Academia Română nu mai este cel mai înalt for de consacrare ştiinţifică şi culturală!

Art. 1, alin. 1, din legea de funcţionare a Academiei Române (AR) (L752/2001) ne spune, fără drept de apel, că doar e lege: „Academia Română este cel mai înalt for naţional de consacrare ştiinţifică şi culturală, care reuneşte personalităţi din ţară şi străinătate cu realizări deosebite în ştiinţe, litere, arte şi în alte domenii ale spiritului“.

Contrar textului de lege noi constatăm că înaltul for ştiiţific al ţării tinde să devină o formă fără fond datorită infiltrării printre membri a multor cercetători pe care rezultatele ştiinţifice nu îi recomandă, în vădit contrast cu membrii de valoare ştiinţifică incontestabilă.

În prezent, sunt în derulare în România 193 de Proiecte de Cercetare Exploratorie (PCE), care constituie, alături de Proiectele Complexe de Cercetare de Frontieră (PCCF), la crème de la crème a cercetării româneşti actuale. Cu alte cuvinte, cei mai valoroşi cercetători se bat într-o competiţie naţională pentru a primi un grant PCE, doar 2 din 10 fiind victorioşi. Considerăm că printr-o comparaţie a calităţii ştiinţifice a celor 186* de câştigători PCE şi respectiv a celor 165 de academicieni (membri titulari sau corespondenţi) vom afla cât de „cel mai înalt“ este forul naţional de consacrare ştiinţifică şi culturală, Academia Română. Comparaţia este relevantă nu doar prin prisma numărului de cercetători comparaţi ci şi prin prisma domeniilor în care aceştia activează, atât în cadrul competiţiei PCE, cât şi în cazul AR domeniile acoperind întregul palier dintre ştiinţele exacte şi cele sociale şi umaniste. 

Principalul indice scientometric utilizat pentru a cuantifica impactul producţiei ştiinţifice a unui cercetător în plan mondial este indicele Hirsch (indice H)**. O valoare de 5, spre exemplu, înseamnă că respectivul cercetător a publicat cel puţin 5 studii ştiinţifice, iar fiecare din acestea a fost citat de cel puţin 5 alţi cercetători; adică rezultatele prezentate acolo au folosit altor 5 cercetători, aceştia construind mai departe pe baza lor. Pentru a ajunge la un indice H = 6, nu este suficient ca cele 5 lucrări să aibă câte 6 citări, ci este nevoie de 6 lucrări cu câte 6 citări şi tot aşa. 

Am comparat deci indicii H (folosind ca sursă baza de date Scopus) ai câştigătorilor de granturi PCE cu cei ai membrilor AR. Rezultatul ne permite să spunem că Academia Română nu are dreptul să-şi aroge titulatura de „cel mai înalt for naţional de consacrare ştiinţifică şi culturală“ pentru simplul motiv că nu are cu ce! Astfel: 

• Media indicilor H ai câştigătorilor PCE este 14,8, comparativ cu doar 10 pentru membrii AR. Valoarea medianei conturează şi mai bine diferenţa: 14 vs. 5,5. Valoarea medianei pentru AR confirmă faptul că printre academicieni se află unii cu un indice H foarte mare. Aceştia trag media în sus, dar chiar şi aşa aceasta tot este cu 33% mai mică decât cea a câştigătorilor PCE, un grup compact, reliefat de valorile similare ale mediei şi medianei (Figura 1);  
• 29% din membrii AR nu apar în baza de date Scopus, sau indicele H este nul, comparativ cu doar 3,7% în dreptul câştigătorilor PCE;  
• Din cei 193 de câştigători PCE doar 7 sunt membri ai AR (din totalul de 165);  
• Cel puţin doi preşedinţi de Secţie, din cele 14 ale AR, nu ar fi putut măcar aplica pentru un proiect PCE, neîndeplinind criteriile minime de eligibilitate prevăzute în Pachetul de Informaţii. Nu am verificat eligibilitatea tuturor membrilor AR întrucât este un proces anevoios, dar din moment de şefii de secţie nu trec pragul, putem specula asupra rezultatului.

Figura 1. Academicienii vs. câştigătorii PCE folosind indicii H ai acestora. Mediana este evidenţiată în roşu.

Pe scurt:

• În România există la ora actuală cercetători net superiori membrilor Academiei Române prin prisma contribuţiilor şi recunoaşterii acestora în plan mondial.  
• Majoritatea membrilor AR nu mai sunt competitivi nici măcar în plan naţional, valoarea operei ştiinţifice a unora dintre ei putând fi uşor contestată chiar de către un cercetător post-doctorand.  
• Cu toate acestea aproape orice act normativ în domeniul educaţiei şi cercetării trebuie să treacă pe la AR, pentru un punct de vedere. Ca să nu mai zicem că prin recentele modificări legislative trebuie să fie emise puncte de vedere inclusiv de către Academia Oamenilor de Ştiinţă din România (AOSR), pe lângă cele de ramură. Pentru AOSR nici nu se pune problema să facem o analiză a calităţii membrilor, printre aceştia figurând şi Ion Iliescu, Teodor Meleşcanu, sau Ecaterina Andronescu... Da, toţi cei de mai sus au rente viagere plătite din banii contribuabilului român.  
• Ce autoritate pot avea academicienii României în luarea unor decizii privind politica de cercetare naţională, atâta timp cât d-lor sunt departe de ceea ce înseamnă cercetarea de vârf în lume?  

Am mai spus-o şi o repetăm: avem nevoie de o nouă lege de forma: „Articol unic: se abrogă Legea 752/2001 privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române, aceasta urmând a se desfiinţa şi ulterior reînfiinţa în baza unui nou statut, adaptat realităţilor prezente, inclusiv în privinţa resursei umane“.

Note de subsol:

* Doar 186 de câştigători întrucât 7 dintre câştigătoii PCE sunt membri ai AR.
 

** Nu spunem că un indice H mare este singurul şi cel mai bun predictor al calităţii muncii unui cercetător şi că garantează neapărat recunoaşterea internaţională a acestuia. Există aparent şi cercetători cu index H mare (bazat pe articole la care au muncit onest) care nu cred in teoria evoluţiei şi cărora li se pare mai logic ca noi „să ne tragem“ dintr-o civilizaţie venită din viitor. De asemenea, există cercetători care au un indice H foarte mare datorită prezenţei lor în colaborări internaţionale mari fără să fi muncit aproape deloc sau având o contribuţie minimă, dar culegând roadele articolelor ştiinţifice rezultate, citările. Totuşi, asta nu este cazul cel puţin pentru câştigătorii din cadrul competiţiei PCE, acestora cerându-li-se conform pachetului de informaţii să aibă şi articole ca prim-autor sau autor corespondent.

Autori:

Octavian Micu este doctor în fizică teoretică la University of Alabama, Tuscaloosa, AL, U.S.A. şi îşi desfăşoară activitatea în domeniul fizicii găurilor negre şi a gravitaţiei cuantice.

Mihai Miclăuş este doctor în biologie moleculară la Universitatea Rutgers din S.U.A., şi îşi desfăşoară activitatea în domeniul biologiei moleculare a plantelor.

Lucian Ancu a activat la nivel de vârf în fizica particulelor elementare până recent. În decursul a mai bine de zece ani a contribuit la căutările pentru bozonul Higgs la Fermilab şi apoi la descoperirea acestuia la CERN.

*Cu excepţia textelor semnate cu numele asociaţiei, articolele individuale nu reprezintă punctul de vedere al Ad Astra, ci reflectă opiniile personale ale bloggerului care semnează textul.