Viitorul mai sună şi bine

Nu-i aşa că aţi auzit de nenumărate ori voci care deplâng situaţia în care a ajuns tineretul de astăzi, stricat de televizor şi mai ales de internet? Că şcoala, populată cu profesori demotivaţi, mai mult îi strică pe elevi decât să-i înveţe ceva? Că nu mai există respect, că toate s-au întors cu fundu-n sus, că vai de viitorul nostru!?

E adevărat, oamenii în vârstă s-au plâns în orice epocă de faptul că nu mai e ca pe vremea lor, că tineretul a luat-o razna, că s-au stricat toate lucrurile bune. Astăzi însă, apar elemente noi, care le dau în plus apă la moară lamentativilor. Pe de o parte, şcoala e în una dintre cele mai proaste perioade din ultima sută de ani (din varii cauze – sistem defectuos, decizii şi legi greşite, salarii mici pentru profesori, pierdere accelerată de prestigiu etc.) Pe de altă parte, a apărut această ispită supremă, extrem de eficientă în a lua minţile tuturor, dar mai ales tinerilor – internetul.

Din fericire, realitatea nu e aşa de simplă, cum ne place nouă să credem din comoditate. Mi s-a confirmat acest lucru şi de curând, când am găsit din întâmplare o cronică la o carte a mea, „Tinereţile lui Daniel Abagiu“, pe un blog al unor copii: „Bursuteca - Blog de lectură al clasei a VII-a B, Liceul Gh. Sincai“. Site-ul este prezentat astfel: „Suntem elevii din Cercul de lectură al clasei a VII-a B (B de la bursuci!) din Liceul Gh. Şincai, Cluj-Napoca. Suntem coordonaţi de un bursuc-şef, dna prof. Anca Ursa. Am început cu o carte pe care am citit-o cu toţii, «De veghe în lanul de secară», şi acum fiecare îşi prezintă cărţile preferate.“ Iar un widget de pe blog are titlul „Avem 13 ani şi ne place să citim“. Nu că e extraordinar ca o profesoară să aibă o asemenea iniţiativă şi să mai şi găsească nişte copii frumoşi care să răspundă cu entuziasm la ea? Asta, în ciuda condiţiei proaste pe care o au profesorii în societatea noastră, când s-a ajuns ca nimeni să nu mai dea doi bani pe ei şi pe ceea ce fac. Asta, în ciuda internetului care se zice că-i strică pe tineri, făcându-i dependenţi de lumea virtuală şi construindu-i după modelul copy/paste. Iată că există o profesoară care nu a depus armele, doamna Anca Ursa, iată că există copii încă pasionaţi de cărţi şi care nu folosesc internetul pentru prostii, ci pentru a scrie despre ceea ce au citit.

Să mai adaug un lucru: cronica dedicată cărţii mele (care nu e una pentru copii) este bine articulată, cu un discurs de o maturitate surprizătoare. În plus, există vreo două lucruri pe care autoarea de 13 ani a textului le-a observat, dar care criticilor titraţi le scăpaseră. Deh, avantajul unei priviri proaspete!...

Aşa că nu e cazul să credem că viitorul va fi un dezastru de la un capăt la altul. Există semne că, pe alocuri, el va suna chiar bine.