Cercetător român de top trimis la plimbare de instituţiile româneşti, acceptat de japonezi, americani şi mexicani – interviu cu Vlad Manea

Vlad Manea este în prezent membru al Academiei Mexicane de Ştiinţe, cercetător senior în cadrul UNAM, fost cercetător postdoctoral la Caltech, fost membru al Consiliului Naţional de Etică din România, are peste 2.000 de citări, iar din toamnă va începe un stagiu de cercetare de un an la Kobe University din Japonia care se va adăuga la cei 20 de ani petrecuţi deja în sistemele de cercetare ale altor ţări.

Doi Mici şi un Anc au discutat cu Vlad despre:

• Cum reuşeşte Mexicul să aibă o universitate în plutonul fruntaş de 100 cele mai bune universităţi din lume în timp ce România se zbate să stea în top 1.000 cu ale sale universităţi.
• Cursurile învechite („la nivelul anilor ‘65”) care încă se predau la universităţile româneşti.
• Consangvinizarea academică din România şi cum sistemul de cercetare românesc este practic sugrumat de sistemul PCR (Pile, Cumetrii, Relaţii).
• Piedicile pe care sistemul românesc le pune în calea repatrierii cercetătorilor şi paşii de urmat pentru atragerea resursei umane înalt calificate în România.
• Uşile închise în nas în repetatele încercări de a se repatria „pentru că aparent, cei care sunt plecaţi în străinătate trebuie să plătească pentru îndrăzneala de a dori repatrierea  […]”
• Ce ar trebui să includă un program naţional de repatriere a cercetătorilor din diaspora.
• Disfuncţionalitatea procesului de evaluare a proiectelor de cercetare din România. 
• Premiile Academiei Române, Vlad ambiţionându-ne să găsim timp pentru a ridica preşul şi de pe acestea.

Ne-a mai spus Vlad:

„Probabil, toţi cei care am îndrăznit să plecăm şi să căutăm locuri dispuse să investească în cercetare, învăţământ, sănătate, toţi cei care vorbim şi alte limbi străine suntem duşmanii poporului, suntem “ăia” Toată energia pe care am investit-o de aproape 20 de ani în alte ţări (care mi-au recunoscut meritele), atât eu cât şi alţi cercetători mai tineri sau mai puţini tineri, am fi investit-o în România cu mare drag şi cu aceeaşi seriozitate, dar am fost mereu trataţi ca un pericol şi ignoraţi de către falşii patrioţi rămăşi să paraziteze sistemul universitar şi de cercetare românesc.”

Interviul integral este mai jos:

M.M.A.: Salut, Vlad, pentru început te rugăm să ne spui câte ceva despre tine şi cariera ta de până acum.  

V.C.M.: Sunt născut în Bucureşti, în 1972. Am absolvit Facultatea de Hidrotehnică din cadrul UTCB în 1995, iar apoi în 1996 am obţinut un Master în Inginerie Geotehnică tot la UTCB. În paralel am urmat cursurile facultăţii de Geologie şi Geofizică-specializare Goefizica din cadrul UB, facultate pe care am absolvit-o că şef de promoţie în 1997. În 1999 am absolvit un curs de studii postuniversitare de Master în GIS (Geographical Information Systems) în cadrul UTCB, iar în 2001 am fost acceptat la PhD în Mexic, în cadrul Institutului de Geofizică-departamentul de Seismologie şi Vulcanologie- Universitatea Naţională Autonomă din Mexico (UNAM). Bursa pe care am obţinut-o din partea UNAM a fost pe strict 3 ani. Am terminat doctoratul în 2004, cu 4 articole că prim autor şi alte 4 articole în coautorie în reviste ISI de impact (Tectonophysics, Geophysical Journal International, Physics of the Earth and Planetary Interiors, Earth and Planetary Science Letters, etc). În toamna anului 2004 am plecat la Caltech ca Postdoc, unde am lucrat cu domnul profesor Mike Gurnis (http://web.gps.caltech.edu/~gurnis/) pentru mai bine de 2 ani. Spre sfârşitul lui 2006, m-am întors în Mexic, unde am obţinut o poziţie de cercetător în cadrul Centrului de Geostiinte-UNAM (UNAM se află pe locul 103 în lume conform The Times Higher Education World University Rankings, şi este cea mai bună Universitate din America Latină, Spania şi Portugalia). Principalele mele preocupări ştiinţifice sunt legate de: geodinamică şi ştiinţe planetare, simulări numerice, supercomputing, scientific visualization. În prezent, sunt cercetător senior în Centrul de Geostiinte-departamentul de geofizică-UNAM, şi profesor (assignment teacher) în cadrul Facultăţii de Ştiinţe-UNAM. Am un indice Hirsch de 24 (Google Scholar) şi peste 2000 de citări. Sunt membru regular al Academiei Mexicane de Ştiinţe. În perioada 2016 şi 2017 am făcut parte din Consiliul Naţional de Etică, desfiinţat de fostul ministru Valeca la începutul lui 2017. În România colaborez în prezent cu Institutul de Astronomie al Academiei, pe probleme de impact de asteroizi şi alte probleme legate de ştiinţele planetare, cu Institutul de Geodinamică al Academiei pe probleme de geodinamică, şi cu Universitatea Bucureşti-Facultatea de Geografie, pe probleme legate de diapirismul salin. 

