Un popor needucat, lipsit de fundamentele cunoaşterii şi decuplat de la mersul civilizaţiei, de la progresul omenirii, un popor căruia îi lipsesc valorile şi reperele morale îşi ratează propriul destin. Secolul XXI este unul al competitivităţii, cu toate faţetele sale: economie, tehnologie, inovare, educaţie, capital uman, sănătate, producţie. Este mai limpede ca oricând că lumea noastră de azi este de o complexitate greu de cuprins, uneori, ceea ce face ca lumea de mâine, cea a copiilor sau a nepoţilor noştri, să fie şi mai greu de anticipat.

Educaţia este cea mai valoroasă zestre pe care suntem datori să o lăsăm acestor generaţii. Iar pentru asta trebuie să avem curajul de a ne privi sincer în oglindă, fără a cosmetiza realitatea, pentru ca, apoi, să ne găsim tăria de a privi spre viitor. Prin măsuri care să creeze, să dezvolte în şcoli şi universităţi spiritul bucuriei de a învăţa, de a creşte prin cunoaştere, prin inspiraţie, prin inovare. Este spiritul unei educaţii moderne, de secol XXI.  

Mai mult ca oricând, poate, e nevoie de masă critică pentru schimbare. Pentru că educaţia românească trebuie să se schimbe, să se modernizeze. Iar cei care o schimbă suntem noi, cu toţii: familii, profesori, decidenţi, oameni politici, tehnocraţi. Peste toate, însă, voinţa politică.

Am găsit în „România Educată“, proiectul preşedintelui Klaus Iohannis lansat de Centenar, teme care ne preocupă pe toţi cei implicaţi în educaţie, dar nu numai. Ne preocupă selecţia şi formarea profesorilor - temelia oricărei şcoli bune -, reducerea ratei de analfabetism funcţional, reducerea decalajelor dintre şcolile din mediul rural şi cel urban, cu accent pe calitatea educaţiei. Ne preocupă, în egală măsură, să conectăm mai bine universităţile româneşti la spaţiul global al învăţământului superior, aflat într-o competiţie acerbă, să creştem accesul la educaţia universitară, să avem diplome relevante, nu doar hârtii bune de pus în CV-uri şi dosare cu şină. Ne preocupă ca oamenii deştepţi, minţile sclipitoare pe care le are România, să îşi dorească să rămână acasă, în ţară, pentru a produce inovaţie şi progres prin activitatea lor de cercetare.       

Firesc, aceste probleme enunţate mai sus, şi nu doar acestea, nasc dileme şi polemici. Soluţiile pot fi diverse, unele mai „soft“, altele mai disruptive. Vremea soluţiilor soft, de tipul pansament, a trecut; sunt aproape 30 de ani de când cârpim, fără a ataca, de multe ori, cauza. Iar datele statistice de azi, rapoartele internaţionale nu ne mai dau voie să închidem ochii, să ne facem că facem educaţie.

Şi mai cred un lucru: o soluţie curajoasă slujeşte munca, cinstea, dreptatea. Ea trebuie asumată matur de o clasă politică ce înţelege decizia în faţa căreia este pusă.  Iar această măsură curativă are nevoie de timp pentru a fi aplicată şi a produce, apoi, efecte.

Educaţia cere tărie, consecvenţă şi timp. Ne pasă de educaţie pentru că ne pasă de România.