Ultimul sunet de portofel

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
profesor elev

Şi iar se apropie sfârşitul de an şcolar, şi iar portofelul se crăcănează larg prin magazine. Un parfumel, o bijuterie, băuturi fine şi chiar ditai mobila. Poftele dascălilor sunt multe şi scumpe. Nu mai mulţumeşti pe nimeni cu un simplu buchet de flori. Părinţii se execută.

În timp ce unii fac exces de zel dând cu ambele mâini din prea plinul hambarului lor, alţii mai sărăcuţi, scobesc şi ei pe unde apucă pentru a pune cap la cap banii de tribut. O dată la câţiva ani, câte un părinte se revoltă şi pune în gura presei ceea ce toată lumea ştie dar nu vede: tributul reclamat de dăscălime e prea mare! Ciufuleala ţine vreo trei zile, după care dascălii îşi scot iar în piaţa publică listele cu pofte, părinţii se pun iar pe alergat iar portofelele schelălăie iar jalnic prin magazinele de lux.

Stăteam cu ani în urmă la o cană de vorbe cu un dascăl român. Dospeam la soare şi frunzăream studii şi facultăţi. Îmi amintesc şi acum mirarea lui când i-am spus că diplomele ce le obţinusem la facultăţi prestigioase din Franţa nu m-au costat nimic. „Cum adică nimic? Tu nu ai plătit examenele, nu ai dat cadouri, nu ai cumpărat cărţile profesorilor, nu ai luat meditaţii, nu le-ai făcut atenţii?“. Ei bine, NU. Pentru el, românul de rând părea incredibil. Dar uite chiar mi-am luat toate diplomele cu menţiuni, fără să fi plătit altceva decât taxa de înscriere plătită de toţi studenţii în Franţa. M-a privit cruciş: pe el doctoratul l-a costat o excursie a profesorilor cu nevestele lor, mese la restaurant, un set de valize şi cinci parfumuri. Puse cap la cap, cadourile au costat cam 4000 de euro. O sumă astronomică pentru un student.

În Franţa sistemul e diferit. Pentru un profesor, a fi boem, a trăi cu puţin şi a cultiva mari idei, e bine văzut. În acest sistem, nici un profesor nu trochează notele bune pe zorzoane şi alte cadouri cu sclipici. În acest sistem onoarea şi prestigiul sunt valoarea supremă. În acest sistem onoarea unui profesor nu are preţ.

Îi înţeleg perfect pe părinţii din România. Le înţeleg amăreala şi tristeţea atunci când puiul lor e tratat incorect doar pentru că „atenţia“ oferită doamnei nu e din aur. Le înţeleg disperarea în faţa unui sistem care îi umileşte. Li se spune că în viaţă puiul lor va reuşi doar dacă are note bune. Dar ca sa aibă note bune, nu cât învaţă contează, ci cât sunt ei ca părinţi dispuşi să cotizeze.

Vom putea pune pretenţiile dăscălimii la zid doar atunci când cheia care învârte motorul românesc nu va mai fi „o mică atenţie“.

Am putea să îi blamăm pe profesori dacă aceştia ar trăi într-un sistem în care mita, bacşişul se găsesc doar la periferie şi nu intim legate de structura de bază a societăţii. Am putea să îi blamăm pe profesori în ziua în care medicii ar renunţa la plicurile strecurate în buzunarul halatului. Am putea să îi blamăm pe profesori în ziua în care preoţii ar servii divinitatea fără a face escală în portofel. Am putea să îi blamăm pe profesori în ziua în care funcţionarii şi inspectorii ar rezolva problemele fără a freca unele de altele bancnote primite peşcheş.

Din păcate, cheia motorului românesc „o mică atenţie“ se cheamă. Cel care nu are nimic de dat este inexistent, invizibil, inodor şi incolor. Cel care nu are nimic de dat este în afara jocului.

În România  nimeni nu trăieşte dintr-un salariu. Fiecare are pe undeva ceva ciupeală din care stoarce o atenţie pe care o va da la rândul lui unui doctor, unui preot, unui dascăl, unui funcţionar. Atenţiile se plimbă diafan dintr-o mână în alta. Un parfum face turul a cinci medici, doi popi şi trei dascăli înainte de a-şi pierde celofanul şi a umple cerul cu primul său damf. Doar produsele proaspete au circuite scurte. Produsele de lux fac tururi complete de oraş. Cele mai valoroase pleacă din provincie spre capitală, şi după o mică escală la Minister, ajung în vila mămăiţei Maria, din comuna Fă-i cu mâna, bunica vreunui ministru cu valori familiale.

Profesorii sunt şi ei oameni. Au şi ei nevoie de doctor, au şi ei nevoie de preot, au şi ei nevoie de funcţionari care să le rezolve diferite probleme administrative. Vom putea pune pretenţiile dăscălimii la zid doar atunci când cheia care învârte motorul românesc nu va mai fi „o mică atenţie“, când mita şi bacşişul vor fi doar legendă, când medicii vor accepta să opereze contra un zâmbet, iar funcţionarii se vor hrăni cu bucuria de a fi utili.

La şcoala vieţii româneşti ultimul sunet de portofel nu se va auzi prea curând. Nu din cauza dascălilor. Ei sunt mici pioni pe eşichierul universului. Un univers şubred, românesc, fasonat şi întreţinut de gesturile şi acţiunile fiecăruia dintre noi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite