Un buget sărac cu multe intenţii bune

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Elevi

După cât de mult s-a vorbit despre educaţie în ultimele săptămâni, cu dezbaterea despre redeschiderea şcolilor şi startul campaniei de vaccinare (care, să recunoaştem, nu merge chiar atât de catastrofal pe cât ne-am fi aşteptat), avem acum şi mult-aşteptatul proiectul de buget.

Care însă taie bani exact de la... învăţământ. La aproape toate nivelurile, de la preşcolar la cel liceal, sumele prevăzute pentru acest an sunt invariabil sub nivelul execuţiei bugetare (adică cheltuielile reale) din 2019. Deocamdată nu putem face raportări la 2020, an pentru care nu s-a definitivat execuţia bugetară, iar cifrele sunt preliminare. Oricum comparaţia nu ar ieşi bine; bugetul pe 2021 e practic la acelaşi nivel cu cel de anul trecut, iar ca pondere în PIB (2,55%) e chiar cel mai mic din ultimii 30 de ani.

Singurul care primeşte bani în plus este învăţământul profesional tehnic. Iar asta chiar merită salutat. La ţară, acolo unde sărăcia e endemică, iar mulţi (prea mulţi...) copii doar visează să ajungă la facultate, liceele cu profil agricol sunt o resursă ignorată de dezvoltare rurală. Agricultura, una dintre şansele de viitor ale României, despre care se vorbeşte întruna de 30 de ani, este făcută în prezent de multinaţionale puternice, cu know-how, şi de mici fermieri care nu au o şcoală de profil. Nici măcar tinerii nu fac excepţie. 90% dintre managerii din domeniul agricol cu vârste de sub 35 de ani nu au studii de specialitate – nici măcar liceale – în domeniul agricol. Practic, în agricultură suntem în situaţia ţărilor din lumea a treia, care îşi cedează resursele pentru că nu ştiu să le exploateze, sau le exploatează ineficient şi nesustenabil. Acum, în ultimul ceas, este obligatoriu să investim în educaţie, altfel nu mai avem niciun viitor.

Noi promisiuni. Altele, dar tot promisiuni

Există şi nişte fărâme de speranţă. În primul rând, o sursă de finanţare suplimentară: alocări din Programul Naţional de Redresare şi Rezilienţă, o parte a unui mecanism financiar european prin care României i s-au alocat peste 30 de miliarde de euro pentru combaterea efectelor pandemiei.

Experienţa anilor de după aderarea la UE ne-a arătat însă cum dispar banii – de ordinul sutelor de milioane de euro – în proiecte cu totul îndoielnice sau în pregătiri interminabile, de genul celebrelor studii de fezabilitate care nu au dus la nimic concret. De prea multe ori promisiunile guvernanţilor au rămas doar atât: vorbe. Să vedem cât va primi educaţia din aceste 30 de miliarde de euro şi, mai ales, unde vor fi banii alocaţi.

Cel puţin priorităţile anunţate de minister par să fie cele corecte: pentru prima oară de când îmi aduc aminte, în fruntea listei se află „adecvarea finanţării şcolilor (prin coeficientul de finanţare) din mediul rural la nevoile reale, inclusiv redistribuirea resurselor (financiare, materiale, umane) către zonele şi şcolile cu risc crescut de abandon şcolar”.

Citind asta, iniţial am crezut că am sărit un rând. Este ceea ce atât World Vision România, organizaţia neguvernamentală unde lucrez, cât şi multe alte ONG-uri din zone de educaţie, cer de foarte, foarte multă vreme: o finanţare echitabilă a învăţământului rural, în funcţie de nevoi, nu de numărul de elevi. Pentru că aici e marea durere: inegalităţile profunde din sistemul nostru de educaţie, care sapă o adevărată prăpastie între şcolile de la oraş şi cele de la sat. Primele au profesori pregătiţi, laboratoare, biblioteci şi elevi care nu sunt nevoiţi să muncească în bătătură în fiecare zi; cele din urmă se zbat să îi ţină pe copii în şcoală.

Idei bune, dar cine şi cu ce să le aplice?

