Conflictul de la UNATC sau ce se ascunde în spatele absenţei dialogului

Protest la UNATC   FOTO Eduard Enea/Adevărul

Urmăresc de câteva săptămâni „scandalul” de la UNATC încercând să mă lămuresc nu cine, ce parte anume implicată în conflict şi ce segment de suporteri are dreptate.

Mă interesează mai curând să aflu care sunt motivele pentru care o universitate în care relaţiile inter-umane ca şi raporturile profesor-student au, prin definiţie, o dinamică şi o încărcătură puţin diferite prin comparaţie cu instituţiile de învăţământ superior socotite „nevocaţionale”, se dovedeşte incapabilă să pună capăt unui scandal nelipsit de note de mahala. Scandal care numai bine nu îi face. Incapacitatea aceasta a făcut ca cearta cu pricina să se consume şi să escaladeze cu bolnăvicioase delicii în afara instituţiei. În special pe reţelele de socializare şi în presă, adică în locuri ale căror rost şi rol este cu totul altul decât acela de a formula excomunicări, verdicte şi soluţii punctuale, aşa cum, din păcate, se întâmplă. Care soluţii, în cazul în speţă, se dovedesc partizane, mai apropiate şi mai magnetizate de polii conflictului decât de dorinţa de aflare a adevărului şi de restabilire a normalităţii climatului academic.

De altminteri, cele mai multe articole de presă scrise pe tema respectivă, unele găzduite chiar de blogurile adevărul.ro, sunt, şi lucrul acesta e de domeniul evidenţei, produsul minţii unor comentatori care şi-au pus mintea şi tastele computerului în slujba uneia dintre părţi, mult mai vocale şi mai abile în comunicare, transformând-se în purtătorii ei de cuvânt şi în avocaţii ei, mai mult sau mai puţin din oficiu.

S-a obţinut astfel nu o clarificare, ci o hărmălaie generalizată, un amestec de vorbe ce mustesc de recursul la concepte, realităţi ori abstracţiuni precum discriminare, rasism, homofobie şi îndemn la homofobie, sistemul Bologna şi defectele reale sau imaginare ale acestuia, antagonismul dintre generaţii, norme didactice salvate, inadecvarea ofertei educaţionale la dinamica şi cerinţele pieţei, ş.a.m.d. Toate înţelese parţial şi filtrate-cum a, modelate, interpretate, subordonate- cum altfel?- unor interese personale, de grup şi de moment.

Mai puţin băgată în seamă e succesiunea faptelor ce ar ajuta la restabilirea şi evaluarea corectă a raporturilor dintre cauze şi efecte, operaţie graţie căreia s-ar putea disocia adevărul de minciună, realitatea de manipulare.

Şi care ar putea aduce rezolvările autentice, nepărtinitoare şi de substanţă. Acestea nu stau şi nici nu se rezumă  la competenţele şi deciziile parcă prea îmbăţoşate şi nepotrivit dornice să „dea o lecţie” şi să pună „definitiv” la punct ale unei Comisii de etică, dar nici în replicile de după, timorate, fals împăciuitoriste, temătoare şi nedornice să dea expresie până la capăt punctului de vedere al conducerii UNATC. Şi nici în reacţiile individuale, marcate de excese de nervozitate ale unor profesori ce au, oricât de mult ar susţine adversarii lor altceva, o carieră şi artistică, şi didactică respectabile.

Ştim bine. Caţavencii au succes nu doar în piesa lui Caragiale, nu numai pe scena Galei UNITER unde se formulează avântat apeluri şi îndemnuri ce sună bine din coadă şi aduc aplauze şi ovaţii. După cum se vede, ei sunt la mare trecere, indiferent de sex, şi în dispute care la ora aceasta nu mai au nimic din specificul unei controverse cu caracter academic. Fie ele chiar de ordinul disciplinei academice.

Aşa se face că, dincolo de vorbe, de tirade şi de articole partizane, nimeni nu pare cu adevărat dispus să lămurească în ce măsură „afacerea UNATC” e una ce ţine de principii sau/şi de cheltuieli necurate ori de dispute pentru supremaţii şi pentru putere în perspectiva viitoarelor alegeri academice. De norme de conduită universitară punctuală sau de disfuncţionalităţi ale unui întreg sistem de învăţământ superior. Nu numai al celui vocaţional. De incapacitatea de dialog, lucru cu atât mai bizar cu cât absenţa dialogului se manifestă în interiorul unor facultăţi ce pregătesc pentru profesii în arte precum filmul şi teatrul ce nu există şi nu pot fi imaginate în afara dialogului. Sau, dimpotrivă, de teama de spunere răspicată a adevărului care ar deschide astfel o nedorită cutie a Pandorei.

Totul în contextul unui sistem universitar naţional tot mai în derivă, tot mai condamnat la îmbătrânire din cauza subfinanţării cronice şi a absenţei reformelor reale, a birocratizării excesive, a mimării performanţei în condiţiile în care, din start, ea nu poate fi obţinută în lipsa unor condiţii materiale minimale. Un sistem tot mai închistat, mai învechit, mai puţin apt să asigure o dinamică sănătoasă a vârstelor şi promovării personalului didactic. Un sistem prea puţin deschis spre alteritate şi dezinteresat de respectul faţă de sine şi faţă de celălalt.

Deocamdată, Ministerul Educaţiei tace, justificându-şi tăcerea prin  atoatejustificatoarea autonomie universitară. Care prea adesea şi în prea multe universităţi româneşti a servit drept argument pentru cavalcade de abuzuri şi fărădelegi. Spun şi scriu asta fiindcă la rându-mi lucrez într-o universitate în care, în urmă cu ani, au domnit bunul plac şi matrapazlâcul ridicate la rang de lege, rele a căror factură, concretizată în primul rând în deficit de imagine, o plătim din nefericire şi azi.

Sigur, nu mă gândesc nicidecum că Ministerul ar trebui să trimită la UNATC comisii de împăciuire. Cu atât mai puţin comisii de anchetă. Ci s-ar cuveni să vadă dacă nu cumva, dincolo de cazurile, confruntările şi războaiele individuale, nu se ascunde şi altceva mult mai grav. Ceva ce nu poate fi la infinit acoperit de torentul de hârtii şi situaţii pe care feluritele direcţii şi departamente ministeriale le cer profesorilor spre a-şi face de lucru şi a-şi explica astfel existenţa, spre a le da dascălilor de lucru şi a-i face să uite că treaba nu merge aşa cum ar trebui să meargă şi că ministerul şi guvernele sunt incapabile şi, de fapt, nici nu vor, oricât de noi legi ale educaţiei ar ticlui, să o pună cu adevărat în funcţiune.