Şi mâine cum mă uit în ochii studenţilor mei?

Dacă impresia opiniei publice din România este că „premierul a scăpat”, asta nu e un lucru bun. Moral, persoana sa este încă nexonerată de faptul comis. Se întăreşte convingerea că se poate orice dacă eşti în funcţie publică. Că un drum onest, corect în carieră e mai puţin important decât însuşirea ilicită a gândirii altuia.

Şcoala şi …realitatea. Luni seara am cursul „Tehnici de comunicare publică”. Tema pe care o propusesem masteranzilor era: „Comunicarea şi Publicul”, partea întâi. Discutam, expuneam, puneam întrebări, luam răspunsurile lor şi le evaluam rapid , mergeam apoi mai departe, pe urmele unor idei ale unor, între alţii, Dominique Wolton, Guy Debord. Aduc discuţia şi în zona psihologiei, antropologiei, politologiei, medicinei, chiar. Scriu pe washboard, cu un marker negru, ca de obicei, din reflex, numele celor pe care îi citez. Am de fiecare dată şi cărţile cu mine, le las pe catedră, şi îi invit pe studenţi să le consulte, aici, sau la biblioteca facultăţii care, din fericire, este una bine dotată. Luăm o pauză. Mă uit pe mobil. Multe apeluri. Nu înţeleg de ce. Eram absorbit de ceea ce făceam la curs unde sunt atent la fiecare intervenţie a masteranzilor. Ca mulţi alţi colegi şi colege. Aşa lucrăm noi - desigur, nu toţi - cei/cele care suntem dedicaţi acestei profesii. Ne interesează foarte mult studentul şi cum putem fi de folos dezvoltării sale intelectuale, personale, chiar. Uitasem, însă, că e ziua în care urma să se dea verdictul privind neînceperea urmăririi penale în cazul plagiatului domnului Victor Ponta.

Am reluat cursul. M-am uitat la ei şi la ele, masteranzi care sunt aici, în această sală de 30-40 locuri, plină ochi la acea oră de seară. Nu am putut relua dialogul imediat. Observasem mai mulţi dintre ei care navigau pe smartphone-uri. A trebuit să le spun. Dar unii dintre ei ştiau deja. Am „citit” perplexitate, jenă, stupoare în ochii multora.  A trebuit, după cinci-zece minute să reluăm cursul. Ca şi cum nimic nu se întâmplase?

Un verdict şi consecinţele sale. Un complet de judecată, compus din trei doamne judecător, a dat luni verdictul de neîncepere a urmăririi penale în cazul de plagiat dintr-o carte cu doi autori, unul fiind domnul Victor Ponta. Se judecă un recurs al celor trei „denunţători” ai plagiatului. Cartea reia în mare parte teza de doctorat a domnului Victor Ponta, care a fost expertizată în 2012 ca fiind un plagiat după alte cărţi de către instanţe academice, una fiind Universitatea din Bucureşti. Ministerul Educaţiei a răspuns atunci, la solicitarea de retragere a titlului de doctor domnului Victor Ponta, că Universitatea din Bucureşti „nu avea competenţa” să expertizeze în acest caz. Pentru că domnul Ponta, de la doctorand a ajuns prim-ministru, un demnitar al statului român deci, iar pe demnitari îi „expertizează” o lege special destinată lor.

Verdictul de luni seara pare să închidă cazul de plagiat pe speţa denunţului celor trei privind cartea. Dar rămâne deschis în ce priveşte teza de doctorat, chiar dacă singura instanţă, Consiliul Naţional de Etică, pendinte de Ministerul Educaţiei, dăduse un verdict, neargumentat, de neplagiat.

Ce reacţii se produc acum în societatea românească? Impresia este că premierul “a scăpat”. Cu faţa curată. E posibil aşa ceva când dovada textelor însuşite fără a le cita corect  există încă pe site-ul Universităţii din Bucureşti, când presa a făcut, la rându-i, analize comparate de text? Când, cum spun foarte mulţi „neexperţi”, trebuie numai să ştii să citeşti ca să îţi dai seama de faptul plagiatului, dar şi de dimensiunea lui? Da, e posibil. Iar dovada a fost verdictul de luni care, e drept, nu a judecat dacă domnul Victor Ponta a plagiat, ci dacă cei trei denunţători aveau calitatea de a denunţa plagiatul! Instanţa a decis că nu o aveau. La revedere!