În proiectul de buget, aşa sărac cum e, sunt multe intenţii bune. Am amintit deja mai sus despre susţinerea liceelor profesionale. Organizaţia noastră are în derulare un program multianual de sprijinire a liceelor agricole, ca vectori de dezvoltare rurală. Ar fi fantastic dacă aceste şcoli ar primi o finanţare adecvată, care să le permită să înceapă cu adevărat să formeze prima generaţie de fermieri şi specialişti cu studii de profil.

Se mai vorbeşte, de asemenea, despre „iniţierea unor programe de identificare timpurie a dificultăţilor în asigurarea alfabetizării funcţionale a elevilor – de exemplu, prin utilizarea rezultatelor evaluărilor naţionale de la clasele a II-a, a IV-a, a VI-a”. Lucrul era ştiut şi trebuia făcut de mult; fostul ministru Mircea Miclea repetă de ani de zile că rezultatele evaluărilor respective trebuie folosite pentru a vedea ce şi unde nu merge.

De această dată, sper că planurile vor fi duse la bun sfârşit şi fiecare ne vom asuma responsabilitatea să facem treaba pe care spunem că o vom face. E nevoie de colaborare şi consultare între toate părţile implicate, e nevoie să lăsăm orgoliile deoparte şi să ne gândim la interesul superior al beneficiarului educaţiei - elevul.

Mai mult, pentru a avea cu cine să aplicăm toate aceste planuri, trebuie să investim cu prioritate în formatorii din educaţie şi în programe care să îi transforme din utilizatori şi transmitători de informaţii în creatori de conţinut educational.

„Iniţierea unui sistem de înregistrare şi monitorizare a parcursului educaţional şi profesional al preşcolarilor şi elevilor, corelat cu alte baze de date astfel încât portofoliul educaţional integrat să reunească evaluările cu rezultatele anchetelor sociale şi cu alte informaţii relevante.” Acest gen de intervenţie integrată noi îl facem de multă vreme în comunităţile în care suntem prezenţi, prin programe care implică întreaga comunitate – nu doar şcoala, ci şi primăria, poliţia, biserica. Dacă vrem copii bine educaţi, notele nu trebuie să fie singurul mod în care le urmărim progresul. Dacă ştim că au probleme în familie, putem interveni la timp cu ajutor pentru ca ei să nu renunţe la şcoală. Singura problemă: cine să aplice aceste programe? Autorităţile locale? Şcolile, şi aşa subfinanţate şi lipsite de resurse? Şi, mai exact, cum vor arăta aceste programe?

Alte priorităţi care răspund unor cereri pe care ONG-urile le-au formulat de mult se referă la formarea profesorilor: nu doar pentru a le oferi competenţe digitale, ci şi pentru a-i ajuta să comunice pe înţelesul tuturor copiilor, inclusiv cu cei cu dizabilităţi, pentru a depăşi decalajele de alfabetizare şi pentru a gestiona cazurile de risc de abandon şcolar. Printre priorităţi este enumerată chiar „susţinerea cadrelor didactice care activează în şcoli cu ponderi semnificative de copii proveniţi din medii vulnerabile”, un gen de sprijin care în trecut era acordat doar şcolilor, nu profesorilor, adică exact celor care aveau mai mare nevoie. Perfect, dar, din nou: cine ar urma să formeze aceşti profesori? Ştie cineva măcar câte astfel de cadre didactice se află în această situaţie?

Mai întâi admiterea la liceu!

Şi tot aşa. „Primul student în familie”, un proiect anunţat de Preşedinţie, ar trebui în mod logic să continue un program de tipul „Vreau în clasa a 9-a”, prin care World Vision îi ajută pe copiii cu rezultate şcolare bune, dar din medii defavorizate, să meargă la liceu. Grosul abandonului şcolar se produce însă la finalul clasei a VIII-a, atunci când mulţi copii se duc să lucreze pentru că familia nu îi mai poate întreţine şi la liceu. Iniţiativa Preşedinţiei este foarte bună, dar în mediul rural nu accesul la educaţia terţiară este problema cea mai mare. Din punctul nostru de vedere, implicarea cea mai mare ar trebui să fie la nivelul învăţământului preşcolar, primar şi gimnazial. Acolo sunt decalajele majore.

Cum spuneam, intenţiile sunt bune. Sper ca măcar o parte din ele să fie transpuse şi în practică. Altfel, vom pierde încă o generaţie – şi, poate, ultima şansă de a repara sistemul de educaţie.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite