În timp ce România premiază „invenţiile” de la Geneva, cercetătorului român din diaspora îi arde de Nobeluri – interviu cu Mircea Ivan

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Doi Mici şi un Anc (MMA) au stat la poveşti cu Mircea Ivan, (tenured associate) profesor la Indiana University School of Medicine, SUA şi prim-autor al articolului din Science care a stat la baza acordării Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 2019. Mircea este românul care s-a apropiat cel mai mult de Nobel, după George E. Palade, laureat în 1974, ambii lucrând însă în laboratoare din SUA.

Am discutat despre:

  • „Furtuna perfectă”, aducătoare de premiu Nobel.
  • Cum ar putea România să atragă înapoi oameni ca el, adică resursă umană înalt calificată.
  • Bugetul cercetării, care ar trebui administrat independent de factorul politic, de Academia Româna, Consiliul Naţional al Rectorilor, Consiliul Naţional al Directorilor Generali de INCDuri etc.
  • Condiţia de a fi petrecut minim un an în sistemele vestice de cercetare înainte de a obţine un post pe perioadă nedeterminată în România. 
  • Ce face un aproape „Nobelist” în timpul liber.

Interviul integral este mai jos:

MMA: Salut. În primul rând, te rugăm să ne faci o scurtă autobiografie.

MI: Sunt născut în Başov, am absolvit Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila din Bucureşti în 1993, urmată de PhD pe oncologie moleculară în Marea Britanie la University of Wales College of Medicine (actualmente parte din Cardiff University). În 1998 am început să lucrez ca postdoctoral fellow la Dana – Farber Cancer Institute (institutul de cancer al Harvard Medical School, Boston) în grupul lui Bill Kaelin încercând să descifrez mecanismele moleculare ale cancerului renal. Proiectul meu a avansat într-o direcţie neaşteptată, ducând la descoperirea senzorilor celulari de oxigen. Articolul publicat în revista Science în 2001, al cărui prim autor am fost, a fost recunoscut de comitetul Nobel ca esenţial pentru premiile din 2019. La sfârşitul anului 2003 am devenit la rândul meu investigator principal la Tufts University School of Medicine tot în Boston, studiind noi mecanisme de adaptare celulară la variaţiile concentraţiei de oxigen. În 2008 m-am mutat la Indiana University School of Medicine, iniţial ca tenure-track assistant professor, iar din 2015 ocup poziţia de tenured associate professor.

MMA: Referitor la articolul din Science, explică-ne, te rugăm, despre ce este vorba.  

MI: Pe scurt, cercetările mele în laboratorul lui Bill Kaelin au dus la identificarea unor enzime din familia prolil hidroxilazelor care funcţionează în toate celulele metazoare, şi sunt esenţiale pentru adaptarea acestora la variaţiile concentraţiei de oxigen din mediul ambiant. 

MMA: Care e diferenţa dintre cercetare de Nobel şi cercetare în general? Poate cineva identifica şi investi în cercetare de “Nobel”?

MI: Să faci cercetare de Nobel nu poate să fie un scop în sine. Pe de altă parte este esenţial după părerea mea să faci cercetare care să îndeplinească următoarele condiţii: 1) să încerce să răspundă la întrebări importante, 2) să fie reproductibilă, 3) să abordezi problema din cât mai multe unghiuri. Natura are toate răspunsurile dacă ştii cum să întrebi şi să ii asculţi răspunsurile.  În circumstanţe rarisime se poate întâmpla să fii prins în acel “perfect storm” din care iese o descoperire care peste decenii conduce la premiul Nobel, dar pentru asta trebuie să fii în locul potrivit şi la momentul potrivit. Pentru a realiza cât de rar se pot întruni astfel de condiţii, uitaţi-vă la cate Nobeluri a recoltat acest colos academic numit Harvard în ultimele decenii. Veţi fi surprinşi…

MMA: Ce măsuri ar trebui luate ca Mircea Ivan să se mute în România?

MI: Din păcate o mutare permanentă în cazul meu nu ar fi posibilă din considerente uşor de înţeles. După 25 de ani, am prins rădăcini prea adânci aici. Pe de altă parte, nu trebuie să fiu fizic în România 100%. În zilele noastre colaboratorii pot fi în contact în timp real din orice colţ al lumii. Ceea ce aş dori să vad sunt măsuri prin ca să fie stimulate aceste colaborări fără frontiere geografice. Desigur, o atmosfera propice ar facilita şi reîntoarceri de succes din rândul celor mai tineri. Deci revenim până la urmă la întrebarea precedentă.