M.M.A.: Am înţeles că ai colaborări cu cercetători români de la câteva instituţii?  

V.C.M.: Da, în ultimii 10 ani am avut ocazia să interacţionez cu sistemul de cercetare românesc, de la Institute ale Academiei Române, INCD-uri şi Universităţi, practic cu tot spectrul de cercetare românesc, evident din domeniul meu de cercetare.  

M.M.A.: Prin intermediul acestor colaborări şi nu numai, încerci să te ţii la curent cu sistemul de cercetare din România? 

V.C.M.: Sigur, unul din scopurile principale este să colaborez cu colegii din ţară şi să introduc în cercetarea românească o parte din cunoştinţele mele dobândite în străinătate.  

M.M.A.: Cum se compară acesta cu cel din Mexic de unde ţi-ai petrecut cei mai mulţi ani? Poţi încerca să faci şi o comparaţie cu SUA, unde ai fost la postdoctorat. 

V.C.M.: Primul meu contact serios cu un alt sistem de cercetare a fost în Mexic, la Universitatea Naţională, unde mi-am făcut doctoratul. 

Mexic: Am să discut mai întâi diferenţele/asemănările (a) la nivel de PhD şi apoi (b)  la nivel de cercetător. 

a) La doctorat există 2 posibilităţi de obţinere a titlului: cu articole ISI, min 3 la număr ca prim autor, reflectând preocuparea pentru o anumită temă de cercetare, sau cu 1 articol ISI ca prim autor şi teză redactată în spaniolă. Studenţii sunt încurajaţi să opteze pentru prima variantă, deşi marea majoritate optează pentru a doua variantă. Pentru participare la conferinţe naţionale/internaţionale există fonduri necesare, studenţii putând să aplice în baza unei lucrări care trebuie prezentată în prealabil în faţa comunităţii ştiinţifice a institutelor. Majoritatea reuşeşte să acceseze aceste fonduri, cel puţin o dată pe an. Nu există conceptul de pile, cumetrii şi relaţii (infamul PCR românesc), cercetătorii preferând să îşi aleagă studenţii cei mai buni din pool-ul existent pentru a-i forma în domeniului lor de cercetare, evitându-se în felul acesta fenomenul de “inbreeding” ştiinţific care şi în cercetare, ca şi în viaţa normală, duce la organisme neviabile (a se vedea nepotismul cronic din instituţiile româneşti). Rezultatul este bineînţeles un sistem sănătos, care produce excelenţă (mult doritele premii Nobel) şi absolvenţi care reuşesc să obţină poziţii excelente atât în Mexic cât şi SUA, Australia, Japonia sau Europa. 

b) La nivel de cercetare, în Mexic există o organizaţie principală care oferă call-uri ştiinţifice (CONACyT), dar avem posibilitatea să aplicăm şi la granturi de cercetare oferite de Universitatea Naţională. Cele 2 posibilităţi, sunt similare în ceea ce priveşte procesul de evaluare, care se caracterizează prin transparentă, obiectivitate şi profesionalism. Comisiile de evaluare se schimbă periodic, pentru a evita corupţia şi conflictele de interese. O ultimă directivă prevede ca evaluatorii să fie aleşi exclusiv din străinătate, în general din ţări care nu au colaborări intense cu Mexicul. În România, pe moment, acest proces de evaluare se pare că necesită o restructurare din temelii, este complet disfuncţional. 

