De ce nu mai merg absolvenţii de liceu la facultate

Nu ştiu ce procent din numărul total reprezintă această scădere, dar, oricare ar fi, diferenţa mi se pare foarte mare. Şi cu atât mai semnificativă, cu cât trendul a fost, imediat după 1989 şi până de curând, unul de creştere exponenţială. Trendul era motivat iniţial de numărul extrem de mic de studenţi în ultimul deceniu de comunism.

Ne amintim cum, peste noapte, universităţile de stat au fost debordate şi cum au apărut, ca ciupercile după ploaie, universităţile particulare. La începutul anilor 2000, o dată cu învăţământul la distanţă, unele particulare se umflaseră ca broasca din fabula lui La Fontaine.

Mai mult sau mai puţin legal. Acreditarea unora a fost pusă la îndoială şi au urmat procese cu ministerul care n-au dus la nimic.

Totul, pe un fond de creştere nemăsurată, care le-a transformat pe cele mai îndrăzneţe dintre particulare în fabrici de diplome. A obţine o diplomă universitară devenise pentru părinţi o adevărată obsesie, determinându-i să plătească taxe tot mai mari de la an la an. O explicaţie este şi că particularele înscriau fără concurs de admitere. Renunţarea la concurs a început să fie practicată şi în numeroase universităţi de stat. Prăbuşirea nivelului de pregătire le-a obligat ulterior să reintroducă concursul. Plaja specialităţilor s-a întins la nesfârşit, deseori fără legătură cu specificul facultăţilor.

Dezinteres pentru doctorate

Şi, acum, aflăm că numărul studenţilor scade cu jumătate de milion! Ce se întâmplă de fapt? Cererea nu mai corespunde ofertei. E probabil ca tocmai creşterea fără legătură cu piaţa muncii să fi dus la acest impas. Absolvenţii de liceu nu mai sunt ispitiţi de studii universitare, dată fiind dificultatea sau chiar imposibilitatea de a-şi găsi un loc de muncă după licenţă sau masterat.

Declaraţia de la Bologna, însuşită şi de noi, a redus numărul anilor de studiu universitar la trei (cu excepţia medicinei şi arhitecturii, dacă nu greşesc), ceea ce a mărit stocul apariţiei de noi licenţiaţi în căutare de slujbe.

La început, masteratul a mai întârziat cu doi ani fluxul. Ulterior însă, numărul studenţilor înscrişi la masterat a scăzut drastic, la rândul lui, ceea ce arată dezinteres pentru doctorate şi cariere universitare. Ţin minte ce uriaş era numărul de teze de doctorat pe care trebuia să le verifice Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATCU) la începutul anilor 2000. Nu mai fac parte din respectiva Comisie a Ministerului Educaţiei, dar presupun că relativa penurie de masteranzi de astăzi se va fi reflectând în numărul doctoranzilor.

Catastrofa de la BAC

Cauza profundă constă în declinul ideii de şcoală în societatea românească actuală. M-am întrebat şi altădată, chiar în această pagină: ce-i de făcut? Catastrofa de la BAC din ultimii ani constituie şi ea un indiciu. Nu e normal ca trei sferturi din liceeni să pice BAC-ul. Şi încă de două ori. Şi încă într-o veselie. („Ce ai de gând să faci?“, o întreba reporteriţa t.v. pe o picată a doua oară, referindu-se, bănuiesc, la viitorul ei profesional. „Să mă duc la mare în week-end, dacă mai găsesc bilete“, răspundea candid loaza.) După cum nu e în regulă nici crearea de colegii preuniversitare care să-i absoarbă pe picaţii la BAC, permiţându-le să devină apoi studenţi, pe această cale ocolită. Ministerul a dorit, e limpede,  să reducă numărul de neterminaţi. Rezultatul va fi însă încurajarea mediocrităţii. De ce să învăţ pentru BAC, dacă pot urma facultatea şi fără?         

Aşadar: ce-i de făcut? Fiindcă dacă şcoală nu e, nimic nu e.