Un lanţ este puternic pe cât veriga lui cea mai slabă. E o expresie celebră şi o folosim mulţi şi în educaţie, atunci când ne referim la sistem. În România, pe măsură ce se înmulţesc verigile slabe, concentrarea tuturor pare să meargă înspre cele puternice. Nici măcar nu poţi să mai “scuturi lanţul”, cel care ne leagă în lipsa de perspectivă şi o formă subtilă de “sclavie” a tuturor: elevi, părinţi şi profesori. Pentru scurt timp am vedea cum se scurg, bucăţi – bucăţi, de verigi ruginite.

Să fie copila care la ora la care scriu încearcă să-şi găsească energia pentru a merge la liceu, unde iar se va râde de ea? Să fie copilul de pe Pirită, care întreabă dacă ar putea dormi în spaţiul din containere amenajat pentru sprijin la teme şi proiectarea unui viitor mai frumos decât cel de-acum? Să fie educatoarea la început de carieră, care după trei ani de facultate a înţeles că nimic din ceea ce a învăţat nu se potriveşte cu realitatea acestor copii cu ochii mari, din satul către care pleacă în fiecare dimineaţă la 6.00? Sau profesoara din gimnaziul bogat din marele oraş, care spune: “după 31 de ani la catedră, nu mă mai schimb acum”? Să fie părintele care munceşte, plăteşte taxe şi pentru educaţie dar investeşte toate economiile familiei în “şcoala paralelă”? Sau tânărul care a fost prezent la şcoală, a făcut temele date şi constată că nu ştie să facă nimic? Dacă sistemul ar fi suma oamenilor implicaţi…

Dar sistemul nu este suma oamenilor implicaţi pentru că aceasta ar presupune ca fiecare adult să ne asumăm, individual, responsabilitatea pentru cine suntem şi pentru ce alegem să gândim şi să facem.

Avem acest talent – să de-personalizăm responsabilitatea: sistemul e ministerul, inspectoratul, conducerea, editura care face manualele etc. Ah, să adaug şi “experţii şi ong-urile”… E bine ca distanţa dintre cei care iau decizia şi cei care suferă consecinţele să fie cât mai mare (am scris, pe larg, aici).

În ultimii ani, de câte ori am văzut vreo urmă de reformă am încercat să îmi dau seama cine va fi afectat, dacă o măsură sau alta s-ar aplica. Pentru că nu e doar despre faptul că o măsură este bună sau rea. Deseori este despre care e veriga slabă la care tocmai decidentul s-a hotărât să renunţe.

Şcoli o mulţime, în medii vulnerabile, au rămas în afara concursului de directori din 2016 pentru că nu sunt atractive. Învăţătoare uitate încă predau la simultan prin sate şi comune izolate. Până când vor ieşi la pensie… Mii de copii sunt sacrificaţi învăţând în trei schimburi. Profesorii de educaţie fizică şi orele lor din ciclul primar sunt ţinta de serviciu în subiectul reducerii de costuri. Şi tot aşa.

Toate sunt urgente în educaţie. Şi cel mai simplu este să eliminăm verigile “slabe”. Fără nicio asumare de responsabilitate pentru cum au ajuns acestea să fie slabe. De ce sunt slabe CNEE, IŞE, CJRAE, EDP, CCD-urile? Pentru că au fost subfinanţate sistematic, pentru că au fost expuse la tot felul de soluţii de conjunctură, pentru că au fost “ale nimănui” şi pentru că, oricum, se poate şi fără ele. Întâi le lăsăm puţine resurse financiare, după care le dăm sarcini noi şi obligaţia de modernizare peste noapte – fără sprijin şi program de învăţare, după care le luăm identitatea şi constructul social (v. intenţiile ref. CJRAE şi echivalarea statutului de cercetător IŞE cu acte în regulă cu cel de funcţionar public). 

Şi pentru că dispariţia lor nu rezolvă nevoia, dar lasă loc pieţelor libere. Ce să spun? Mult succes! În loc să descentralizăm strategic, destructurăm sistemic.