Ţara plagiatorilor fericiţi

După ideea „wow” a bacalaureatului într-o singură zi, prof.univ.dr. Sorin Cîmpeanu a emis în plină caniculă o altă idee „genialissimă”: verificarea de către universităţi a tuturor tezelor doctorale validate cu un titlu de doctor de după căderea comunismului. Un fleac, vreo 70.000 de lucrări!

Subiectul a trezit deja reacţii publice de respingere a unei noi propuneri menite să-i facă fericiţi pe plagiatorii patriei. Sorin Cîmpeanu nu ar trebui numit doar ministrul Educaţiei, ci poate primi şi titlul de „cel Dintâi Facilitator al Fericirii Plagiatorilor”!

În acest articol îmi propun să-l iau în serios pe titularul portofoliului Educaţiei, pentru a înţelege ce implică demersul reverificării din oficiu a tuturor tezelor doctorale, ulterior să încercăm găsirea unei explicaţii pentru încercările în formă continuată ale lui Sorin Cîmpeanu de a-i salva pe plagiatori.

Să reţinem pentru început un număr: 70.000 de teze doctorale. Primul pas ar fi stabilirea „capacităţii de folosinţă” a titularilor titlurilor de doctor. Instituţiile care au emis diplomele de doctor nu dispun de aceste informaţii, astfel încât Ministerul Afacerilor Interne trebuie să le furnizeze. După ce se ştie cine este în viaţă şi cine a murit, trebuie stabilite în etapa a doua comisii individuale de verificare a tezelor doctorale. Acest lucru nu poate fi realizat de studenţii doctorali, de exemplu. Ar fi haios ca studenţii să verifice dacă lucrările de doctorat ale coordonatorilor lor de doctorat sunt sau nu plagiate! Am fi în plină revoluţie culturală! Dar, fiind om scrupulos, cum îl ştie o ţară întreagă (doar nu şi-a pitit degeaba lista de lucrări ştiinţifice!), ministrul Cîmpeanu va ţine seama de principiul simetriei actelor juridice, iar comisiile de verificare a lucrărilor doctorale vor fi constituite din trei persoane, având titlul de profesor sau conferenţiar universitar. Iar pentru a elimina orice suspiciune de aranjamente oneroase, ministrul Cîmpeanu va stabili că membrii fiecăreia din cele 70.000 comisii trebuie să fie din instituţii diferite. Pentru a apăra principiul transparenţei cu vârf şi îndesat, fiecare membru al comisiilor de verificare a tezelor de doctorat trebuie să dea o declaraţie sub sancţiune penală privind conflictul de interese. Nu doar că rudele până la gradul al IV-lea nu se pot verifica între ele, însă foştii studenţi doctoranzi nu îşi pot verifica propriul conducător de doctorat, deoarece au interesul ca teza acestuia să fie „curată”. Evident, conductorii de doctorat nu pot face din comisia de verificare a tezelor doctorale pe care le-au condus.

Aceste probleme invizibile pentru publicul larg fiind uşor depăşite, doar suntem vestiţi prin capacitatea administrativă uriaşă pe care o avem, să trecem la problema banilor. Activitatea de verificare a tezelor doctorale nu se înscrie în fişa postului pentru lucrările care nu au fost în coordonarea unui cadru didactic universitar. În aceste condiţii, activitatea de verificare a originalităţii tezelor doctorale deja validate de Ministerul Educaţiei trebuie făcută pe baza implicării benevole a celor care au acum titlul de profesor sau conferenţiar universitar. Să presupunem că fiecare membru al fiecăreia din cele 70.000 comisii va fi plătit cu 50 euro pentru munca depusă. 70.000 (teze) x 3 (membri) x 50 (euro) fac vreo 10,5 milioane euro. O bagatelă, pentru cât se împrumută guvernul Cîţu!

Având banii pregătiţi, putem trece la treabă! Da, dar cu cine? Cine s-ar angaja să facă o muncă de zeci de ore, cel puţin, precum este verificarea unei teze doctorale, pentru 50 de euro? În plus, în comisiile de verificare pot fi incluse doar persoane din stricta specializare a tezei doctorale, care cunosc literatura din domeniu şi se pot pronunţa în cunoştinţă de cauză. Cât de uşor pot fi verificate tezele din perioada 1990-2000, fără surse electronice? Teza de doctorat poate avea bucăţi masive plagiate din lucrări care nu au o variantă electronică. Dar evaluarea nu este mai simplă nici pentru tezele doctorale recente, deoarece tehnica de plagiere s-a sofisticat şi sunt utilizate traduceri, greu de depistat. Oricum, oricât de sofisticate ar fi instrumentele electronice şi de Inteligenţă Artificială, factorul uman rămâne esenţial. Iar profesorii şi conferenţiarii universitari fiind persoane cu multiple activităţi academice, chiar şi dacă recompensa financiară nu ar fi 50 euro, ci mult mai mult, nu se pot angaja la participarea la comisiile de verificare. Dincolo de problema timpului şi a recompensei financiare, mai este o chestiune, de natură deontologică. Niciun cadru didactic serios nu va accepta să-şi pună semnătura de conformitate asupra unei teze doctorale dacă nu este ferm convins asupra caracterului original al acesteia.