Există un program activ de repatriere a tinerilor plecaţi cu burse (acordate fie de statul mexican, fie de organizaţii din străinătate), de recunoaştere şi reintegrare, care asigură reîmprospătarea permanentă a sistemului de învăţământ superior/cercetare. 

Oferta de programe ştiinţifice este mare, de la call-uri pentru visiting professors pe sistem de schimb academic şi/sau an sabatic, până la call-uri mari pentru laboratoare naţionale şi infrastructură de cercetare de top. Acest sistem este destul de predictibil şi stabil, bazat în cea mai mare parte pe rezultatele cercetării. Evident, nu este un sistem perfect, dar cel puţin există mai multe posibilităţi de finanţare care să te ajute să dezvolţi o idee de cercetare. În ţară, sistemul de granturi oferit este extrem de limitat, foarte imprevizibil şi este greu ca un cercetător să poată să găsească o finanţare robustă şi, în primul rând, bazată pe rezultate bune. De fapt, am observat că nu are nicio importantă dacă un cercetător reuşeşte performanţa de a publica în Nature/Science/PNAS/Cells etc. Un ISI proceedings, sau o lucrare într-un Springer Volume plătit cu câteva mii de euro (ca să se publice uşor, la grămadă, lucrări necitite de mai nimeni), valorează la fel cu un Nature/Science/PNAS/Cells la evaluări. Singurul program serios, bazat strict pe performanţă, pe care România îl oferă la ora actuală, este cel legat de premierea rezultatelor cercetării. Acest program este foarte bun şi încurajator. În Mexic nu avem un asemenea program. 

SUA: în Statele Unite am beneficiat de un postdoctoral scholarship la Caltech, care după cum ştiţi, este o instituţie de cercetare 100% privată, extrem de competitivă şi cu rezultate remarcabile în cercetare. Aici, singurul lucru care contează este excelenţa în cercetare. Pe scurt, articole în reviste cotate ISI cu factor H cât mai mare. Fără BDI, fără ISI proceedings, fără volume plătite, etc.. Este singurul criteriu, iar finanţarea pe care o primeşte fiecare laborator depinde strict de acest lucru.   

Cercetătorii au acces şi la diverse surse de finanţare, ca de exemplu agenţia naţională (National Science Foundation) asigurând o bună parte din aceste surse, dar cu o rată de succes destul de limitată (sub 10% în Ştiinţele Pământului de exemplu). Evaluatorii sunt în principal din străinătate dar şi din Statele Unite, şi se pune un accent deosebit pe ideile originale, spiritul critic şi performanţa academică demonstrată. 

Desigur, pot să adaug că a trebuit să constat cu durere, că atunci când am ajuns în Mexic, ca să nu mai vorbesc atunci când am ajuns la Caltech (în 2003 lansau rover-ul marţian Opportunity), aceştia erau situaţi nu numai peste ocean, dar şi undeva într-un viitor de neatins pentru România, unde majoritatea cursurilor erau (şi încă sunt!) la nivelul anilor ’65.  

M.M.A.: Bănuim că mai sunt lucruri care te ţin legat de ţară. Te-ai gândit vreodată să te repatriezi? În ce condiţii ai face acest lucru? 

V.C.M: Sigur, bănuiţi bine. Nu am emigrat niciodată, nu am renunţat la cetăţenia română şi mi-am dorit întotdeauna să mă întorc în România. 
 

În prezent, există 3 ordine emise în decembrie 2016 de către Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, ultimele 2 dintre acestea fiind, din păcate, ignorate în general de către instituţiile româneşti. Aceste ordine au fost date presupun pentru pregătirea şi facilitarea procesului de repatriere şi reintegrare a cercetătorilor români din străinătate: 

– ORDINUL nr. 5923/2016, referitor la recunoaşterea diplomei de doctor şi a titlului de doctor în ştiinţe sau într-un domeniu profesional, obţinute în străinătate. Punerea în aplicare se face prin intermediul Centrului Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor (CNRED), printr-un procedeu simplu şi transparent. Idea este că funcţionează, poate un pic lent, dar funcţionează. 

– ORDINUL Nr. 5922/2016 din 6 decembrie 2016, prin care în mod teoretic se realizează recunoaşterea automată, de către instituţiile de învăţământ superior, a funcţiilor didactice din învăţământul universitar obţinute în instituţii de învăţământ universitar acreditate din străinătate; 

– ORDINUL Nr. 5921/2016 din 6 decembrie 2016, prin care, tot în mod teoretic, se realizează recunoaşterea automată, de către instituţiile de învăţământ superior, respectiv instituţiile organizatoare de studii universitare de doctorat din România, a calităţii de conducător de doctorat obţinute în instituţii de învăţământ universitar acreditate din străinătate. 