Dacă impresia opiniei publice din România este că „premierul a scăpat”, asta nu e un lucru bun. Moral, persoana sa este încă nexonerată de faptul comis. Se întăreşte convingerea că se poate orice dacă eşti în funcţie publică. Că un drum onest, corect în carieră e mai puţin important decât însuşirea ilicită a gândirii altuia. Părinţii - indiferent de simpatia politică şi de votul acordat la alegeri - ai elevilor, ai liceenilor, ai studenţilor rămân, cred, cu impresia, senzaţia, certitudinea că ceva nu e în regulă. Chiar dacă e o „chestie politică” (dar ce poate fi „politic” în fapta comisă?), realitatea faptei există material în textele copiate illicit, din alţi autori, în teza de doctorat.

Au fost invocate cazuri similare din alte ţări: Germania, Ungaria, Franţa unde persoane publice, miniştri sau chiar un preşedinte de ţară, au demisionat după ce plagiatul comis a fost revelat. Acolo instanţele academice au decis acest lucru.

La noi nu acestea au „competenţa”’ pentru a face acest lucru, dar au competenţa de a acorda titlul de doctor.

Similaritatea nu are niciun efect corespunzător în practica: domnul doctor Victor Ponta iese acum întărit de verdictul dat luni. Conduce guvernul ţării noastre. Spre deosebire de flagrantul domnului Vlasov, surprins ieri luând mită două sute de mii de euro, plagiatul comis de domnul Victor Ponta este un „flagrant” perpetuu. Textele identice sunt acolo, nu pot dispărea. Devin acum un studiu de caz şi pentru amatori, dar şi pentru profesionişti. Dar pentru milioanele de români implicaţi în sistemul educaţional (părinţi, familii, elevi, studenţi, profesori), consecinţele verdictului şi, în general, toată istoria acestui plagiat, lasă urme adânci, slăbesc credibilitatea actului educaţional, eficienţa sa. Cum ne vom uita în ochii elevilor şi studenţilor mâine? Ce le vom spune acasă copiilor pe care îi trimitem la şcoală?

Nu vreau să fac comentarii despre impactul internaţional al acestei istorii, atât în mediul academic european şi nord-atlantic, cât şi în mediile politice. Impactul este sesizabil şi prin articole care încă apar despre acest plagiat, în comentariile din online.

Domnul Ion Iliescu poate că are dreptate. O declaraţie recentă a domnului Ion Iliescu despre domnul Victor Ponta e semnificativă: acesta ar fi prea tânăr pentru oficiul de preşedinte. După cum s-a purtat domnul Victor Ponta în toată această neplăcută istorie a plagiatului, s-ar părea ca declaraţia fostului preşedinte al României spune adevărul. Dar te lasă pe gânduri. Mă gândeam, odată, că un politician tânăr, bine pregătit, integru ar fi o şansă pentru ţara noastră. Comportamentul domnului Victor Ponta pare să nu fie ce gândeam.

Munca cinstită, corectă a oamenilor din universităţi primeşte acum un semnal descurajant. Ce le-ar spune domnul Victor Ponta acestora pentru a le da curaj în continuare? Ar putea veni într-un for academic să spună că plagiatul nu există? Fusese invitat atunci, în 2012, să explice situaţia plagiatului său la Universitatea din Bucureşti. Dar întâlnirea nu a avut loc. Cred că acum este momentul ca domnul Victor Ponta să se adreseze oamenilor din Educaţie, părinţilor şi familiilor celor educaţi, pentru a le da încredere în efortul onest în educaţie, pentru a le întări credinţa că şcoala merită efortul moral şi material, sacrificiile materiale pe care mulţi le fac pentru a contribui la dezvoltarea României.