Cei care aţi ajuns aici şi nu v-aţi pierdut interesul cu aceste detalii tehnice vă puteţi pune întrebarea: dar oare ministrul Cîmpeanu nu ştie toate aceste lucruri? De ce a lansat această propunere abracadabrantă? Mărturisesc că nu am un răspuns bazat pe fapte incontestabile, iar în lipsa acestora nu putem proceda decât prin emiterea de ipoteze.

Prima din acestea afirmă că, în esenţă, căutând tot felul de tertipuri pentru protejarea autorilor-plagiatori, Sorin Cîmpeanu nu face decât să se protejeze pe sine. În sprijinul acestei ipoteze vine faptul că nu şi-a publicat teza doctorală iar lista de publicaţii nu este prezentată public de acesta, în pofida solicitărilor repetate.

Opinia mea este că Sorin Cîmpeanu nu este un plagiator, deoarece este tipul de persoană care acordă o mare atenţie păstrării aparenţelor. Mai degrabă, publicarea tezei doctorale şi a listei de publicaţii ar evidenţia faptul că rezultatele sale academice sunt foarte slabe, iar din imaginea „profesorului universitar doctor, conducător de doctorat”, specialist de renume mondial în domeniul irigaţiilor, s-ar alege praful.

A doua ipoteză, la care am ajuns bazându-mă pe corelarea informaţiilor publice şi informale, precum şi din analiza problemei plagiatelor în spaţiul public românesc, este că Sorin Cîmpeanu se dă peste cap să salveze carierele unor personaje din sistemul de justiţie şi din cel de securitate naţională. Bogdan Licu, prim-adjunct al Procurorului General al României şi-a recunoscut implicit plagiatul prin cererea de renunţare la titlul de doctor, dar CNATDCU nu a dat o decizie. Lucian Netejoru, judecător-şef al Inspecţiei Judiciare, Bogdan Despescu, Secretar de Stat în Ministerul Afacerilor Interne, Matei George, judecător la Curtea Militară de Apel Bucureşti,  ş.a. sunt pe agenda CNATDCU de mult timp, însă mâini invizibile operează spre tergiversarea deciziilor. Alte personaje din acelaşi areal instituţional, precum Codruţ Olaru, membru CSM, şi-au pierdut cu mare greutate titlul de doctor în drept. Rectorul Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti, David Nicolae Ungureanu pare a fi la rândul său un plagiator, propus şi ţinut în funcţie de Lucian Bode, cel care nu a fost de acord cu publicarea tezei sale de doctorat. O fi şi aceasta plagiată?

Pentru a întregi peisajul analitic, merită menţionat cazul lui Laurenţiu Barangă, ajuns conducător de doctorat în universitatea rectorului Sorin Cîmpeanu (Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară), deşi nu a promovat examenul de bacalaureat. Laurenţiu Barangă avea însă o altă calitate importantă: a făcut parte din Oficiului Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, fiind chiar director adjunct la un moment dat. Laurenţiu Barangă a fost numit în 3 septembrie 2020 de premierul Ludovic Orban preşedinte al Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor. Poate ne spune Ludovic Orban cine este persoana care a insistat pentru numirea lui Laurenţiu Barangă la şefia Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor. Ar fi interesant, nu?

În opinia mea, toată şarada afacerii plagiatelor poate fi dezlegată prin faptul că există un număr de posesori de titluri de doctor din zona înaltă a justiţiei şi sistemul de securitate naţională pe care Sorin Cîmpeanu încearcă disperat să-i scape de o decizie a CNATDCU, prin care aceştia să fie eliberaţi de povara purtării nemeritate a titlului de „doctor”. De ce le este îndatorat Sorin Cîmpeanu acestora nu ştim, însă gândul ne poate duce departe. Deviza celor amintiţi anterior, vizaţi de proceduri de stabilire a caracterului original al tezei doctorale pare a fi „Să piară Roma, să scape plagiatorii!”, nu „Fiat iustitia, ruat coelum/Să se facă dreptate, prăbuşească-se şi cerul”.