Din păcate, ultimele 2 ordine sunt în general ignorate, deoarece executarea lor nu se realizează la nivel ministerial ca în cazul recunoaşterii automate a diplomelor de doctorat ci se lasă la latitudinea instituţiilor “receptoare”: universităţi, institute ale Academiei Române sau INCD-uri. Se ajunge la situaţii de neconceput, în care profesori cu mare experienţă, cu publicaţii în Nature sau Science şi/sau cu factor de impact H semnificativ sunt umiliţi prin oferirea unor posturi de conferenţiar, lector sau chiar de inginer (!), pentru că aparent, cei care sunt plecaţi în străinătate trebuie să plătească pentru îndrăzneala de a dori repatrierea şi să treacă prin “raiul” generat şi întreţinut de către cei rămăşi şi care în mod evident şi verificabil i-a dus pe locurile “fruntaşe” din clasamentele internaţionale. 

Aşa cum spuneam mai devreme, sistemul de cercetare românesc este practic sugrumat de sistemul PCR (Pile, Cumetrii, Relaţii). S-a ajuns până la formarea în interiorul organizaţiilor de cercetare a unor adevărate clanuri reprezentate prin familii cu influenţă puternică. În momentul de faţă, dacă un cercetător/profesor din străinătate reuşeşte performanţa să intre în sistemul de cercetare românesc, va fi imediat ţinta unor atacuri din partea acestora. Devine imediat persona non-grata. Se observă şi un fenomen acut de endogamie (imbreeding), prin lăsarea moştenire a poziţiilor din universităţi, copiilor şi altor rude mai mult sau mai puţin apropiate. Mai dureros este că cei implicaţi percep situaţia ca pe ceva normal şi o perpetuează. Situatii în care şefi de catedră cu factor de impact h=1 (!) îţi judecă cazul sunt destul de frecvente. 

Acum, am să încerc să răspund la următoarea întrebare: “În ce condiţii ai face acest lucru?” Bazându-mă în primul rând pe experienţa din ultimii 10 ani cu sistemul de cercetare românesc, un program coerent de repatriere trebuie să conţină: 

 1) Modificarea ORDINULUI Nr. 5922/2016 şi a ORDINULUI Nr. 5921/2016, astfel încât aplicarea acestora să se realizeze la nivel ministerial, prin intermediul unor organizaţii similare CNRED-ului. Altfel, se limitează accesul cercetătorilor din străinătate la concursurile pentru posturile de conducere ale instituţiilor de cercetare sau în procesul de formare a tinerilor cercetători prin programele actuale ale şcolilor doctorale.

 a) Oferirea poziţiei de CS1 sau profesor direct de către Ministerul Cercetării, trebuie să se aplice colegilor care sunt seniori sau profesori în cadrul instituţiilor de cercetare de prestigiu, şi care au un număr mare de ani (>10) lucrând în cercetare, evident cu un bun nivel ştiinţific (de exemplu h>15 sau în funcţie de domeniul de activitate).  În momentul de faţă, acest lucru NU poate să fie lăsat la latitudinea conducerii instituţiei de cercetare în care se doreşte integrarea. De ce? Pt. că în România, instituţiile de cercetare sunt dominate de sistemul PCR. Dacă se va scoate un post la concurs, imediat sistemul PCR se activează şi o să-şi favorizeze candidatul preferat. Şi încă un lucru important: cercetătorii seniori sau profesorii care doresc să aplice la un viitor program de repatriere nu or să accepte să treacă printr-un sistem de tenure, care să includă 3-5 ani de probă, şi apoi să li se scoată postul la concurs. 

 b) Recunoaşterea de către Minister a dreptului de a conduce teze de Master şi PhD (abilitarea). Dacă se lasă acest lucru la latitudinea directorilor şcolilor doctorale, atunci aici vom avea de a face cu un eşec imediat. Foarte puţine şcoli doctorale respectă şi aplică acest ordin şi în general este necesar acceptul directorilor şcolilor doctorale. Această ultimă barieră trebuie eliminată complet. În momentul de faţă, intrarea într-o şcoală doctorală pentru un cercetător din afară este un lucru extrem de greu. Multe şcoli doctorale refuză cercetători de bun nivel din teama că profesorii autohtoni îşi vor pierde studenţii. 