MMA: Cum vezi implementate aceste colaborări fără frontiere geografice? Crezi că sistemul tenure-track american ar fi implementabil în România pentru atragerea de resursă umană înalt calificată? Vezi propunerile Ad Astra pentru Tenure-Track Romania de aici.

MI: Da, cred că în România ar trebui să se introducă tenure-track, dar va trebui arbitrat cât mai imparţial. Aici este sistemul „arm-length” când e vorba de scrisorile de recomandare. Dacă x-ulescu aplică pt poziţie tenure-track va trebui să obţină scrisori de recomandare de la indivizi cu care nu a colaborat. De exemplu, eu nu am putut să folosesc vreo recomandare de la Kaelin. Dar orice sistem poate fi pervertit, din păcate – scrisori de recomandare de la cumetri şi amici, ne facem noi reviste ISI dacă nu putem ajunge la ele etc. În cele din urmă tot ajungem la cine-l controlează pe controlor. Dacă se face un sistem de tenure-track la discreţia completă a senatului unei universităţi e inutil. 

MMA: Bugetul alocat cercetării este la minim istoric. Cine este de vină? Doar politicienii? Sau şi comunitatea ştiinţifică din ţară?

MI: Legat de buget (si aici nu e numai o problemă a României) în anii care urmează mi-e teama că acesta va fi sub presiune tot mai mare să susţină pensiile. Fără îndoială că trebuie cerută o creştere semnificativă, dar nu cred că este realist să sperăm la ceva spectaculos. Problema cea mai mare la momentul actual este diluarea fondurilor de cercetare, aşa puţine cum sunt ele. Sunt mult prea multe institute şi grupuri care nu produc mai nimic, dar absorb fonduri şi compromit şansele de dezvoltare ale minorităţii cu potenţial real. 

MMA: Cat de mult ar trebui să îi fie factorului politic să interfereze cu modul în care sunt gestionaţi banii alocaţi cercetării? Crezi că o structura de tip NSF cu al său National Science Board din SUA (detalii aici) s-ar preta în locul puzderiei de consilii consultative din subordinea MEC?

MI: Trebuie constituit un organism independent de evaluare, aşa cum sugeraţi şi voi, un fel de NSF romanesc (RSF?). Când zic independent, mă refer la independent de partidele politice, de Academia Romana, Consiliul Naţional al Rectorilor, Consiliul Naţional al Directorilor Generali de INCDuri etc. Desigur, membri individuali pot fi afiliaţi politic, sau membri ai Academiei, dar organizaţia per se să fie independentă prin statut. Trebuie să rămână proaspătă, membrii să nu fie pe viaţă, ci cu mandat limitat de 4-5 ani. Ideal ar fi să includă şi membri ai diasporei (1/3) şi cercetători din Romania (2/3), aleşi pe bază de merit ştiinţific, experienţă ca evaluatori etc. Pe de altă parte,  dacă evaluările acestui „NSF” rămân doar pe hârtie şi nu sunt urmate de restructurarea corespunzătoare, nu am făcut nimic. 

MMA: Ar fi benefic pentru sistemul naţional românesc de cercetare ca la angajarea pe perioadă nedeterminată să existe cerinţa pentru candidaţi de a fi efectuat minim un an de stagiu de cercetare (master, doctorat sau postdoctorat) în instituţii din ţări membre OECD? 

MI: Absolut. Ca o sugestie, nu aş limita stagiul la un an, pentru că un an pare mult, dar de fapt trece foarte rapid şi este probabil insuficient pentru un rezultat real. Cel puţin în cercetarea biomedicală ar trebui judecat de la caz la caz, desigur, dar a lucra în ţări membre OECD o perioadă de timp mi se pare esenţial pentru a candida la un astfel de post. 

MMA: Cum ti se pare că multe din CV-urile cercetătorilor din Romania arată că au studiat şi activat la maxim 1-2 instituţii, de obicei din acelaşi oraş. De multe ori pornind de la a fi student şi ajungând profesori, trecând prin toate treptele şi gradele în cadrul aceleiaşi facultăţi?

MI: Imobilitate geografică şi ştiinţifică în cel mai rău mod cu putinţa.

MMA: Ce face un aproape “Nobelist” în timpul liber? 

MI: Încerc să citesc cât mai mult şi divers, istorie, istoria ştiinţei, astronomie. Încerc să intru în dialog cu oameni din domenii foarte diferite şi să rămân deschis la idei noi.  Ca o minte să rămână proaspătă şi creativă trebuie să îşi facă timp liber.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite