este o noutate, dar francezii şi-au reîncărcat puştile şi au pornit la atac cu un nou plan de relansare a francofoniei.

Simţindu-şi ameninţată supremaţia (mai degrabă speranţa de a deţine această supremaţie), ca şi limbă internaţională, francezii s-au decis să lupte împotriva marelui Shakespeare şi au scos din performantele laboratoare ale Ministerului Afacerilor Externe un program intitulat «Parlons français, c'est facile» (în traducere aproximativă „E uşor să vorbim în franceză” aici http://parlons-francais.tv5monde.com/webdocumentaires-pour-apprendre-le-francais/p-1-lg0-Accueil.htm), prima platformă online dedicată favorizării accesului la învăţarea şi răspândirea limbii lui Molière în lume. Toate bune şi frumoase, dar subtilităţile acestui demers depăşesc cu mult intenţiile pur educaţionale trezind în mintea mea o serie de întrebări şi teme de discuţii care de care mai... palpitante. Să-ncepem: 

Pentru români, francofonia nu este un fenomen străin, cu idealuri de nepătruns, dar nu ştiu cât mai contează la ora actuală valorile vehiculate de limba şi cultura franceză în societatea românească. Teoretic suntem integraţi de mulţi ani în această francosferă multicoloră (Organizaţia Internaţională a Francofoniei – OFI – numără nu mai puţin de 70 de state şi guverne), dar în mod practic (ca să nu zic simbolic) ne aducem aminte de această apartenenţă mai mult de Ziua francofoniei sau pe data de 14 iulie, când întreaga suflare vorbitoare cu accent circumflex, aigu sau grav freamătă privind cerul brăzdat de tricolorul libertăţilor europene câştigate acum două secole şi ceva.

Bombardaţi de ghiulelele (sub)culturii americane, invadaţi de ritmurile buricoase ale şlagărelor orientale şi aprofundând cancerigenele metehne balcanice, mă tem că spiritul francofoniei nu prea mai curge prin venele noastre spirituale. În ce spaţiu cultural ne putem oare situa în prezent?! În afară de haosul naţional, calabalâcul ingenioşilor corupţi şi autostrăzile de praf mai investim în altceva?! Dacă, da, oare în ce?!

 Într-unul dintre discursurile sale parfumate de fraze (oh, la, la!!!) atât de pretenţioase şi fără aplicabilitate în lumea reală, François Hollande rostea cu multă gravitate că franceza este limba emancipării iar a cunoaşte această limbă înseamnă a citi în original textul „Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetăţeanului” din 1789 şi 1948. Mai mult, în viziunea sa atât de prezidenţială, a învăţa limba franceză înseamnă a descifra limbajul libertăţii. Superb!!! Dar ce facem cu cetăţenii de origine nord, vest, central şi sud africană care nu-şi găsesc locul, rostul şi sensul în această libertate à la française? Recentele manifestaţii legate de purtarea vălului în public (o obrăznicie impertinentă dacă doriţi părerea mea) ne-au demonstrat faptul că libertatea nu înseamnă doar a şti limba ţării în care trăieşti că te-ai născut sau ai ales să trăieşti din N motive, ci înseamnă să şi aderi la valorile naţionale şi identitare ale spaţiului unde vieţuieşti. Şi, poţi face acest lucru tocmai pentru că eşti liber şi nu porţi nicio textilă pe ochi… evident, vorbim despre ochii cunoaşterii prin forţe şi raţionamente proprii, nu impuse.

Cunoaşterea (ca să nu zic stăpânirea, deşi acesta ar fi idealul...) limbii ţării de adopţie este una dintre condiţiile obligatorii ale integrării, iar francofonia prin promovarea graiului său îşi propune tocmai construirea unei conştiinţe comune prin care străinii, emigranţii sau dezrădăcinaţii care aderă la această sferă să aparţină aceleiaşi comunităţi, împărtăşind valori culturale, ştiinţifice sau economice comune. Iar mai presus de toate francofonia înseamnă „Pace, înţelegere şi toleranţă”. Frumos spus, dar urmărind ultimele evenimente din regiunea pariziană (care seamănă tot mai mult cu o bombă cu ceas…) realizez că de fapt francofonia nu prea mai dă roade la ea acasă. Cum va reuşi atunci să se impună peste şapte mări şi şapte ţări, orizonturi destul de instabile politic care, în plus, la nivel conversaţional sunt acaparate de dominaţia lui „the”?! Fie vorba între noi cu un „the” e mult mai simplu să spui lucrurilor pe nume decât să joci alba-neagra muzicală cu „le/ la” sau „ce/ ceci/ cela”… Voilà!  