 2) Un start-up package: acest pachet o să-mi ofere posibilitatea să îmi creez în ţară infrastructura de cercetare necesară. Poate să fie un start-up package pe 3 ani, atractiv, cu finanţare adecvată, şi cu raportare debirocratizata şi centrată pe ceea ce este absolut esenţial (de ex. publicaţii în reviste ISI cu impact mare) şi nu raportare la fiecare 3-4 luni în care eventual trebuie să explic unor birocraţi cum am redactat un articol care eventual este şi publicat într-o revistă de impact (să nu radeţi, dar mi s-a cerut acest lucru la un moment dat: raport privind redactarea asticolului ISI, că şi cum articolul în sine nu ar fi fost suficient). 

3) Crearea unor condiţii de cercetare adecvate în instituţia în care doresc să mă integrez. Această condiţie merge mână în mână cu procesul de relansare a sistemulului de cercetare românesc. În acest sens, un prim pas este reprezentat de îndepărtarea din posturile cheie a tuturor celor care au intrat în sistemul de cercetare pe sistemul PCR! Ca să nu mai vorbesc de cei care au plagiat, ajungând în acest fel de multe ori la conducerea unor universităţi mari. Aici, probabil Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltări Tehnologice şi Inovării (CNECSDTI) ar trebui să aibă un rol proactiv şi să aibă putere decizională, nelăsând sub nicio formă decizia de demitere în cazul de plagiat sau de încălcare a altor coduri de etică, la latitudinea consiliilor interne ale instituţiilor afectate. Dacă eşti numit prin decizie ministerială pe un post de conducere, ar trebui să fii demis tot printr-o decizie ministerială. 

M.M.A.: Ai încercat vreodată să penetrezi acest sistem închistat/consangvinizat românesc? Ai încercat să te repatriezi pe o poziţie de cercetător în sistemul românesc de cercetare?  

V.C.M: Sigur. Am început acest proces încă din 2009, când am pregătit un proiect de cercetare specific pentru experţii din străinătate cu o instituţie din cadrul Academiei Române. Proiectul a fost finanţat 100% şi s-a derulat începând cu vara lui 2010. Atunci am sperat că o să mă întorc în ţară şi m-am dedicat proiectului cu foarte multă seriozitate, dar din păcate nu am primit nicio ofertă după terminarea acestuia. Mai mult, am solicitat în repetate rânduri o posibilă integrare în institutul respectiv, dar nu s-a concretizat în nimic.  Acest lucru s-a produs deoarece ministerul nu a prevăzut de la început în call obligativitatea instituţiei gazdă de a oferi o poziţie de cercetător după finalizarea proiectului, măcar pentru directorul de proiect, lăsându-i complet descoperiţi pe cercetători şi bineînţeles, la cheremul directorilor de instituţii. 

A doua încercare a fost în 2016 când am fost ales membru în Consiliul Naţional de Etică. Tocmai când începusem serios analiza dosarelor de plagiat, Consiliul a fost desfiinţat abuziv de către fostul ministru Valeca la începutul lui 2017. 

Am mai avut o încercare de integrare tot în 2017 în cadrul unui INCD, care s-a terminat bineînţeles tot cu un eşec. Mi s-a spus că sunt anumite persoane care stau la coadă de mult timp pentru o poziţie de CS1 şi care sunt înspăimântate de sosirea “străinilor”, aşa că mi s-a oferit extraordinara posibilitate de susţinere a unui examen pentru ocuparea postului de inginer, pe care bineînţeles am refuzat-o. Chiar m-am mirat că nu mi s-a oferit fabuloasa poziţie de femeie de servici. Mi s-a sugerat chiar şi posibilitatea de scoatere a unui post CS1 la concurs condiţionată de publicarea unui articol în Nature sau Science. 

Anul acesta am mai făcut câteva încercări, dar şi acestea s-au terminat absolut previzibil. Printre acestea aş putea menţiona şi câteva încercări de a întra în sistemul şcolilor doctorale. Bineînţeles că şi în acest caz am primit, pe diverse motive, un refuz. Am încercat să candidez pentru o poziţie inferioară poziţiei mele actuale şi anume de lector universitar, iar reacţia şefului de catedră (cu factor de impact 2 şi 10 citări după 30 de ani de “activitate”) a fost absolut furibundă. 