Rivalitatea dintre cele două puteri lingvistice se resimte şi în plan politic, extinderea cursurilor de limbă engleză în cadrul universitar provocând recent o polemică aprinsă în rândurile politicienilor francezi care (mai mult de ochii alegătorilor fie din nou vorba între noi) se bat cu pumnu-n piept să apere limba maternă ca unică de limbă de predare în învăţământul superior. Ceea ce este absurd. Oamenii de ştiinţă, oricât ar fi de ataşaţi de graiul francez, au nevoie să se confrunte şi să se verifice cu omologii lor din spaţii universitare internaţionale iar anglicizarea acestor schimburi de opinii şi experienţe este o necesitate incontestabilă.

În acest context, iată că francezii contratacă cu acest site gratuit (boldez cuvântul deoarece în Franţa cursurile de limbi străine sunt tare scumpe), accesibil în mai multe limbi (engleză, germană, spaniolă, portugheză, chineză şi arabă) care propune o serie de documentare, jocuri şi ateliere pentru a învăţa sau a (ne) reîmprospăta noţiunile de franceză. Deşi se adresează unui public larg, de la elevi până la pensionari studioşi, grupul ţintă este format din persoanele venite de pe continentul african care nici la ei acasă, dar nici în Franţa nu au acces la educaţie, locuind de exemplu în cartiere insuficient de mixte pentru a se familiariza cu limba franceză. Mai pe româneşte, îşi părăsesc triburile şi se înghesuie cu mic şi mare într-o locuinţă socială gen chibrit, în cartiere fortăreţe unde nu îndrăzneşte să pună piciorul niciun vorbitor de franceză... cursivă sau nu. Şi atunci, autorităţile le propun să mai acceseze din când în când site-ul «Parlons français, c'est facile» pentru a gusta şi ei din dulcele grai al francofoniei dar fără prea mare investiţie. Ca şi cum asta ar rezolva adevăratul motiv pentru care aceşti oameni îşi părăsesc savanele pentru a trăi în jungla occidentală. 

În prezent în lume sunt 220 de milioane de persoane care, din diverse motive, vorbesc limba lui Molière şi a lui Hollande deopotrivă, iar specialiştii francezii se pregătesc să primească în colorata francosferă restul de până la 700 de milioane, o dată cu dezvoltarea potenţialului ţărilor africane. E o glumă, nu-i aşa?! Păi, în Africa se moare pe capete, se suferă de foame din pântecele mamei, se războiesc tată cu fiu pentru un bob de grâu, iar virusul HIV continuă să facă ravagii „fără frontiere”. Specialiştii acestei lumi oare nu pot avea preocupări ceva mai serioase decât predarea subjonctivului în republica Congo?! Mă-ntreb...   

Şi revenind, în sfârşit, la întrebarea cheie „De ce vor francezii să detroneze limba engleză”?, răspunsul e simplu: din orgoliu. Prea orgolioşi şi naţionalişti, francezii îşi traduc la televizor până şi foşnetul lacrimilor ca nu cumva să sune à l’americaine, ceea ce a privat şi privează generaţii întregi de învăţarea unei limbi străine în mod gratuit. Fiecare actor străin are la televizor sau la cinema o voce franceză care îl dublează, până la dispariţia fizică, întreaga carieră, voce care în ciuda unei bune interpretări, îi fură tot farmecul actorului. Păi, într-un fel se eliberează de complexe Al Pacino în Scarface, şi-n alt fel reproduce vocea franceză debitul său verbal atât de pitoresc. Iar exemple mult mai interesante decât cel anterior sunt, vorba românului de spiţă orientală, fără număr, fără număr...

Cine va câştiga din acest război? Cu siguranţă cel care va cunoaşte mai multe limbi străine, pentru că are acces la tot atâtea culturi şi implicit, are acces la nuanţele conversaţionale. Iar când trăieşti într-o ţară străină, dacă nu sesizezi subtilităţile pe care le emite cel din faţa ta, indiferent de context, devii un om nefericit, neînţeles şi mai ales frustrat. Personal, nu pledez pentru supremaţia nici unei limbi străine (limba mea de suflet e neogreaca... fiecare cu piticii personali), ci pentru o limbă vorbită curat şi corect, începând cu limba maternă, ceea ce presupune un efort personal pe termen lung şi surse de inspiraţie adecvate (adică şi altceva decât google). Privind în jur însă, cred că Europa ne vrea mai degrabă poligloţi şi nu francofoni, polivalenţi şi nu exclusivişti, iar contextul economic ne va obliga mai devreme decât mai târziu, să deschidem dicţionarele tot mai des ca să gândim corect ceea ce muncim.