Apoi, am mai încercat să candidez şi pentru o poziţie de director ştiinţific, bazată pe experienţa pe care am acumulat-o în străinătate în conducerea şi administrarea unui laborator naţional şi a unor laboratoare universitare. Am prezentat şi un plan de redresare instituţională, dar se pare că sistemul PCR e mai puternic decât orice logică şi se sprijină pe o exacerbare a unui naţionalism greşit interpretat şi a unui fals patriotism. Probabil, toţi cei care am îndrăznit să plecăm şi să căutăm locuri dispuse să investească în cercetare, învăţământ, sănătate, toţi cei care vorbim şi alte limbi străine suntem duşmanii poporului, suntem “ăia”. Oricum, ideea de bază este că există o grămadă de inşi care şi-au lăsat paporniţele ca să îşi rezerve un loc la coadă, aşa că noi, ăştia, “străinii”, nu avem nicio şansa în următorii 15 – 20 de ani, când biologic se vor duce. Din păcate ne vom duce şi noi. 

Am mai observat ceva important: toate aceste încercări nereuşite au un numitor comun: sistemul PCR este susţinut de către  prezenţa în poziţii de conducere a unor directori cu o “activitate foarte bogată” încă de dinainte de 1989, mulţi dintre ei fără pregătirea necesară pentru a duce o conversaţie minimală la nivel profesional nu doar în limba engleză, dar chiar şi în limba română. Evident, aşa cum va imaginaţi, mulţi dintre aceştia, într-un fel sau altul, au relaţii de rudenie cu cei care au fost foarte activi înainte de 1989. Din păcate, cei care sunt astăzi la timona sistemului de cercetare au un singur interes real: angajarea rudelor, pilelor, etc., şi bineînţeles reangajarea celor care au ieşit la pensie, perpetuând în acest fel marasmul în care se zbate cercetarea românească, şi, într-un mod absolut iresponsabil, aruncând cercetarea din România pe ultimele locuri din lume. În forma sa actuală, sistemul de cercetare românesc nu este pregătit să atragă şi să reţină niciun cercetător  din afară, fie că este vorba de cei din diaspora, sau de cercetători din alte ţări. 

O ţară în care se vehiculează idei greşite despre cercetare (nu este bine să publici în Nature, Science, Cells ci trebuie să publici în proceedings ca să ieşim la număr) şi etica (corupţia, plagiatul, interbreedingul ştiinţific) sunt văzute ca normale nu are viitor din punct de vedere al cercetării. 

O ţară în care se vehiculează idei ciudate despre cercetătorii din alte ţări (japonezii aia nu sunt buni ingineri şi tehnologic sunt la pământ, germanii habar nu au despre inginerie şi arhitectură, americanii aia sunt nişte fantezişti, etc.) nu are şanse de regenerare şi de recuperare. 

O ţara în care proprii fii, plecaţi la studii sunt văzuţi şi trataţi ca nişte trădători (diasporezi cum le place să ne spună la nivel mai înalt sau “aia” cum preferă să ni se adreseze la nivel mai jos), nu are viitor. Toată energia pe care am investit-o de aproape 20 de ani în alte ţări (care mi-au recunoscut meritele) atât eu cât şi alţi cercetători mai tineri sau mai puţini tineri, am fi investit-o în România cu mare drag şi cu aceeaşi seriozitate, dar am fost mereu trataţi ca un pericol şi ignoraţi de către falşii patrioţi rămăşi să paraziteze sistemul universitar şi de cercetare românesc. 

Din păcate, această stare de fapt a fost foarte mult agravată în ultimii 3 ani, şi este nevoie urgentă de repararea acestei greşeli majore, ale cărei consecinţe şi efecte negative se pot întinde pe o perioadă foarte mare de timp. Probabil adoptarea unor măsuri drastice, aşa cum au fost cele aplicate în fosta Germanie de Est după căderea zidului Berlinului, chiar dacă sunt dureroase pe termen scurt, pe termen lung pot asigura generarea şi menţinerea unui sistem sănătos şi eficient de cercetare.

PS: aţi văzut premiile Academiei pe 2017, acordate în ceremonia solemnă pe 12 decembrie în 2019? Probabil merită un articol de sine stătător.  Îi lăsăm la o parte pe poeţi şi scriitori, pe actori, pe istorici, căci aici nu pot sa-mi dau cu presupusul. E mai mult o chestiune de preferinţe personale.